ICCJ. Decizia nr. 1626/2015. Contencios. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 1626/2015
Dosar nr. 65822/3/2011*
Şedinţa de la 21 aprilie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Obiectul cererii
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 04 ianuarie 2010, sub nr. 10/2/2010, reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Apărării Naţionale - prin ministrul G.O., Guvernul României prin Primul Ministrul E.B. şi M.S. a solicitat constatarea nulităţii parţiale a Ordinului M.A.N. nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, a deciziei nr. 093045 din 21 ianuarie 2008 şi a actelor care au stat la baza emiterii deciziei.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că prin Ordinul M.A.N. nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 s-a dispus trecerea sa în rezervă, iar prin decizia nr. 093045 din 09 iulie 2001 i s-au stabilit drepturile de pensie după 9 zile de la aplicarea ordinului.
Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâţilor la plata tuturor drepturilor salariale la nivelul salariilor aflate în plată lunară pentru gradul, funcţia, vechimea şi sporurile avute la data trecerii în rezervă şi recunoaşterea integrală a vechimii şi drepturilor militare în continuitatea lor.
A solicitat anularea în parte a Ordinului M.A.N. nr. MP - 660/2001, care constituie baza emiterii deciziei de pensie, întrucât prin acest act i s-a încheiat prematur cariera militară, după 20 de ani de activitate.
Prin sentinţa civilă nr. 2490 din 26 mai 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a constatat că susţinerea reclamantului în sensul că solicită pe cale principală şi nu accesorie constatarea nulităţii Ordinului M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 nu are relevanţă juridică în privinţa stabilirii competenţei instanţei în soluţionarea cauzei, întrucât Ordinul M.A.N nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 este un act emis anterior deciziei nr. 093045/2008, astfel că, ultimul act producător de efecte juridice este decizia de pensionare şi nu Ordinul nr. 660/2001 ale cărui efecte se regăsesc în decizia de pensionare.
A apreciat instanţa că această situaţie de fapt trebuie avută în vedere la aprecierea capătului de cerere principal şi în raport de acesta a capetelor de cerere accesorii.
Cum potrivit art. 54 din Legea nr. 164/2001 privind pensiile militare de stat, raportat la prevederile Legii nr. 19/2000, litigiile având ca obiect deciziile de pensii sunt de competenţa tribunalelor cu secţii specializate în soluţionarea conflictelor de muncă şi asigurări sociale, a dispus declinarea competenţei.
Cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. 47365/3/2011, care prin încheierea pronunţată în data de 10 octombrie 2011 a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea Ordinului nr. 660 din 30 martie 2001 fiind format Dosarul nr. 65822/3/2011.
Prin sentinţa civilă nr. 8576 din 10 octombrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 65822/3/2011, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a constatat că, astfel cum a precizat şi reclamantul prin notele de şedinţă, obiectul litigiului îl constituie anularea unui act administrativ, iar potrivit art. 1 şi 3 din Legea nr. 29/1990, competenţa aparţine instanţei de contencios administrativ.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. 65822/3/2011, care prin încheierea de şedinţă din data de 6 martie 2013 a constatat ivit conflictul de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin decizia civilă nr. 5694 din 11 iunie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, competenţa soluţionării prezentei cereri.
Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că obiectul acţiunii îl constituie cererea disjunsă, de anulare a Ordinului Ministerului Apărării Naţionale nr. MP - 660 din 30 iunie 2001 prin care reclamantul P.l. a fost trecut în rezervă, iar competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal este reglementată de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că faţă de textele legale citate şi având în vedere că organul emitent reprezintă o autoritate publică centrală, Înalta Curte a constatat că litigiul este de competenţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dispoziţiile speciale prevăzute de art. 54 din Legea nr. 164/2001 aplicându-se doar capătului de cerere privind anularea deciziei de acordare a pensiei militare de stat, care însă, astfel cum s-a arătat, nu face obiectul prezentei cauze.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 27 septembrie 2013.
La termenul de judecată din data de 05 martie 2014 Curtea a reţinut cauza spre soluţionare cu privire la excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.
Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa nr. 831 din 12 martie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII- a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea formulată de reclamantul P.I. în contradictoriu cu pârâţii S.M., Ministerul Apărării Naţionale şi Guvernul României, ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că obiectul acţiunii de faţă îl constituie nulitatea parţială a Ordinului nr. MP - 660 din 30 iunie 2001, iar acest ordin este un act administrativ cu caracter individual, deoarece se adresează unor subiecte de drept determinate, individuale, în cuprinsul său, printre care şi reclamantul.
Ca atare, a constatat că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit cărora „Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ, competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Potrivit art. 12 din legea precitată, reclamantul avea obligaţia legală să depună dovada formulării plângerii prealabile, pe care nu a efectuat-o.
Calea de atac exercitată
Împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs P.I., care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 3, 5, 7 şi 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele critici:
- hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea competenţei legale de către judecătorul curţii de apel, având în vedere că Înalta Curte, soluţionând conflictul negativ de competenţă cu încălcarea dispoziţiilor legale în materia competenţei în contencios administrativ, a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti;
- instanţa de fond a pus în discuţie excepţia de necompetenţă în lipsa reclamantului P.I., fiind încălcat principiul oralităţii şi contradictorialităţii;
- în motivarea hotărârii, judecătorul nu a analizat dovada comunicării Ordinului M.Ap.N. nr. 660 din 02 iulie 2001, dar mai ales nu a precizat care ar fi fost data de la care începea să curgă termenul de recurs administrativ de 30 de zile;
- prin hotărârea pronunţată, nu s-a constatat faptul că ordinul atacat a fost emis la data de 02 iulie 2001, cu efect retroactiv de la data de 30 iunie 2001 şi a intrat în circuitul civil la numai 4 zile, prin emiterea unei decizii de pensie la data de 06 iulie 2001.
În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa competentă şi anume, tribunalul.
La termenul de judecată din 21 aprilie 2015, recurentul - reclamant a invocat excepţia de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001.
Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi
Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor recurentului-reclamant, faţă de actele şi înscrisurile dosarului, dar şi raportat la prevederile legale incidente, incluzând art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate invocate, astfel că nu se impune casarea sau modificarea hotărârii primei instanţe.
Examinând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a Ordinului M.Ap.N. nr. 660/2001 invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că aceasta este întemeiată şi ca atare va fi admisă, pentru considerentele ce urmează.
Legea nr. 554/2004 consacră două tipuri de control al actelor administrative, controlul direct al acestora şi controlul indirect, realizat pe cale incidentală, prin intermediul excepţiei de nelegalitate.
În cazul controlului direct, sesizarea instanţei de judecată se realizează printr-o acţiune principală care are ca obiect anularea sau reformarea actelor administrative, conform procedurii reglementate în Legea nr. 554/2004, în termenele şi condiţiile stabilite prin respectivul act normativ.
Controlul indirect al actelor administrative pe calea excepţiei de nelegalitate este consacrat în art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică ce permite instanţei de contencios să verifice legalitatea actului, iar în situaţia admiterii excepţiei, actul declarat nelegal rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.
Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate vizează actul administrativ a cărui anulare face obiectul prezentei cauze.
Deşi excepţia de nelegalitate este un mijloc de apărare, din moment ce persoana pretins vătămată a ales pentru prima dată calea cererii în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004, devine incident şi principiul de drept „electa una via (...)”, potrivit căruia, o dată aleasă calea procedurală, partea nu mai poate reveni asupra ei, astfel că examinarea actului administrativ pe calea directă a acţiunii în anulare exclude posibilitatea controlului judecătoresc şi pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, la cererea aceleiaşi persoane interesate.
Faţă de dispoziţiile art. 1201 C. civ., nu pot exista două procese cu privire la acelaşi obiect, respectiv actul administrativ aflat în litigiu.
Înalta Curte concluzionează, astfel, că nu este permis a se contesta în acelaşi timp, de către aceeaşi parte, legalitatea unui act administrativ atât pe calea acţiunii directe, în anulare, cât şi pe calea incidentală a excepţiei de nelegalitate, arătând că aceasta este şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 935/2008, respectiv prin decizia nr. 333/2009.
În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate invocate de recurent în recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, instanţa de control judiciar constată că în speţă nu sunt întrunite cerinţele impuse de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii, cu consecinţa trimiterii la instanţa competentă.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.:
„(1) Conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judeca de acel tribunal.
(2) Dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două tribunale, competentă este Curtea respectivă.
(3) Dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi Curţi de Apel, precum şi conflictul între două Curţi de Apel, se judeca de Curtea Supremă de Justiţie.”
Din interpretarea alin. (1) - (3) citate mai sus rezultă că instanţa competentă să soluţioneze conflictul este cea superioară comună ambelor instanţe aflate în conflict.
În speţă, instanţa superioară celor care şi-au declinat reciproc competenţa este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta stabilind în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a, competenţa soluţionării prezentei cereri.
Hotărârea prin care s-a soluţionat conflictul este obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite pricina, astfel încât nu ar mai putea fi invocată din nou excepţia de necompetenţă, iar instanţa nu şi-ar mai putea verifica din nou competenţa, decât pentru temeiuri noi.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate şi nu corespund realităţii nici criticile formulate de recurent cu privire la încălcarea de către instanţa de fond a principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, motiv de recurs raportat de recurent la dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Invocarea faptului că instanţa de fond a pus în discuţie excepţia necompetenţei în lipsa reclamantului este neîntemeiată şi nu este de natură să conducă la nulitatea hotărârii atacate.
Astfel, principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii, dar pentru ca acest principiu să fie respectat, nu este necesar ca partea să se fi exprimat efectiv, ci este suficient ca ea să fi fost în măsură să o facă.
Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, iar pentru aceasta trebuie în prealabil ca părţile să fie informate exact despre existenţa procesului, conţinutul pretenţiilor şi argumentelor părţii adverse, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţă.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă fără putinţă de tăgadă că dreptul la apărare al reclamantului nu a fost încălcat, având în vedere că reclamantul a fost cel care a invocat excepţia necompetenţei materiale, iar la termenul din 5 martie 2014, când instanţa de fond a pus în discuţia părţilor prezente această excepţie şi a reţinut cauza în pronunţare asupra fondului acţiunii, procedura de citare a fost legal îndeplinită, reclamantul având termen în cunoştinţă.
Totodată, instanţa de fond a procedat la amânarea pronunţării până la data de 12 martie 2015, pentru a da posibilitatea părţilor de a depune concluzii scrise.
De menţionat sunt şi dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora „părţile au îndatorirea să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.”
Nu se poate reţine nici încălcarea principiului oralităţii şedinţei de judecată prevăzut de dispoziţiile art. 147 C. proc. civ., întrucât dezbaterile la acel termen de judecată au fost consemnate în încheierea de şedinţă.
De asemenea, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate criticile recurentului întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În conformitate cu dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, cum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţa este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, întrucât dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la art. 261 pct. 5 C. proc. civ., impun doar cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele pe care se sprijină soluţia adoptată şi ca aceasta să nu fie contradictorie sau străină de natura pricinii, precum şi cele pentru care au fost respinse cererile părţilor (nu susţinerile acestora), cerinţă îndeplinită în speţă de hotărârea pronunţată de Curtea de apel.
Astfel, considerentele instanţei de fond corespund soluţiei adoptate în raport cu situaţia de fapt rezultată din împrejurarea că acesta nu a probat îndeplinirea procedurii prealabile reglementată la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în privinţa Ordinului nr. 660/2001.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului referitoare la faptul că Ordinul nr. 660/2001 nu i-a fost comunicat de către ministerul pârât, precum şi faptul că acesta a intrat în circuitul civil prin emiterea deciziei de pensionare la 06 iulie 2001, astfel încât o cerere de revocare a acestuia ar fi fost lipsită de eficienţă juridică, Înalta Curte reţine următoarele:
Prin ordinul contestat emis de ministrul Apărării Naţionale, recurentul-reclamant a fost trecut în rezervă şi, în consecinţă, a fost emisă decizia nr. 093045 din 9 iulie 2001 privind pensia de serviciu stabilită în favoarea sa, fiindu-i achitate şi drepturile salariale cuvenite în temeiul prevederilor O.G. nr. 7/1998.
Este adevărat că la data emiterii sale, Ordinul nr. MP660/2001 nu i-a fost comunicat/înmânat recurentului-reclamant, reglementările militare R.G.1/1989 prevăzând doar modalitatea aducerii la cunoştinţă prin ordin de zi pe unitate, ceea ce în plan juridic echivalează cu notificarea acelui act administrativ.
Ceea ce susţine, de fapt, recurentul este faptul că nu se află în posesia actului în sine, nu şi faptul că nu ar fi cunoscut conţinutul Ordinului nr. MP660/2001.
Drept urmare, recurentul a luat cunoştinţă de trecerea sa în rezervă, începând cu data de 02 iulie 2001, semnând pe statele de plată pentru sumele cuvenite în temeiul O.G. nr. 7/1998.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 554/2004, înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea în tot sau în parte a acestuia.
Astfel, a fost instituită procedura prealabilă obligatorie în lipsa căreia, instanţa nu poate fi sesizată cu anularea unui act administrativ, fiind astfel irelevant dacă, în mod concret, autoritatea publică emitentă a actului administrativ mai putea sau nu să-şi revoce propriul act.
Prin reglementările legale menţionate mai sus, legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor să stabilească dacă efectuează sau nu procedura prealabilă şi au condiţionat sesizarea instanţei de îndeplinirea ei, aceasta fiind o condiţie pentru declanşarea procedurii judiciare, adăugându-se celorlalte condiţii de exercitare a acţiunii ca o condiţie specială suplimentară.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar hotărârea instanţei de fond este temeinică şi legală.
În consecinţă, pentru considerentele arătate şi în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menţinându-se sentinţa atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia de nelegalitate a Ordinului Ministerului Apărării Naţionale nr. 660/2001, ca inadmisibilă.
Respinge recursul declarat de P.I. împotriva sentinţei nr. 831 din 12 martie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 aprilie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 160/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 1647/2015. Contencios → |
|---|
