ICCJ. Decizia nr. 170/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 170/2015
Dosar nr. 285/57/2010*
Şedinţa publică de la 22 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 175 din 11 iunie 2013, Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC F.R.C.T. SRL Hunedoara în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu (în continuare A.F.M.) şi în consecinţă a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei emisă de pârâtă cu nr. 93/2009 şi, în parte, Decizia de impunere nr. 157 din 03 august 2009 emisă de pârâtă cu privire la suma de 180.068,00 lei contribuţie la Fondul de Mediu şi suma de 315.375,00 lei majorări de întârziere, exonerând reclamanta de la plata acestor sume; a menținut decizia de impunere pentru suma de 102.749,00 lei şi suma de 34.545,00 lei majorări de întârziere și a respins cererea reclamantei de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. 182/2009 întocmit de pârâtă.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut următoarele aspecte:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC F.R.C.T. SRL Hunedoara a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Fondului pentru Mediu să se dispună anularea Deciziei de impunere nr. 157 din 03 august 2009, în care au fost stabilite obligaţii suplimentare în sumă de 282.817 lei contribuţie la Fondul de mediu şi suma de 349.920 lei majorări de întârziere, precum şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei emise de pârâtă cu nr. 93/2009 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. 182/2009.
Prin sentinţa nr. 98 din 6 aprilie 2011, pronunţată în cauză, Curtea de Apel Alba Iulia a admis acţiunea reclamantei şi, ca urmare, a anulat Decizia de impunere nr. 157 din 03 august 2009 precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 93/2009 şi a respins cererea reclamantei de anulare a Raportului de inspecţie fiscală nr. 182/2009, obligând pârâta la plata sumei de 10.000 lei cheltuieli de judecată.
Prin Decizia nr. 1514 din 21 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul pârâtei şi a casat sentinţa atacată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.
În rejudecare s-a dispus efectuarea unui supliment la raportul de expertiză prin care să se facă variante de calcul atât cu privire la apărările reclamantei cât şi cu privire la obiecţiunile pârâtei, evidenţiind debitele aferente fiecărei achiziţii şi majorările de întârziere aferente fiecărei achiziţii în parte şi perioada avută în vedere în decizia de impunere.
Prin expertiza efectuată s-au verificat documentele justificative întocmite de reclamantă şi înregistrările în contabilitate, iar în anexa la expertiză, expertul a evidenţiat că o parte dintre societăţile comerciale pentru care A.F.M. a reţinut că nu deţin autorizaţii de valorificare sunt persoane juridice autorizate, astfel că pentru acestea nu se justifică reţinerea contribuţiei de 3% de la reclamantă, fiind depuse acte doveditoare în acest sens
Prin suplimentul raportului de expertiză, în urma examinării obiecţiunilor formulate de către pârâtă şi făcându-se aplicarea art. 5- 6 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006, s-a stabilit că reclamanta mai datorează pârâtei suma totală de 137.294 lei, din care obligaţii A.F.M. 102.749 lei şi majorări de întârziere 34.545 lei.
În fine, faţă de prevederile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005 şi art. 4-5 din Ordinul M.M.G.A. nr. 578/2006, concluziile suplimentului la raportul de expertiză au fost reţinute ca fiind concludente.
Împotriva sentinţei pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs SC F.R.C.T. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ., iar în motivare s-a arătat că obligarea societăţii recurente la achitarea către Administraţia Fondului de Mediu a sumelor de 102.749 lei şi 34.545 lei este nelegală.
În raportul de expertiză - varianta aprilie 2013, plăţile către A.F.M. în sumă de 1.068.589 lei nu s-au determinat pe baza documentelor justificative ale contribuabilului, respectiv ordinele de plată înregistrate în extrasele de cont ca plăţi reale, această sumă fiind preluată în Raport pe baza consemnărilor din raportul de inspecţie fiscală ale organelor de control. În acest sens s-a arătat că nu au fost înregistrate la Fondul de Mediu toate plăţile făcute în anul 2007 (77.621 lei), precum şi plăţile efectuate în lunile noiembrie şi decembrie 2006 (17.945 lei şi 8.447 lei).
În funcţie de plăţile reale (obligaţii achitate) este evident că recurenta nu datorează nici debitul principal şi nici majorările cuprinse în sentinţa recurată.
Examinând cauza prin prisma obiectului ei, a normelor legale incidente, a probatoriului administrat, Înalta Curte reţine că recursul este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru cele ce vor fi punctate în continuare.
O primă observaţie este aceea că prevederile legale pe care şi-a întemeiat recurenta cererea de recurs, respectiv dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă (pct. 1111 şi 112), astfel că instanţa de control judiciar va evalua cererea de recurs din perspectiva art. 3041 C. proc. civ., în virtutea căruia cauza poate fi examinată sub toate aspectele deoarece recursul vizează o hotărâre care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel (art. 20 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ).
Recurenta impută instanţei de fond, de rejudecare, că nu a ţinut seama de neînregistrarea la Fondul de Mediu a plăţilor efectuate în lunile noiembrie şi decembrie 2006 şi în anul 2007, expertul desemnat în cauză preluând consemnările organelor de control fără a examina şi a evidenţia în raportul întocmit în anul 2013 documentele justificative ale contribuabilului.
Se reţine însă, contrar acestei afirmaţii, că instanţa a încuviinţat cu ocazia rejudecării (ca urmare a Deciziei de casare nr. 1514 din 21 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal) efectuarea unei expertize contabile judiciare, la dosar fiind depus raportul de expertiză întocmit şi un supliment la raportul de expertiză întocmite de expertul contabil Biriş Liviu Ioan. Concluziile celor două expertize contabile au fost însuşite de prima instanţă care a reţinut că se impune anularea actelor administrativ fiscale contestate în privinţa sumei de 180.068 lei reprezentând contribuţia la Fondul pentru Mediu şi a sumei de 313.385 lei reprezentând majorări de întârziere, urmând a fi menţinută Decizia de impunere nr. 157 din 3 august 2009 emisă de A.F.M. pentru suma de 102.749 lei şi pentru suma de 34.545 lei (contribuţie şi majorări de întârziere).
Aşa cum rezultă din lucrările de specialitate depuse la dosar expertul contabil a verificat documentele justificative întocmite de reclamantă şi înregistrările în contabilitate, evidenţiindu-se, pe baza actelor doveditoare, în anexa la expertiză, că o parte din societăţile comerciale pentru care A.F.M. a reţinut că nu există autorizaţii de valorificare sunt persoane juridice autorizate şi în acest context nu se justifică reţinerea contribuţiei de 3% de la societatea reclamantă.
Reclamanta nu a formulat obiecţii la raportul de expertiză întocmit în cauză, aşa cum reiese din încheierile de şedinţă premergătoare încheierii de dezbateri (filele nr. 211 şi 213 din dosarul de fond/ rejudecare).
Soluţia instanţei s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 9 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru Mediu şi pe art. 4-5 din Metodologia de calcul al contribuţiilor şi taxelor datorate la Fondul pentru Mediu, aprobată prin Ordinul nr. 578/2006 al ministrului mediului şi gospodăririi apelor.
Înalta Curte reţine, aşadar că nu există motive de reformare a sentinţei atacate şi având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de SC F.R.C.T. SRL împotriva Sentinţei nr. 175/2013 din 11 iunie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 267/2015. Contencios. Constatarea calităţii... | ICCJ. Decizia nr. 1716/2015. Contencios → |
|---|
