ICCJ. Decizia nr. 2267/2015. Contencios. Obligare emitere act administrativ. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 2267/2015
Dosar nr. 6086/2/2013
Şedinţa publică de la 2 iunie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei
Prin Cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 9 septembrie 2013, sub nr. 6.086/2/2013, reclamantul H.F.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.M., a solicitat a fi obligată pârâta să realizeze actul normativ - înscrisul solicitat prin Cererea nr. 974 din 29 ianuarie 2013 (A1) şi Plângerea prealabilă nr. 2.861 din 12 martie 2013(A2) referitor îndeosebi la dreptul de proprietate al statului asupra 100% din rezervele minerale din zona Certej (A5), continuarea acestui drept şi după diminuarea sau epuizarea rezervelor minerale, prin dreptul de proprietate al statului asupra 100% din produsul minier obţinut pe durata concesionării activităţilor miniere, în baza art. 1, art. 3.1, art. 3.8, art. 3.33 din Legea minelor nr. 85/2004, art. 136.3 din Constituţie, deoarece lipsa acestui document îi lezează drepturi - interese legitime garantate prin art. 31.2, art. 135.2-f, art. 1.1, art. 136.3, art. 1.3 din Constituţie.
Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 3.907 din 9 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul H.F.G., în contradictoriu cu pârâta A.N.R.M., ca lipsită de interes.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul H.F.G., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea cererii de recurs, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut că în mod greşit prima instanţa a reţinut lipsa interesului în promovarea acţiunii.
A arătat recurentul că există un interes personal prin trei drepturi consfinţite de Constituţia României, respectiv, dreptul la informare corectă, garantat de dispoziţiile art. 31.1, dreptul la informare completă, garantat de dispoziţiile art. 31.2 şi dreptul la demnitatea de cetăţean al unui stat suveran, garantat de art. 1.3.
A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii formulate.
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
Procedura în faţa instanţei de recurs
Prin Încheierea din Camera de Consiliu din data de 19 februarie 2015 a admis în principiu recursul.
Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingere recursului ca nefondat.
Recurentul-reclamant a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 486 alin. (1) a) şi e), art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Considerentele şi soluţia instanţei de recurs
În ceea ce priveşte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 486 alin. (1) lit. a) şi e), art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.;
Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992 modificată şi republicată, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.
Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial.
Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Reţine instanţa că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 462 din data de din 17 septembrie 2014, s-a constatat că dispoziţiile C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale.
Faţă de aceste considerente, având în vedere că excepţia invocată de recurent viza limitarea accesului la justiţie prin instituirea obligativităţii formulării recursului prin avocat, iar în lumina acestei decizii recursul recurentului reclamant a fost declarat admisibil în completul de filtru, Înalta Curte va respinge excepţia ca inadmisibilă.
Analizând cererea de recurs, motivele invocate, normele legale incidente în cauză, precum şi în conformitate cu art. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:
În fapt, petentul a solicitat a fi obligată pârâta să realizeze actul normativ - înscrisul solicitat prin Cererea nr. 974 din 29 ianuarie 2013 (A1) şi Plângerea prealabilă nr. 2.861 din 12 martie 2013 (A2) referitor îndeosebi la dreptul de proprietate al statului asupra 100% din rezervele minerale din zona Certej (A5), continuarea acestui drept şi după diminuarea sau epuizarea rezervelor minerale, prin dreptul de proprietate al statului asupra 100% din produsul minier obţinut pe durata concesionării activităţilor miniere.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1, art. 3.1, art. 3.8, art. 3.33 din Legea minelor nr. 85/2003, art. 136.3 din Constituţie.
Contrar celor susţinute recurent în sensul că prevederile constituţionale invocate îi conferă nu numai calitatea dar şi interesul în a acţiona în instanţă, Înalta Curte apreciază că, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) cu referire la art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, interesul invocat nu întruneşte cerinţele impuse de Legea specială nr. 85/2003 pentru a obliga autoritatea pârâtă la a emite un act administrativ referitor la modul de organizare a exploatării rezervelor miniere ale statului.
Interesul, ca folos practic, imediat pe care îl are o parte şi pe care trebuie să îl demonstreze pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare, în materia contenciosului administrativ, nu poate fi desprins, potrivit art. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, coroborat cu art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ, de vătămarea pretins a fi fost produsă, prin actul administrativ atacat, sau prin refuzul nejustificat, fie drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, fie interesului legitim public.
Din această perspectivă este de reţinut, cu prioritate că, raportat la obiectul dosarului, recurentul, care nu este titularul unei licenţe de exploatare, nu poate fi beneficiarul unui drept invocat în baza Legii nr. 85/2003.
Ca atare, nu poate fi reţinut niciun interes direct şi personal al recurentului în promovarea acţiunii, interesul trebuind să stea la baza oricărei cereri în justiţie, chiar dacă nu se corelează cu un drept subiectiv şi trebuie justificat de partea care formulează cereri în procesul civil.
Independent de împrejurarea că nici chiar recurentul, în afara unor consideraţiuni de ordin general, referitoare la drepturile sale de cetăţean garantate de constituţie, nu a precizat conţinutul interesului legitim public pretins a fi fost vătămat, Înalta Curte apreciază că recurentul nu justifică nici un astfel de interes legitim colectiv.
Faţă de toate cele mai sus arătate, Înalta Curtea apreciată că excepţia invocată de pârât în faţa primei instanţe a fost corect admisă, întrucât interesul recurentului în promovarea acţiunii de faţă nu întruneşte cerinţele legale în condiţiile contenciosului administrativ.
Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Constatând că sentinţa recurată este legală şi temeinică şi că nu există motive care să atragă casarea sau modificarea acesteia, în conformitate cu prevederile art. 496 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (2), art. 486 alin. (1) lit. a) şi e), art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.
Respinge recursul declarat de H.F.G. împotriva Sentinţei nr. 3.907 din 9 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2168/2015. Contencios. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 228/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
