ICCJ. Decizia nr. 352/2015. Contencios
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 352/2015
Dosar nr. 647/36/2013
Şedinţa publică de la 30 ianuarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată, reclamantul A.I. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul M.T., suspendarea executării actului administrativ normativ constând în Ordinul M.T. nr. 733/2013, până la soluţionarea acţiunii de fond având ca obiect anularea acestui act administrativ.
Prin Sentinţa civilă nr. 311/CA din 3 octombrie 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de suspendare a executării actului administrativ normativ constând în Ordinul M.T. nr. 733/2013, promovată în contencios administrativ şi fiscal de reclamantul A.I., în contradictoriu cu pârâtul M.T.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A.I., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
În acest sens, recurentul arată că instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept în materie, atunci când a reţinut că cererea de suspendare a Ordinul M.T. nr. 733/2013 nu poate fi admisă deoarece actul administrativ a cărei suspendare se solicită nu are caracter unilateral, nefiind adresat direct, individual, reclamantului, ci are caracter normativ, cuprinzând norme cu caracter general adresate oricărui subiect de drept aflat în situaţia premisă de instructor auto şi că prin modificările aduse Legii nr. 554/2004 prin art. I pct. 20 din Legea nr. 262/2007 nu se mai permite decât suspendarea executării actului administrativ unilateral.
Arată recurentul, în esenţă, că a solicitat suspendarea în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004 şi că a îndeplinit condiţiile impuse de lege pentru a se putea dispune suspendarea, respectiv existenţa unui act administrativ, parcurgerea unei proceduri prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Precizează faptul că Ordinul M.T. nr. 733/2013 este un act administrativ unilateral cu caracter normativ, având în vedere conţinutul său, care se referă la autorizarea şcolilor de conducători auto şi a instructorilor auto la atestarea profesorilor de legislaţie rutieră şi a instructorilor de conducere auto, la organizarea şi desfăşurarea cursurilor de pregătire teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere, la programa de şcolarizare şi la condiţiile şi obligaţiile privind pregătirea teoretică şi practică a persoanelor în vederea obţinerii permisului de conducere şi că acest ordin produce efecte asupra şcolilor de conducere, instructorilor auto, profesorilor de legislaţie şi persoanelor care se pregătesc în vederea obţinerii permisului de conducere.
Subliniază faptul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că actul administrativ atacat nu poate fi supus suspendării, interpretând şi aplicând eronat legea; că instanţa nu a mai analizat criticile reclamantului privind nelegalitatea actului şi nici condiţiile referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Intimatul M.T. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pe motiv că semnarea şi susţinerea recursului nu sunt realizate prin intermediul avocatului.
Examinând cauza şi sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele în continuare arătate.
I. Cu privire la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:
La data formulării întâmpinării erau în vigoare prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., care sancţionau cu nulitatea lipsa menţiunilor privind numele, prenumele şi semnătura consilierului juridic care întocmeşte cererea de recurs, precum şi lipsa delegaţiei avocatului sau consilierului juridic.
Ulterior, până la data soluţionării prezentei cauze, prin Decizia nr. 462/2014, publicată în M. Of., textul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu referire la menţiunile privind obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat, a fost declarat neconstituţional de către Curtea Constituţională, fiind, de asemenea, declarate neconstituţionale şi prevederile art. 13 alin. (2) teza a II-a şi art. 83 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii, care au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, s-a precizat (pct. 34) că între măsura care a determinat limitarea dreptului de liber acces la justiţie şi scopul legitim urmărit nu există un raport rezonabil de proporţionalitate, respectiv între cerinţele de interes general referitoare la buna administrare a justiţiei şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului, dispoziţiile legale sancţionatoare consacrând un dezechilibru între cele două interese concurente.
Curtea a arătat că prin reglementarea unei condiţii de admisibilitate a recursului de încheierea unui contract de asistenţă judiciară s-a impus părţilor o sancţiune excesivă, având în vedere şi prevederile O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, care privesc o categorie restrânsă de persoane şi care nu este un instrument apt să corecteze inechităţile de fapt care pot apărea în urma aplicării textelor de lege criticate.
Sub aspectul nerezonabilităţii obligaţiilor, instanţa de contencios constituţional a mai avut în vedere şi faptul că în materia contenciosului administrativ, spre deosebire de celelalte materii, nu este reglementată calea de atac a apelului, iar recursul se exercită în 15 zile şi nu în 30 de zile, ca termen de drept comun.
În baza acestor aspecte prezentate în rezumat, Curtea Constituţională a conchis că soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii.
Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a fost publicată în M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014.
În baza art. 147 alin. (1) din Constituţia României, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, contestate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, iar pe durata acestui interval dispoziţiile respective sunt suspendate de drept.
Având în vedere prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, data publicării Deciziei nr. 462/2014, efectele acestei decizii şi data soluţionării excepţiei privind nulitatea recursului, se constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care va fi respinsă.
Mai mult, din analiza actelor dosarului se observă că la data de 15 noiembrie 2013 recurentul a depus la dosar împuternicirea avocaţială, astfel că, şi în situaţia în care art. 13 C. proc. civ. nu ar fi fost declarat neconstituţional, recursul era declarat în concordanţă cu cerinţele art. 486 alin. (2) C. proc. civ., excepţia fiind nefondată în raport de dovezile depuse.
II. Pe fondul cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului dosar, reclamantul A.I. a solicitat instanţei de contencios administrativ suspendarea executării actului administrativ normativ constând în Ordinul M.T. nr. 733/2013, până la soluţionarea acţiunii de fond având ca obiect anularea acestui act administrativ.
Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.
Legea română corespunde Recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.
Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".
Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.
Din lecturarea art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.
Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.
După criteriul întinderii efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se pot clasifica în acte administrative normative şi acte administrative individuale.
Actele administrative normative cuprind reglementări de principiu cu caracter obligatoriu, formulate în abstract, în vederea aplicării la un număr nedeterminat de persoane.
Actele administrative individuale sunt manifestări de voinţă care creează, modifică, desfiinţează drepturi şi obligaţii în beneficiul sau sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate.
Înalta Curte constată că, în mod greşit, a soluţionat cauza Curtea de Apel, fără a intra pe fondul cererii de chemare în judecată, reţinând în considerentele hotărârii atacate că cererea formulată nu poate fi admisă, întrucât actul administrativ a cărei suspendare se solicită nu are caracter unilateral, nefiind adresat direct, individual, reclamantului, ci are caracter normativ, cuprinzând norme cu caracter general adresate oricărui subiect de drept aflat în situaţia premisă de instructor auto, astfel că nu se mai impune analizarea criticilor vizând nelegalitatea actului formulate de reclamant şi nici condiţiile referitoare la cazul bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente, prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
Înalta Curte constată că în speţă, având în vedere greşita şi nelegala soluţionare a cauzei, respectiv nesoluţionarea fondului cererii de chemare în judecată, se impune casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, conform art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ.
Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o soluţie greşită, întrucât nu a cercetat legalitatea şi temeinicia cererii formulate de reclamant.
Astfel, judecătorul fondului nu s-a pronunţat asupra cererii cu care a fost învestită instanţa, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei, iar sentinţa atacată se impune a fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Soluţia casării cu trimitere are o justificare nu doar teoretică, ci şi practică: ea este impusă de faptul că altminteri s-ar încălca efectiv dreptul părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Este firesc ca instanţa de trimitere să administreze toate probele impuse de o completă cercetare a fondului cauzei.
În temeiul art. 497, coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.
Cercetarea fondului cauzei, în sensul textului legal anterior citat, presupune existenţa tuturor elementelor de rezolvare a fondului litigiului.
Pe cale de consecinţă, întrucât Curtea de Apel a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, hotărârea recurată este supusă casării, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanţa să se pronunţe asupra fondului cauzei în raport cu susţinerile părţilor şi probatoriul administrat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va admite recursul declarat, va casa sentinţa atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va face aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.
La rejudecare, Curtea de Apel va analiza toate apărările şi susţinerile părţilor, precum şi toate înscrisurile noi depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât M.T.
Admite recursul declarat de reclamantul A.I. împotriva Sentinţei civile nr. 311/CA din 3 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 364/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 335/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
