ICCJ. Decizia nr. 411/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 411/2015
Dosar nr. 8130/2/2012
Şedinţa publică de la 4 februarie 2015
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:
I. Circumstanţele cauzei
1. Cadrul procesual
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 31 octombrie 2012, reclamanta SC M.G. SRL în contradictoriu cu pârâtele D.R.A.O.V. Bucureşti - S.A.F.V. şi D.G.F.P. Ilfov a solicitat anularea Deciziei nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. Ilfov şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei administrative şi anularea procesului - verbal de control înregistrat la D.R.A.O.V. Bucureşti din 2 din 10 iunie 2008, precum şi a Deciziei nr. 71 din 10 iunie 2008 pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal; cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.
2. Hotărârea instanţei de fond
A. Prin sentinţa nr. 3074 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC M.G. SRL, în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. A Municipiului Bucureşti, a fost anulată Decizia nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. Ilfov, decizia pentru regularizarea situaţiei din 10 iunie 2008 şi procesul-verbal de control din 10 iunie 2008 emise de D.R.A.O.V. Bucureşti.
A fost obligată pârâta D.G.R.F.P. Bucureşti la plata cheltuielilor de judecată.
B. Motivele de fapt şi de drept care au stat la baza formării convingerii instanţei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că D.R.A.O.V. Bucureşti - S.A.F.V. a emis Decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008, stabilind în sarcina reclamantei un debit în valoare de 2.165.858 lei, reprezentand : T.V.A., în cuantum de 1.026.436 lei; dobânzi şi penalităţi de întârziere T.V.A., în cuantum de 282.619 lei; majorări de întârziere T.V.A., în cuantum de 856.803 lei.
Decizia în discuţie a fost emisă în baza procesului-verbal de control din 10 iunie 2008 emis de inspectori din cadrul D.R.A.O.V. Bucureşti.
În fapt, a reţinut instanţa de fond că în urma controlului efectuat la firma furnizoare U.I.A.V.R.S., autoritatea vamală din Turcia a constatat că pentru marfa expediată în România societăţii comerciale SC M.G. SRL au fost emise facturi comerciale având valori diferite faţă de cele prezentate la momentul importului.
În anexa 1 la procesul-verbal de control din 10 iunie 2008 sunt menţionate valorile reale înscrise pe factura emisă de furnizorul mărfurilor din Turcia, precum şi valorile înscrise pe facturile prezentate la biroul vamal de import. Astfel, s-a constatat că pentru declaraţiile vamale de import indicate la anexa 1 la procesul-verbal anterior menţionat, au fost prezentate facturi care conţin date eronate privind valoarea mărfurilor, încălcându-se la momentul depunerii declaraţiei vamale prevederile art. 77 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României.
Împotriva Deciziei nr. 71 din 10 iunie 2008, reclamanta SC M.G. SRL a formulat contestaţie administrativă la data de 21 iulie 2008, iar prin Decizia nr. 285 din 02 septembrie 2008, organul de soluţionare a contestaţiei a dispus suspendarea soluţionării acesteia până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latură penală.
Procedura administrativă a fost reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea, în cauza penală nr. 500/P/2009 înregistrată pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Cornetu fiind pronunţată soluţia de neîncepere a urmăririi penale în ceea ce priveşte reprezentatul SC M.G. SRL, sub aspectul comiterii infracţiunii de folosire la autoritatea vamală de documente falsificate, prevăzută de art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam.
Prin Decizia nr. 54 din 11 august 2011 emisă de D.G.F.P. a Judeţului Ilfov a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia reclamantei, reţinându-se în esenţă faptul că motivarea rezoluţiilor de scoatere de sub urmărire penală nu are implicaţii asupra aspectelor fiscale stabilite de organele vamale, având numai incidenţă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
Instanţa de primă jurisdicţie a contestaţiei formulate de reclamantă a reţinut că un prim motiv de nulitate a deciziei atacate l-a reprezentat împrejurarea că aceasta nu este motivată, apreciind că întocmirea deciziei de soluţionare a contestaţiei contravine în mod evident dispoziţiilor legale anterior menţionate, cât timp organul care a emis-o nu a făcut o evaluare a motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului contestat, în raport de elementele descrise de textul legal, respectiv susţinerea părţii, documentele anexate de către contestatoare în combaterea celor reţinute în decizia contestată etc.
În egală măsură, instanţa de fond reţine că nici emitentul deciziei pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008 şi al procesului - verbal de control din 10 iunie 2008, nu justifică în mod concret care sunt argumentele care au fundamentat concluzia caracterului eronat al datelor privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către reclamantă, în baza căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea situaţiei, conform art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, potrivit cu care atunci când după reverificarea declaraţiei sau după controlul ulterior rezultă că dispoziţiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informaţii inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situaţiei, ţinând seama de noile elemente de care dispune.
D.R.A.O.V. Bucureşti a reţinut că facturile prezentate la momentul importului de către SC M.G. SRL au valori diferite faţă de cele prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la solicitarea autorităţilor vamale din Turcia, însa nu arată care este raţionamentul în baza căruia a înţeles să dea întâietate informaţiilor cuprinse în facturile de care se prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna celor prezentate de reclamantă la biroul vamal de import.
În plus, a reţinut instanţa de fond că emitentul actului administrativ fiscal nu a înţeles să facă aplicarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. fisc. potrivit cu care (1) Înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei, apreciind că reclamantei ia fost încălcat în mod real dreptul la apărare cât timp aceasta nu a avut cunoştinţă de demersul autorităţii de reverificare a declaraţiei sale.
A constatat instanţa de fond că vătămarea reclamantei prin emiterea actului în maniera arătata nu poate fi contestată, mai ales în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, nici în cadrul procedurii administrative derulate anterior promovării acţiunii, organul de soluţionare a contestaţiei nu a făcut vreo analiză a susţinerilor contestatoarei şi a documentelor depuse de către aceasta în combaterea nelegalităţii şi netemeiniciei actelor emise de D.R.A.O.V. Bucureşti.
Dreptul contribuabilului de a fi ascultat a fost consacrat de art. 9 din O.G. nr. 92/2003, tocmai pentru a putea stabili situaţia de fapt fiscală în mod corect, în raport de toate apărările pe care contribuabilul le-ar putea invoca în cauză.
A reţinut instanţa de fond că încălcarea dreptului la apărare a reclamantei este aptă să atragă după sine anularea actelor în discuţie, cât timp şi în absenţa acestei nereguli procedura putea conduce la un rezultat diferit.
În acest sens, Curtea constată că un prim argument în sensul celor aratate îl reprezintă împrejurarea că dispoziţiile legale aplicabile, anume O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., nu stabilesc forţa probantă a înscrisurilor ce pot fi administrate în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, art. 64 din actul normativ anterior menţionat prevăzând doar că: Documentele justificative şi evidenţele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea bazei de impunere. În cazul în care există şi alte acte doveditoare, acestea vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.
Prin urmare, a stabilit instanţa de fond că revine organului fiscal obligaţia de a analiza complet probele administrate în cauză, inclusiv cele furnizate de către contribuabil, aprecierea acestora fiind una libera.
Tot astfel, dispoziţiile art. 65 din O.G. nr. 92/2003, intitulate Sarcina probei în dovedirea situaţiei de fapt fiscale, prevăd la alin. (2) că Organul fiscal are sarcina de a motiva decizia de impunere pe bază de probe sau constatări proprii.
În cauză, a reţinut instanţa, astfel cum rezultă din procesul-verbal de control din 10 iunie 2008, faptul că acest control a fost efectuat în baza documentelor primite cu adresa din 23 martie 2007 de la C.C.P.I. (…),documente constând în facturile fiscale emise de firma furnizoare U.I.A.V.R.S.
Valorificarea în cauza a înscrisurilor anterior menţionate s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile art. 60 din Anexa la Ordinul nr. 7521/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind realizarea supravegherii şi controlului vamal ulterior, potrivit cu care, Documentele obţinute în baza acordurilor sau convenţiilor internaţionale trimise de administraţiile vamale ale altor state sau cele obţinute în baza recomandării C.C.V. din cadrul O.M.V. pot constitui mijloace de probă pentru determinarea stării de fapt.
Textul de lege menţionat, a reţinut instanţa de fond că reglementează exclusiv posibilitatea administrării probei cu înscrisurile obţinute în baza acordurilor sau convenţiilor internaţionale trimise de administraţiile vamale ale altor state, fără a prestabili forţa probantă a acestor înscrisuri în raport cu altele.
Prin urmare, simpla constatare a autorităţii vamale în sensul că există neconcordanţe între menţiunile privind valoarea mărfurilor din facturilor prezentate de către reclamantă şi cele furnizate de către partenerul comercial din Turcia, nu poate justifica, prin ea însăşi, concluzia caracterului nereal al celor înscrise în facturile reclamantei.
În baza rolului activ, organul fiscal, în temeiul art. 7 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, avea nu doar dreptul, dar şi obligaţia să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. Potrivit aceluiaşi text de lege, a reţinut instanţa de fond că se statuează că în analiza efectuată organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz.
Instanţa de primă jurisdicţie analizând actele cauzei a constatat că organul fiscal a ignorat cu desăvârşire dispoziţiile legale arătate.
Curtea reţine că autoritatea vamală a sesizat organele de urmărire penala competente (I.P.J. Ilfov) sub aspectul comiterii infracţiunii de folosire la autoritatea vamala de documente falsificate, infracţiune prevăzută de art. 178 din Legea nr. 141/1997 privind C. vam. al României şi de art. 273 din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României, potrivit cu care „Folosirea, la autoritatea vamală, a documentelor vamale de transport sau comerciale falsificate constituie infracţiunea de folosire de acte falsificate şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi”.
A reţinut instanţa că deşi organul de soluţionare a contestaţiei a dispus suspendarea procedurii de soluţionare a acesteia, în temeiul art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, în considerarea faptului că între constatarea infracţiunii anterior menţionate şi soluţia ce urmează a fi dată în procedura administrativă exista o legătură de strânsă interdependenţă, ulterior, după rămânerea definitivă a soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de reprezentantul SC M.G. SRL, prin Decizia nr. 54 din 11 august 2011 de soluţionare a contestaţiei formulată de reclamantă, s-a apreciat ca irelevantă această soluţie, cu motivarea că rezoluţia nu clarifică situaţia fiscală a cauzei supuse soluţionării.
Instanţa a arătat că un asemenea punct de vedere nu poate fi primit, din conţinutul rezoluţiei în discuţie rezultând cu evidenţă contrariul.
Instanţa de primă jurisdicţie a reţinut că soluţia dată în dosarul penal conturează în mod neechivoc netemeinicia situaţiei de fapt reţinute de organul fiscal referitoare la menţiunile nereale înscrise de reclamantă în declaraţiile vamale de import şi, implicit, nelegalitatea măsurii privind stabilirea obligaţiilor suplimentare stabilite de controlul vamal.
3. Recursul formulat de D.G.R.F.P. Bucureşti
Prin cererea de recurs formulată de D.G.R.F.P. Bucureşti a fost criticată hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală, arătând că decizia atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile.
Recurenta a arătat că la autoritatea vamală din România, în momentul efectuării operaţiunilor de import, nu au fost prezentate facturile emise de furnizorul din Turcia pe care erau menţionate valorile reale ale mărfurilor, ci au fost prezentate alte facturi care conţineau valori mult mai mici ale acestora, drepturile de import cuvenite bugetului de stat fiind mult diminuate, motiv pentru care s-a apreciat că în mod corect organul vamal a stabilit obligaţiile fiscale, fără a ţine cont de soluţia organului penal, aceasta neavând relevanţă din prisma regimului fiscal aplicabil.
Recurenta a susţinut că instanţa de fond a reţinut numai susţinerile reclamantei, arătând că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că soluţia organului fiscal a fost dată cu aplicarea eronată a rezoluţiei organului penal.
II. Decizia instanţei de recurs
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sesizată cu soluţionarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:
1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de instanţa de control judiciar, care a constatat, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat corect dispoziţiile legale, motiv pentru care hotărârea instanţei de fond va fi menţinută ca legală şi temeinică.
Înalta Curte a constatat că, în fapt, D.R.A.O.V. Bucureşti a reţinut că facturile prezentate la momentul importului de către SC M.G. SRL au valori diferite faţă de cele prezentate de furnizorul turc U.I.A.V.R.S., la solicitarea autorităţilor vamale din Turcia, fără a fi prezentat care este raţionamentul în baza căruia a înţeles să dea întâietate informaţiilor cuprinse în facturile de care se prevalează furnizorul mărfurilor din Turcia, în dauna celor prezentate de intimata-reclamantă la biroul vamal de import.
Or, fiind reţinute neconcordanţe arătate de către organul fiscal, a fost emisă decizia pentru regularizarea situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal din 10 iunie 2008, ceea ce nu justifică în mod concret care sunt argumentele care au fundamentat concluzia caracterului eronat al datelor privind valoarea în vamă a mărfurilor importate de către reclamantă, în baza căreia s-a procedat la luarea măsurii pentru regularizarea situaţiei, conform art. 100 alin. (3) din Legea nr. 86/2006 privind C. vam. al României.
În aceste condiţii, Înalta Curte a constatat că în mod întemeiat a reţinut instanţa de fond că simpla constatare a existenţei unor neconcordanţe între datele cu privire la valoarea mărfurilor relevate de facturile înfăţişate de reclamantă şi datele furnizate de autorităţile vamale turce cu privire la valoarea aceloraşi mărfuri înscrise în documentele furnizorului este lipsită de concludenţă, nefiind suficientă pentru a se concluziona încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor legale.
În lipsa altor probe sau constatări proprii ale organelor de control vamal din care să rezulte că valoarea de tranzacţie, respectiv preţul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile tranzacţionate era cea înscrisă în documentele prezentate autorităţilor turce şi nu cea menţionată în documentele înfăţişate de reclamantă autorităţilor române, nu se poate concluziona că reclamanta a declarat în vamă o valoare inferioară celei reale a produselor importate.
Pentru toate aceste motive, Înalta Curte reţine că nu sunt fondate criticile formulate de pârâtă, iar sentinţa instanţei de fond va fi menţinută în totalitate.
2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinţei, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, art. 304 pct. 7, 8 şi 9 sau art. 3041 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul formulat de D.G.R.F.P. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 3074 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 410/2015. Contencios | ICCJ. Decizia nr. 412/2015. Contencios → |
|---|
