ICCJ. Decizia nr. 779/2015. Contencios. Contestaţie act administrativ fiscal. Recurs
| Comentarii |
|
R O M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA DE contencios ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
Decizia nr. 779/2015
Dosar nr. 1867/54/2012
Şedinţa publică de la 24 februarie 2015
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Circumstanţele cauzei.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 septembrie 2012, reclamanta SC S. SRL a chemat în judecată pârâta D.G.F.P. Gorj, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 186/20 august 2012, numai cu privire la art. 1; anularea în parte a R.I.F. nr. F/GJ/449 din 27 aprilie 2012, respectiv numai cu privire la obligaţia fiscală suplimentară în valoare de 608.734 lei, reprezentând impozit pe câştigul din transferul titlurilor de valoare; anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F/GJ/736 din 27 aprilie 2012, respectiv numai cu privire la aceeaşi obligaţie fiscală suplimentară reprezentând impozit pe câştigul din transferul titlurilor de valoare; suspendarea executării actelor atacate până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii.
În motivarea acţiunii, s-a arătat, in esenţă, că prin R.I.F. şi decizia de impunere au fost stabilite în sarcina sa obligaţii de plată suplimentare, că sumele stabilite sunt nelegale şi netemeinice.
Pârâta D.G.F.P. Gorj a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de fond.
Prin sentinţa nr. 425 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta SC S. SRL în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. Craiova.
A fost respinsă cererea de cheltuieli.
În fapt, a reţinut prima instanţă că prin Hotărârea A.G.A. nr. 34/2006 s-a aprobat retragerea asociaţilor A.E. şi M.N., urmînd ca, în ceea ce priveşte plata contravalorii părţilor sociale să se pronunţe instanţa.
S-a reţinut că prin sentinţa nr. 359/2009 a Tribunalului Vâlcea au fost atribuite în proprietate numiţilor A.E. şi M.N., precum şi SC S. SRL bunuri din patrimoniul societăţii reprezentînd cota de contribuţie aferentă părţilor sociale deţinute de aceştia, iar ulterior, prin Hotărârea A.G.A. nr. 1/2010, în baza dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 şi a sentinţei nr. 359/2009 s-a hotărât distribuirea părţilor sociale rămase ca urmare a retragerii asociaţilor A.E. şi M.N., fiind împuternicit D.N. să reprezinte şi să semneze actul constitutiv actualizat, precum şi actele necesare înregistrării acestuia la Registrul Comerţului.
S-a apreciat incidenta dispoziţiilor cap. V C. fisc. care reglementează veniturile din investiţii.
A invocat instanţa de fond dispoziţiile art. 65 alin. (1) lit. c), art. 7 alin. (1) pct. 311 şi 32 C. fisc. în raport de care a reţinut că a operat un schimb al unui drept de proprietate cu un alt drept de proprietate, respectiv un schimb între dreptul de proprietate al numitei A.E. asupra părţilor sociale deţinute cu un drept de proprietate asupra bunurilor cu care a fost pusă în posesie prin procesul verbal din 15 iunie 2011, fiind astfel încadrat de către disp. art. 7 pct. 32 C. fisc.
În raport de aceste considerente s-a considerat nefondată susţinerea reclamantei în sensul că atribuirea bunurilor în speţă nu reprezintă un transfer sau înstrăinare, fiind incidente dispoziţiile art. 67 alin. (3) lit. b) C. fisc.
S-a arătat in sentinţa atacată că în cazul câştigurilor determinate din transferul părţilor sociale obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine dobânditorului, calculul efectuându-se la momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat, fiind stipulată şi obligaţia înscrierii în registrul comerţului a transmiterii dreptului de proprietate asupra părţilor sociale.
În speţă, în condiţiile în care nu s-a ajuns la o înţelegere, respectiv un acord între asociaţi care să permită încheierea unui contract, nu sunt excluse de la aplicare dispoziţiile legale enunţate anterior, având în vedere că dispoziţiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 prevăd stabilirea drepturilor asociatului retras în instanţă, aşa cum s-a întâmplat în cauză.
S-a constatat că, pentru aplicarea prevederilor legale cuprinse în art. 67 alin. (3) incidente în speţă, a fost reglementată prin art. 67 alin. (8) utilizarea de norme privind determinarea, reţinerea şi virarea impozitului pe câştigul de capital din transferul titlurilor de valoare obţinut de persoane fizice, care sunt detaliate în pct. 1443 din H.G. nr. 44/2004, norme în conformitate cu care calculul, reţinerea şi virarea impozitului se efectuează de persoana juridică la care persoana fizică asociată a deţinut părţile sociale.
Având în vedere că legea stabileşte utilizarea de norme în aplicarea dispoziţiilor sale, s-a concluzionat că aceste norme nu sunt contrare legii, fiind adoptate numai în vederea punerii sale în executare, apreciindu-se neîntemeiată susţinerea reclamantei privind caracterul nelegal al acestor norme, precum şi susţinerea privind neaplicarea acestor norme în situaţia din speţă.
A fost respinsă şi susţinerea reclamantei constând în inexistenţa bazei de impunere care să genereze dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă, întrucât societatea nu-şi poate invoca practic propria culpă.
În ceea ce priveşte nulitatea raportului de inspecţie fiscală, invocată de către reclamantă, Curtea de apel a constatat că inspecţia fiscală desfăşurată în cauză a respectat întocmai dispoziţiile art. 94 şi 96 din O.G. nr. 92/2003, fiind stabilit obiectul inspecţiei, acesta fiind adus la cunoştinţa societăţii verificate prin înştiinţarea pentru discuţia finală din data de 20 aprilie 2012, fiind menţionat faptul că se va avea în vedere stabilirea impozitului pe titluri de valoare.
Recursul
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta SC S. SRL, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurentul a dezvoltat următoarele critici faţă de soluţia adoptată de prima instanţă, indicând incidenta motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., cu referire la art. 3041 C. proc. civ.:
A considerat recurenta ca instanţa de fond a încălcat obligaţia impusa de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nemotivând corespunzător hotărârea pronunţata.
S-a arătat că nu exista nici o referire cu privire la probele administrate iar din cuprinsul sentinţei nu rezulta care anume au fost considerate a fi pertinente si care au fost înlăturate, acţiunea nefiind examinată în mod echitabil, astfel cum cere art. 6 din Convenţie.
Totodată, s-a susţinut că instanţa nu a avut in vedere dispoziţiile Legii 31/1990 privind societăţile comerciale, ale Legii nr. 82/1991 a contabilităţii, cu modificările si completările ulterioare şi nu a răspuns în nici un fel argumentelor din acţiunea introductiva, cu referire la existenta unei retrageri de comun acord si la sentinţa civilă nr 359/2009.
A mai arătat recurenta că s-a reţinut in mod greşit starea de fapt şi nu s-a stabilit de către instanţa de fond dacă retragerea a fost una convenţionala sau judiciară.
Cu privire la netemeinicia sentinţei atacate, s-a arătat că, in speţa nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 fata de societate, pentru ca nu aceasta este dobânditor, părţile sociale fiin preluate de către ceilalţi doi acţionari așa cum a dispus instanţa Tribunalului Vâlcea prin sentinţa civila 359/2009.
A susţinut reclamantă că, neavând calitatea de dobânditor al pârtilor sociale, nu are nici calitatea de plătitor al obligaţiei fiscale, astfel cum este definit de art. 26 din C. proc. fisc.
S-a apreciat că instanţa de fond trebuia sa constate ca debitorul obligaţiei de plata este doamna A.E., care a realizat un câștig din transferul dreptului de proprietate asupra pârtilor sociale pe care le-a deţinut in societate si pentru care a primit bunuri in care a fost inclusa si cota de 16% reprezentând impozitul aferent acestui casting.
S-a solicitat admiterea recursului și casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţa, iar in subsidiar, admiterea recursului si modificarea sentinţei in sensul admiterii acţiunii cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata la fond si recurs.
Prin cea de a doua cerere de recurs, formulată în termenul lega, a fost criticată hotărârea pentru greşita aplicare a prevederilor art. 66 alin. (3) şi (4) şi art. 67 alin. (3) lit. b) din C. fisc., în condiţiile în care nu a existat nicio tranzacţie şi nu a fost încheiat niciun contract intre asociatul retras şi societate, in condiţiile în care nu a existat niciun câștig din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale şi nu a existat niciun dobânditor al părţilor sociale.
S-a arătat că sentinţa a adăugat nepermis la lege, considerând aplicabile dispoziţiile art. 66 şi 67 din C. fisc.
Totodată s-a susţinut că, in mod greşit prima instanţă a aplicat retroactiv dispoziţiile art. 1443 din H.G. nr. 44/2004.
Procedura în fața instanței de recurs
Recurentul a depus concluzii scrise în susținerea cererii de recurs.
Considerentele și soluția instanței de recurs.
Recursul formulat este întemeiat şi va fi admis pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.
În fapt, prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 186/2012 cu privire la art. 1, în parte a R.I.F. nr. F/GJ/449 din 27 aprilie 2012, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. F/GJ/736/2012, cu privire la obligaţia fiscală suplimentară reprezentând impozit pe câştigul din transferul titlurilor de valoare.
Prin actele contestate, s-au reţinut în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 608.734 lei reprezentând impozit pe veniturile din transferul dreptului de proprietate, ca urmare a retragerii asociatei A.E. şi atribuirii către aceasta de bunuri în valoare de 3.804.590 lei, în conformitate cu art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi pct. 1443 din H.G. nr. 44/2004.
În drept, prima instanţă a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 67 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc., cu modificările şi completările ulterioare „(3) Calculul, reţinerea şi virarea impozitului pe veniturile din investiţii, altele decât cele prevăzute la alin. (1) şi (2) se efectuează astfel:
b) în cazul câştigurilor determinate din transferul valorilor mobiliare, în cazul societăţilor închise, şi din transferul părţilor sociale, obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului revine dobânditorului. Calculul şi reţinerea impozitului de către dobânditor se efectuează la momentul încheierii tranzacţiei, pe baza contractului încheiat între părţi. Impozitul se calculează prin aplicarea cofei de 16% asupra câştigului, la fiecare tranzacţie, impozitul fiind final. Transmiterea dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare sau a părţilor sociale trebuie înscrisă în registrul comerţului şi/sau în registrul asociaţilor/acţionarilor, după caz, operaţiune care nu se poate efectua fără justificarea virării impozitului la bugetul de stat.
Termenul de virare a impozitului este până la data la care se depun documentele pentru transcrierea dreptului de proprietate asupra părţilor sociale sau a valorilor mobiliare la registrul comerţului ori în registrul acţionarilor, după caz, indiferent dacă plata titlurilor respective se face sau nu eşalonat;”
Înalta Curte constată că prima instanţă nu a examinat în cuprinsul hotărârii recurate relevanţa împrejurărilor şi argumentelor expuse în concret, în speţă, de către reclamantă şi pârâtă, raportat la existenţa unui transfer al unor titluri de valoare sau a unei înstrăinări a părţilor sociale, care ar fi generat un câștig, generator de impozit.
Totodată, se constată că, instanţa de fond a motivat generic împrejurarea că sunt incidente dispoziţiile art. 67 alin. (3) lit. b) din C. fisc. cu referire la prevederile pct. 1443 din H.G. nr. 44/2004, apreciind că impozitul se calculează, reţine şi se virează de către persoana juridică la care persoana fizică asociată a deţinut părţile sociale, fără însă a analiza in concret natura juridică a retragerii asociaţilor, raportat la dispoziţiile sentinţei nr. 359/2009 a Tribunalului Vâlcea.
De asemenea, nu s-a motivat in ce măsură s-a realizat un „câștig” din transferul dreptului de proprietate asupra părţilor sociale, asupra căruia se aplică cota de 16% potrivit art. 66 alin. (3) din C. fisc., cine este debitorul obligaţiei de plată, cine şi la ce dată avea obligaţia de a calcula şi vira impozitul.
Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. indică, între elementele de conţinut ale hotărârii judecătoreşti, şi expunerea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor, pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.
Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.
În speţa de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.
O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentinţe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în temeiul art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ. admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.”
Cum în cauză situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită nu se poate proceda la judecarea fondului pricinii ca urmare a casării hotărârii şi este necesară trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Soluţia casării cu trimitere este impusă de respectarea dreptului părţilor la cele două grade de jurisdicţie.
Temeiul legal al soluției adoptate în recurs
Pentru aceste motive, recursul va fi admis, sentinţa atacată va fi casată şi, în temeiul art. 313 teza I-a C. proc. civ., va fi trimisă cauza la aceeaşi instanţă, spre rejudecare, cu aplicarea prevederilor art. 315 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de SC S. SRL împotriva sentinţei nr. 425 din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 februarie 2015.
| ← ICCJ. Decizia nr. 803/2015. Contencios. Anulare act... | ICCJ. Decizia nr. 77/2015. Contencios. Anulare act... → |
|---|
