Alte cereri. Decizia 46/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA COMERCIALĂ, MARITIMĂ ȘI FLUVIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia civilă nr.46/CA
Ședința publică de la 28 ianuarie 2008
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: Erol Geli
JUDECĂTOR 2: Kamelia Vlad
JUDECĂTOR 3: Adriana Gherasim
Grefier - -
S-a luat în examinare recursul declarat în contencios administrativ de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, cu sediul în T,-, împotriva sentinței civile nr. 1783 din 11 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea - Secția civilă, comercială și contencios administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, cu domiciliul în T,-, bloc 7,.A,.3, județul T, intimat-pârât PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în T,-, județ T, având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită, conform disp. art.87 și urm. din Codul d e procedură civilă.
S-a făcut referatul oral asupra cauzei de către grefierul de ședință, după care;
Instanța, văzând că nu mai sunt cereri sau alte motive de amânare, constată dosarul în stare de judecată și având în vedere că recurenții au solicitat judecata cauzei în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod procedură civilă, lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Asupra recursului declarat în contenciosul administrativ de față;
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea și înregistrată sub nr-, reclamanta, a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor bănești, reprezentând prima de vacanță cuvenită pentru perioada 2004-2006, actualizate în funcție de rata inflației.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în perioada 2003 - 2006 a fost funcționar public la Consiliul Local T, potrivit art.33 al.2 din Lg.188/1999 funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aceste prevederi au devenit neaplicabile anterior perioadei de referință din prezenta cauză, prin procedura suspendării instituită inițial de prevederile art.3 alin.1 din OUG nr.33/2001, iar începând cu anul 2002, măsura suspendării a fost menținută de legile bugetului de stat, respectiv prin art.12 alin.4 din legea nr.743/2001, prin art.10 alin.3 din Legea nr.631/2002, prin art.9 alin.7 din Legea nr.507/2003 și în fine prin art.8 alin.7 din Legea nr.511/2004.
Aceste legi ale bugetului de stat prevăd că, aplicarea prevederilor din actele normative în vigoare referitoare la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, precum și a celor ale art.32 alin.2 din Legea nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, se suspendă până la data de 31 decembrie a anului care are aplicabilitate Legea bugetului respectiv.
a contrario, dreptul de a acorda indemnizația pentru concediul legal de odihnă, se naște, ținând cont de suspendările prevăzute în legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care deschide în mod obligatoriu, dreptul la acordarea indemnizației, inclusiv la plata primei de vacanță.
Pe cale de consecință, la această dată, consideră că este îndreptățită la primele de vacanță din ultimii trei ani, în baza și cu respectarea prevederilor art.93 din Legea nr.188/1999, coroborat cu dispozițiile art.166 alin.1 din Codul Muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea.
Reclamanta a mai arătat că, potrivit cu prevederile art.53 alin.1 din Constituție "exercițiul unor drepturi sau al unor liberanți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru aprobarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Totodată reclamanta a mai arătat că suspendarea drepturilor contravine și disp.art.16 alin.1 din Constituția României, cât și dispoz. art.15 alin.2 din Constituție.
În dovedire, reclamanta a depus la dosar: adeverința nr.3651/24.01.2007, sentința civilă nr.3286/20 decembrie 2006, pronunțată de Tribunalul Tulcea, pronunțată în dosarul nr.4893/2006.
În apărare, pârâtul a formulat întâmpinare arătând că dreptul la prima de concediu a fost suspendat prin legi succesive, fiind suspendat și în prezent, solicitând respingerea acțiunii, ca nefondată, invocînd prescripția dreptului la acțiune pentru anul 2003.
La data de 5.05.2007, reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înțelege să cheme în judecată Primăria Municipiului T și nu Consiliul Local T și că înțelege să solicite și drepturile bănești, reprezentând prima de concediu pentru anul 2003.
În dovedire, reclamanta a depus la dosar copii după: contractul de muncă nr.12975/28.06.2000, dispoziția nr.70/27 ianuarie 2003, jurământul depus cu ocazia numirii în funcție publică, extras din carnetul de muncă.
Prin sentința civilă nr.453 din 21 martie 2007 Tribunalul Tulceaa admis în parte cererea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturi bănești reprezentând prima de concediu pentru anii 2003, 2005 și 2006, corespunzător lunilor în care reclamanta a avut calitatea de funcționar public, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A respins cererea, privind plata primei de concediu pentru anul 2004, ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs Primăria Municipiului
Prin decizia civilă nr.219/CM din 26 iunie 2007 Curtea de APEL CONSTANȚAa admis recursul, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Secției contencios administrativ a Tribunalului Tulcea.
La Tribunalul Tulcea, cauza a fost înregistrată sub nr-.
Prin sentința civilă nr.1783/11.10.2007, Tribunalul Tulceaa respins excepția prescrierii dreptului la acțiune pentru anul 2003.
A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta și au fost obligați pârâții la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând prima de vacanță pentru anii 2003, 2005 și 2006, corespunzător perioadei în care reclamanta a avut calitatea de funcționar public, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost respinsă cererea, privind plata primei de concediu pentru anul 2004, ca nefondată.
Pentru a pronunța în acest sens, instanța a reținută că potrivit art.33 al.2 din Legea 188/1999, în vigoare începând cu data de 8 decembrie 1999 și potrivit art.34 al.2 din Legea 188/1999 rep. în vigoare începând cu 25.03.2004 - funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Aplicarea prevederilor acestui text de lege a fost suspendată succesiv printr-o serie de acte normative.
Astfel, prin art.3 al.1 din OUG 33/2001 în vigoare din 2 martie 2001 aplicarea dispozițiilor mai sus menționate a fost suspendată până la 1 ianuarie 2002, prin art.12 al.4 din Legea 743/2001 în vigoare din 14 decembrie 2001, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2002, prin art.10 al.3 din Legea 631/2002 în vigoare din 29 noiembrie 2002, termenul de suspendare s-a prelungit până la 31 decembrie 2003, prin art.9 al.7 din Legea nr.507/2003, în vigoare din 5 decembrie 2003, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2004, prin art.8 al.7 din Legea 511/2004 în vigoare din 1 decembrie 2004, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2005 și în fine, prin art.5, al.5 din Legea nr.374/2005, în vigoare din 22 decembrie 2005, suspendarea s-a prelungit până la 31 decembrie 2006.
Dreptul la acțiune avînd ca obiect primă de concediu s-a născut în momentul încetării perioadei de suspendare - 31.12.2006, astfel că excepția prescripției invocată de pîrîtă, este neîntemeiată.
Așadar, aplicarea textului de lege menționat este suspendată și în prezent, însă cu toate acestea nu se poate considera totuși că dreptul la prima de concediu (vacanță) nu mai există, ci dimpotrivă, succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune să se rețină că acest drept și-a produs efectele, începând cu 8 decembrie 1999.
Pe de altă parte, actele normative de suspendare, neconținând nici o referire la eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea
exercițiului acestuia ori la prelungirea termenului de punere în aplicare, nu pot fi considerate nici ele că ar înlătura însăși existența lui.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența până în prezent.
Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar ulterior, exercițiul acestui drept a fost suspendat, nu se poate considera că acel drept nu a existat în toată această perioadă sau că nu mai există în prezent, deoarece s-ar încălca principiul neconstituțional care garantează realizarea drepturilor acordate.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat pe perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Astfel, s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanță sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pe perioada în care sunt prevăzute de lege.
Analizând adeverința nr.3651/2007 și extrasul din carnetul de muncă al reclamantei, instanța de fond a reținut, reclamanta a avut calitatea de funcționar public în următoarele perioade de timp: din data de 01.01.2003 și până la data de 01.07.2003 și respectiv din data de 09.05.2005 și până la data de 15.11.2006.
Împotriva acestei hotărâri, în termen, a declarat recurs pârâtul Consilul Local al Municipiului T, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie prin prisma motivelor de recurs, susținând în esență că, Legea care a instituit dreptul prevăzut la art.34 alin.2 din Legea nr.188/1999 a fost suspendată în mod repetat printr-un alt act normativ cu aceeași eficacitate și forță juridică.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței recurate, în raport de criticile aduse, se constată că recursul este nefondat din următoarele considerente:
În ce privește prescripția dreptului la acțiune s-a reținut corect că atâta vreme cât dreptul reclamantului (la prima de vacanță) a fost suspendat prin diferite acte normative, termenul de prescripție nu curge, astfel cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia XXII din 12.12.2005.În plus pentru plata drepturilor bănești nu este legal prevăzut un termen de scadență astfel încât prescripția extinctivă ca și mod de sancționare a lipsei de diligență, în cauza de față nu a curs.
Pe fondul cauzei se constată că, acțiunea este întemeiată din următoarele considerente:
Potrivit art.32 al. 2 (devenit art.34 după republicarea Legii nr.188/1999) funcționarul public are dreptul pe lângă îndemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,sunt imperative și nu au fost abrogate.
Suspendarea succesivă a dreptului de acordare a primei de vacanță pentru perioada 2001-2006 prin legile bugetului de stat nu produce efectul înlăturării, anulării dreptului recunoscut reclamantului prin art.32 al.2 din legea 188/1999.
Aceste prevederi au devenit neaplicabile prin procedura suspendării instituită inițial prin prevederile art.3 din OG nr.33/2001, urmată ulterior prin suspendări dispuse prin legea bugetului anual până la finalul anului 2006.
Însă, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu desființarea sa, astfel că începând cu data încetării suspendării, reclamantul este îndreptățit să primească primele de vacanță, pe perioada în care aceste drepturi nu s-au acordat, respectiv 2001-2006.
Interpretarea dată acestei măsuri de suspendare de către recurenta-pârâtă conduce la concluzia că nu se poate acorda acest drept decât după ce încetează suspendarea dispusă prin legile speciale.
În acest context, examinând dispozițiile legilor temporale privind suspendarea exercitării dreptului. raportat la prevederile constituționale din art. 53, în mod legal instanța de fond a constatat că limitarea adusă exercițiului dreptului la prima de concediu excede condițiilor reglementate de dispozițiile arătate, privind situațiile în care intervine, caracterului necesar, proporțional cu situația ce a determinat-o,nediscriminatoriu și fără a aduce atingere dreptului în substanța lui.
Pe de altă parte limitarea exercițiului dreptului la prima de concediu motivată de lipsa exercițiului bugetar nu îndeplinește nici cerințele impuse de disp. art. 19 paragraful 3 din Pactul Internațional de la Geneva cu privire la drepturile civile și politice adoptat la 16.12.1966 de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite și ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974.
Susținerea recurentei în sensul că, primele de vacanță au fost acordate greșit, întrucât nu sunt drepturi de natură salarială, nu poate fi reținută, întrucât acest drept a fost prevăzut prin art.32 (34) din Legea nr.188/1999 a Funcționarilor Publici.
Faptul că primele de vacanță nu au fost plătite din cauza suspendărilor succesive, nu atrage neplata în continuare a acestora, ca urmare a lipsei culpei autorității publice.
Astfel, dispozițiile art.41 din Legea nr.188/1999 sunt incidente în cauză, culpa autorității publice constând în (prime de vacanță acordate în legătură cu îndeplinirea atribuțiilor de serviciu) neplata drepturilor salariale cuvenite după încetarea suspendării acestora.
De asemenea, actualizarea acestor sume s-a dispus în mod corect, întrucât ca urmare a devalorizării sumelor datorate, se impune acoperirea prejudiciului efectiv suportat de reclamant.
Ca atare, având în vedere considerentele sus-expuse, în temeiul art.312 Cod pr.civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat în contencios administrativ de pârâtul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI T, cu sediul în T,-, împotriva sentinței civile nr. 1783 din 11 octombrie 2007 pronunțată de Tribunalul Tulcea - Secția civilă, comercială și contencios administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, cu domiciliul în T,-, bloc 7,.A,.3, județul T, intimat-pârât PRIMĂRIA MUNICIPIULUI, cu sediul în T,-, județ T, având ca obiect drepturi salariale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 ianuarie 2008.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
01 februarie 2008
jud.fond. /
red.dec.jud.
tehnored.Gref.
2ex/06.02.2008
Președinte:Erol GeliJudecători:Erol Geli, Kamelia Vlad, Adriana Gherasim
