Anulare act administrativ . Decizia 1200/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 1200/
Ședința publică de la 03 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Vasile Susanu
JUDECĂTOR 2: Mariana Trofimescu
JUDECĂTOR 3: Dorina Vasile
Grefier - -
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în G,-, jud. G, împotriva sentinței nr. 940 din 07.09.2009, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns pentru recurente consilier juridic, în baza delegației pe care o depune la dosar și pentru intimată a răspuns av..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că recursul este motivat, intimata a depus întâmpinare, după care;
Nemaifiind alte cereri de formulat Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentantul recurentelor solicită admiterea recursurilor așa cum au fost formulate, modificarea hotărârii pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii contestației ca nefondată.
Apărătorul intimatei solicită respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond pentru motivele arătate pe larg în întâmpinarea depusă la dosar. Fără cheltuieli de judecată.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 940/07.09.2009, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, s-a admis contestația formulata de reclamanta PFA G cu sediul in com Vânători- jud. in contradictoriu cu pârâtele DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE G și ADMINISTRATIA FINANTELOR PUBLICE G cu sediul in G str. - nr. 33, s-a dispus anularea Deciziei nr. 103/23.04.2009 emisa de Direcția Generala a Finanțelor Publice și a Deciziei de impunere nr. 1107/12.02.2004 și a Raportului de Inspecție Fiscala nr. 1107/12.02.2009 emisa de Administrația Finanțelor Publice G, fiind obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecata in suma de 39,30 lei către reclamantă.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut:
Prin cererea de chemare in judecata înregistrata pe rolul Tribunalului Galați -Secția Comerciala, Maritima soi Fluviala si de Contencios Administrativ la data de 26.05.2009 sub nr. 28621-121-2009, reclamanta PFA G, in contradictoriu cu DGFP G si G, a solicitat anularea Deciziei nr. 103/23.04.2009 emisa de DGFP G, anularea Deciziei de nr. 1107/12.02.2009 si a raportului de inspecție fiscala cu același număr din data de12.02.2009 întocmite de către
Analizând actele si lucrările dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin contractele de închiriere înregistrate la Administratei Finanțelor Publice G sub nr. 33340/18.12.2006 ( fila 59), nr. 33336/18.12.2006 ( fila 51), nr. 3338/18.12.2006( fila 52), nr. 1391/16.03.2006 ( fila 53), nr. 1389/16.03.2006 ( fila 54), nr. 1393/16.03.2006( fila 55), reclamantul G, in calitate de locator, a dat spre folosința temporara locatarului SC SRL G, autovehicule mărcile Ford Tr, Mercedes Benz, VW, 35, Mercedes,respectiv Ford Tr.
Prin Decizia de nr. 1107/12.02.2009 ( filele 21-28 dosar), s-a stabilit in sarcina reclamantului, pentru exercițiul financiar 2006, de către organul de inspecție fiscala, un venit net de 11732 lei ( rezultat din închirierea celor sase autovehicule) rezultând astfel o diferența dintre acest venit si cel declarat de reclamant ( de 782 lei ) de 10950 lei; pentru exercițiul financiar 2007, organul fiscal a stabilit in sarcina reclamantului un venit net de 11237 lei, cu pierdere fiscala 163 lei, consemnând o diferența intre acest venit si cel declarat de reclamant, de 11237 lei. Pentru exercițiul financiar 2008 s-a stabilit un venit brut de 6000 lei.
Organul fiscal a calculat si majorări de întârziere de 2237 lei pentru anii fiscali 2006-2007, precum si impozit pe venit,in plus de 10826 lei.
Împotriva Deciziei de nr. 1107/12.02.2009 si a Raportului cu același număr din aceeași zi, reclamantul a formulat contestație, care a fost respinsa prin Decizia nr. 103/23.04.2009 a DGFP
Prin Decizia nr. 103/23.04.2009 ( filele 819 dosar) DGFP Gar espins ca neîntemeiata contestația formulata de reclamant pentru întreaga suma de 13.063 lei.
Din înștiințarea de restituire emisa de G ( fila 42 dosar ) rezulta ca reclamantul are dreptul la restituirea sumei de 1742 lei in numerar, după reținerea eventualelor sume datorate bugetului de stat.
Instanța retine cu privire la prețul chiriei următoarele:
Organul fiscal a avut in vedere la calcularea acestor diferențe impozit pe venit aferente anilor 2006 si 2007, precum si a accesoriilor, in cuantum total de 13.063 lei, un preț al chiriei de 1000 lei lunar.
La art. 2 pct. 2.1 din fiecare contract menționat, se stipulează ca " " Prețul chiriei plătite de locatar este de 1000 lei /luna, in funcție de beneficiul realizat lunar de către obiectul locațiunii.
Din interpretarea clauzei menționate, instanța retine ca prețul convenit de parți este in funcție de beneficiul lunar realizat de către fiecare autovehicul, cu limita maxima de 1000 lei. Interpretarea acestei clauze se face ținând seama de regulile de interpretare a contractului, ținând seama de voința reala a parților, dar si de principiul statuat in adagiul " in dubio pro rheo" ( dubiul profita debitorului).
In plus, din facturile aflate la filele 43-49 dosar rezulta ca intr-adevăr prețul chiriei a fluctuat lunar, cu titlu de exemplu reclamantul încasând in luna iunie 2006 o chirie de 147,86 lei, in luna 2006-375,27 lei.
La solicitarea reclamantului, instanța a administrat proba testimoniala, fiind audiat martorul ( fila 82 dosar). Din depoziția acestui martor, care a lucrat ca șofer in perioada mai 2005-iunie 2008 pe una din mașinile închiriate de reclamant, rezulta ca aceste autovehicule nu circulau in mod constant, zilnic, ci in funcție de fluctuațiile de calatori. Martorul susține ca din cele erau zile in care nu circulau toate mașinile pe traseu.
de aceste considerente, coroborând aceste probe administrate in cauza, instanța constata ca in mod eronat parata a avut in vedere un preț al chiriei de 1000 lei lunar, in condițiile in care nu a interpretat corect clauzele contractuale si nu a ținut cont de chitanțele depuse de reclamant privind aceste încasări. In considerarea principiului "accesorium seqvuitur principalae", ( accesoriul urmează soarta principalului), este evident ca si calculul majorărilor de întârziere aferente sumelor astfel stabilite, este nefondat.
Referitor la cheltuielile considerate nedeductibile de către organul fiscal si cel de control, instanța retine ca aceștia au avut in vedere ca acele cheltuieli ocazionate de achiziționarea pieselor de schimb si reparații auto trebuiau sa cada in sarcina locatarului SC SRL G, motiv pentru care au adunat in sarcina reclamantului diferența de 1929 lei pentru exercițiul financiar 2006 si de 580 lei pentru exercițiul financiar 2007.
Insa potrivit art. 3 alin 3.5 din contracte,locatarul este obligat sa mențină bunul in starea necesara pentru a servi la întrebuințarea pentru care acesta a fost închiriat,insa reparațiile necesare in tot timpul locațiunii ( manopera, piese de schimb si menținerea unei stări tehnice corespunzătoare ) cad in sarcina locatorului, adică in sarcina reclamantului.
Aceste dispoziții contractuale, convenite de parți, se coroborează cu depoziția martorului, care arata ca reparațiile minore erau efectuate de SC SRL G, insa cele majore au fost efectuate de către reclamant.
Coroborând aceste probe, instanța constata ca in mod eronat paratele nu au luat in calcul prețul reparațiilor efectuate, potrivit clauzelor contractuale, de către reclamant, calculând in mod eronat si majorări de întârziere pentru sume nedatorate.
Nu in ultimul rând, reclamantul a plătit in plus o suma de 1742 lei, pentru care a primit înștiințare de restituire, suma pe care nu a ridicat- Insa organul fiscal a calculat majorări de întârziere pentru sume neachitate potrivit deciziilor contestate, fără sa aibă in vedere si acest aspect.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a Mun. G cu următoarea motivare:
Contractele de închiriere încheiate între cele două părți menționate mai sus, prevăd o chirie de lunară de 1.000 lei/lună, în funcție de beneficiul lunar realizat de către obiectul locațiunii.
În cadrul contractului de închiriere încheiat și prezentat organului de inspecție fiscală nu este stipulat care este valoarea beneficiului realizat lunar, astfel ca nivelul chiriei să fie de 1.000 lei. De asemenea, nu este stipulat căreia dintre părțile contractante îi revine obligația de a calcula lunar beneficiul realizat de obiectul locațiunii pentru a se putea determina nivelul chiriei ce trebuie încasată.
La data încheierii contractului, contribuabilul supus inspecției, depune la organul fiscal declarațiile estimative privind veniturile realizate din cedarea folosinței bunurilor, în care chiria lunară declarată este de 1.000 lei.
În baza acestor declarații, organul fiscal de impunere a emis Deciziile de impunere privind plățile anticipate a impozitului pe venit pentru valoarea chiriei de 1.000 lei/lună.
Mai mult, la închiderea fiecărui exercițiu, contribuabilul depune declarații speciale de venit în care veniturile declarate sunt la nivelul facturilor emise.
În urma acestor declarații depuse de contribuabil, organul de impunere a emis deciziile de impunere anuală, stabilind un venit impozabil mai mic decât venitul din deciziile de impunere anticipate, stabilind totodată și diferențele de impozit pe venit restituit.
În urma verificărilor efectuate, organul de inspecție fiscală a constatat că valoarea chiriilor facturate, este mai mică decât nivelul chiriei prevăzut în contractele de închiriere.
În această situație, organul de inspecție fiscală a solicitat ca valoarea chiriilor facturate, este mai mică decât nivelul chiriei prevăzut în contractele de închiriere.
În aceste condiții, neavând posibilitatea de a prezenta organului de control acte justificative din care să rezulte contrariul, apreciază că cele prezentate prin intermediul acestei acțiuni sunt simple susțineri care nu au nici un suport legal, de unde rezultă fără putere de tăgadă că aspectele constatate de organul de control sunt corecte și legale, ba mai mult, solicită a se avea în vedere și disp. art.65 alin.2 din G 92/2003, care precizează fără echivoc forța probantă a acestora.
Astfel, ținând cont de și de prevederile art.62 alin.2 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal, organul de inspecție fiscală a stabilit venitul brut pe baza chiriei prevăzută în contractul de închiriere, care nu prevăd în mod expres care este cuantumul beneficiului realizat de bunul închiriat.
Dacă beneficiul realizat de bunul închiriat pentru chiria de 1.000 lei era prevăzut expres în contractul de închiriere, atunci în fiecare lună chiriașul, respectiv, prezenta proprietarului nivelul beneficiului realizat, iar chiria putea fi facturată în baza acestei justificări.
Așadar, menționarea în actele administrativ fiscale a prevederilor legale nerespectate de contribuabil, motivează măsurile fiscale dispuse de organul de control, acesta neavând astfel posibilitatea de a ține cont de argumentele verbale aduse de contribuabil, întrucât acestea se susțin pe documente financiar contabile.
Câtă vreme, proprietarul bunului, respectiv PF G nu a putut
face dovada acestor justificări verbale, apreciem ca sumele stabilite de organul de
inspecție fiscală sunt corecte și legale.
Tot împotriva sentinței mai sus amintite a declarat recurs și pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice G cu următoarea motivare:
În fapt, organul fiscal a constatat faptul că reclamantul a încheiat mai multe contracte având ca obiect cedarea dreptului de folosință a unor autovehicule, prețul chiriei fiind stabilit la 1.000 lei/lună, în funcție de beneficiul realizat lunar de către obiectul locațiunii, locatorul având obligația de a solicita determinarea venitului net în sistem real.
Astfel, organul fiscal a constatat ca venituri brute obținute chiria convenită prin contract și nu chiria modică, fluctuantă, înregistrată în registrul de încasări și plăți, veniturile brute declarate de reclamant neavând nici o acoperire reală.
Instanța de fond a omis probele administrate în cauză și astfel, în mod greșit a reținut doar faptul că prețul convenit de părți este în funcție de beneficiul lunar realizat de către fiecare autovehicul, cu limita maximă de 1.000 lei, deoarece din contractul de închiriere rezultă clar că locatorul avea obligația de a solicita determinarea venitului net în sistem real.
În conformitate cu disp. art. 62 (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal reclamantul avea obligația să prezinte organelor de inspecție fiscală și organelor de soluționare a contestației motivația înregistrării în registrul jurnal de încasări și plăți la capitolul încasări a unor sume mai mici decât cele prevăzute prin contracte ca preț al chiriei și nu organul fiscal trebuia să ceară informații pentru stabilirea stării de fapt fiscale a contribuabilului.
Câtă vreme situația de fapt a fost constatată de organele fiscale în baza înscrisurilor puse la dispoziție de către reclamant, pe baza declarației pe propria răspundere a acestuia, organele fiscale nu puteau proceda la modificarea stării de fapt fiscale.
Prețul chiriei trebuie să fie sincer și serios, determinat sau cel puțin determinabil, în baza unor criterii clare stabilite prin contract, criterii care lipsesc cu desăvârșire din contractele în cauză.
, arătăm faptul că pentru auto - pentru anul 2006 s-a depus declarație estimativă pentru un venit net estimat de 11.871 lei, iar la închiderea exercițiului declară un venit de 375 lei. Chiar și pentru anul 2006 suma de 375 lei încasată cu titlu de chirie este în mod evident derizorie.
Valoarea chiriei din contracte este de 1.000 lei în funcție de beneficiul realizat de obiectul locațiunii, însă în nici unul dintre contracte nu se prevede ce beneficiu trebuia realizat pentru ca valoarea chiriei să nu fie de 1.000 lei.
Reclamantul G avea obligația să justifice de ce chiria facturată și încasată avea valori mai mici decât valoarea prevăzută în contract, mai exact modul de calcul al chiriei pe care a perceput-o în calitatea sa de locator.
Referitor la cheltuielile efectuate pe parcursul desfășurării contractului de cedare a folosinței bunurilor ce nu au fost considerate deductibile, instanța a reținut că locatarul este obligat să mențină bunul în starea necesară pentru a servi la întrebuințarea pentru care a fost închiriat, însă reparațiile necesare în tot timpul locațiunii (manopera, piese de schimb și menținerea unei stări tehnice corespunzătoare) cad în sarcina locatorului, adică în sarcina reclamantului, de unde rezultă cu evidență că a inversat calitățile părților contractuale.
Astfel, din textul neechivoc al art. 3.5 din contractele de închiriere, rezultă că micile reparații - cheltuieli cu piesele de schimb, manopera și menținerea unei stări tehnice corespunzătoare rămân în sarcina locatarului respectiv
De asemenea, în mod greșit prima instanță a reținut că reclamantul a plătit în plus o sumă de 1.742 lei, pentru care a primit înștiințare de restituire, sumă pe care nu a ridicat- înștiințarea de restituire a fost emisă la data de 18.11.2008, iar Decizia de impunere privind impozitul pe venit stabilit suplimentar a fost emisă ulterior la data de 12.02.2009 ca urmare a inspecției fiscale din 09.02.2009.
Prin întâmpinare reclamanta-intimată a solicitat respingerea celor două recursuri ca nefondate.
Curtea analizând actele dosarului constată;
Instanța de fond a reținut corect situația de fapt, începând cu închirierea de autovehicule, efectuată de societatea - reclamantă și atestată cele șase contracte de închiriere și continuând cu sumele efectiv încasate cu titlul de chirie și terminând cu sumele ce trebuiau încasate în viziunea organului de control și a autorității care a soluționat recursul administrativ.
Litigiul a fost generat de clauză inserată la art.2 pct.2.1 din fiecare contract de închiriere prin care se stipulează că, prețul chiriei este de 1000 lei/lună, în funcție de beneficiul realizat lunar dec către obiectul locațiunii, locatarul având obligația de a solicita determinare venitului net, în sistem real, odată cu completarea declarației privind veniturile estimate pentru cedarea folosinței bunurilor,
Interpretarea dată de organele fiscale este aceea că prețul este limitata în jos la 1000 lei, beneficiarul realizat fiind peste această sumă. Ca atare, organul de control fiscal nu a ținut cont de faptul că societatea reclamantă a încasat cu titlul de chirie sume mai mici 1000 lei/lunar, considerând că trebuia să încaseze cel puțin 1000 lei/lunar.
Instanța de fond, dând credit societății reclamante a interpretat această clauză în sensul că plafonul maxim este de 1000 lei, pentru chiria încasată, iar dacă sunt realizări mai mici, chiria va fi în funcție de aceste realizări, sub plafonul maxim de 1000 lei /lunar.
Curtea constată că raționamentul juridic al instanței de fond este corect.
În domeniul comercial, contractele reprezintă legea părților și consfințesc acordul de voință al acestora.
Dacă unele clauze ale contractului sunt eliptice sau neclare, părțile sunt acelea, care sunt îndreptățite la clarificări fie pe cale amiabilă, fie pe calea arbitrajului, fie pe calea contenciosului judecătoresc.
În momentul în care reclamanta în calitate de locatar a încasat chirii mai mici decât suma de 1000 lei lunar, consemnate în facturile aflate în dosarul de fond, iar locatarul a făcut aceste plăți, este evident faptul că părțile au înțeles să respecte clauza de preț al chiriei exact în varianta reținută de instanța de fond.
Autoritățile fiscale, nu au făcut decât să se substituie voinței părților, într-un nod nepermis de lege și de principiile de drept, interpretând în mod eronat o clauză contractuală, în sensul stabilirii unor obligații suplimentare la bugetul de stat. Această interpretare a autorităților fiscale reprezintă un abuz de drept, sancționat ca atare de instanța de fond prin respingerea acțiunii.
Ca atare reclamanta -intimată nu avea nici o obligație de a justifica de ce chiria facturată și încasată avea valori mai mici decât valoare presupusă a fi prevăzută în contract să se conformeze clauzei contractuale.
Referitor la suma de 1742 lei reținută de instanța de fond, în considerente, dacă această sumă a fost plătită nedatorat, autoritatea fiscală este datoare să i-o restituie.
Dacă nu a plătit-o nu există nici o obligație în acest sens. Oricum, nici o sumă nu poate fi încasată la buget de două ori și nici restituită contribuabilului de două ori.
În concluzie, pe baza celor mai sus expuse și pe temeiul disp.art. 312. pr.civ. urmează a respinge cele două recursuri declarate de G și DGFP G ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâtele DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în G,-, jud. G, împotriva sentinței nr. 940 din 07.09.2009, pronunțată de Tribunalul Galați în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata PF G, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 3 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red./15.02.2010
Tehnored./01.03.2010/2ex.
Președinte:Vasile SusanuJudecători:Vasile Susanu, Mariana Trofimescu, Dorina Vasile
