Anulare act administrativ . Decizia 145/2010. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
- Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal -
DOSAR Nr.--
DECIZIA NR. 145/CA/2010-
Ședința publică din 25 februarie 2010
PREȘEDINTE: Tătar Ioana judecător
- - - JUDECĂTOR 2: Blaga Ovidiu
- - - JUDECĂTOR 3: Bocșe Elena
- - - grefier
Pe rol fiind judecarea recursurilor în contencios administrativ declarate de recurențiiDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B,cu sediul în O, str. - nr.2 B și ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ PENTRU CONTRIBUABILII MIJLOCII C - C N nr.19 în contradictoriu cu intimata reclamantăSC SRLcu sediul în O, șos.- nr.45 și intimata pârâtăAGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ B,sector 5,- împotrivasentinței nr.643/CA din 27.10.2009, pronunțată de Tribunalul Bihorîn dosar nr- având ca obiect anulare act administrativ.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă intimata reclamantă SC SRL O prin avocat în baza împuternicirii avocațiale din 25.02.2010 emisă de Baroul Bihor _cabinet individual de avocat, lipsă fiind recurenții și intimata pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursurile sunt scutit de plata taxelor judiciare de timbru, cauza este la primul termen de judecată în recurs, după care:
Reprezentantul intimatei reclamante, nu are alte cereri, excepții sau chestiuni prealabile.
Nefiind alte cereri, excepții sau chestiuni prealabile, instanța constată cauza lămurită și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentantul intimatei reclamante, solicită respingerea recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței atacate, arătând că, în mod corect Tribunalul Bihora admis acțiunea și a dispus anularea deciziilor contestate, reținând că societatea a achitat impozitul pe salarii pentru angajații cu contract de muncă care își desfășoară activitatea în C N, aceste venituri ajungând la bugetul de stat. Simplul fapt că s-a plătit din Trezoreria O nu a creat nici un prejudiciu și nu există nici o dispoziție legală care să prevadă că neachitarea acestor venituri la buget în C este motiv pentru recalcularea sumelor, cu adăugarea penalităților. Corect a fost considerată de prima instanță acțiunea ca fiind întemeiată și admisă ca atare, fiind inadmisibil calcularea unui nou debit ce a fost achitat la termen. Solicită respingerea ambelor recursuri declarate în cauză, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță și recurs în dovedirea cărora depune la dosar acte justificative precum și concluzii scrise.
CURTEA D APEL
DELIBERÂND:
Constată că, prin sentința nr. 643/CA din 27 octombrie 2010 pronunțată de Tribunalul Bihor, a fost admisă contestația precizată formulată de contestatoarea SC SRL în contradictoriu cu intimatele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ B și ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII și în consecință s-a dispus anularea Deciziei nr.90/13 martie 2008 emisă de ANAF și a Deciziei de impunere nr.3/08.01.2008 emisă de
Au fost obligate intimatele la plata în favoarea contestatoarei a sumei de 8,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin decizia de impunere nr.3/08.01.2008, aflată la fila 13 dosar, întocmită în baza raportului de inspecție fiscală nr. 2261/07.01.2008, s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații de plată în cuantum de 42.254 lei, din care 26.361 lei reprezintă impozit pe venitul din salarii, 15.155 lei reprezintă majorări aferente impozitului pe venitul din salarii și 738 lei reprezintă penalități impozit pe salarii. În esență, s-a reținut că societatea reclamantă, în perioada 01.08.2003 - 31.08.2006, a virat impozitul pentru salariile acordate angajaților de la punctul de lucru din C-N la Trezoreria, deși avea obligația legală de a vira acest impozit la Administrația Financiară C- Ca urmare a nevirării acestui impozit în termenul legal la AF C-, pârâta i-a calculat majorări și penalități asupra impozitului datorat.
Conform disp. art.26 al.2 din OG 92/2003, "pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare, plătitor de obligații fiscale este persoana juridica, cu excepția impozitului pe venitul din salarii, pentru care plata impozitului se face, potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice".
Din examinarea acestui text de lege, rezultă că reclamanta, care are sediul principal în O și sedii secundare în C-N, avea obligația de a vira impozitul pe venitul din salarii la C- pentru angajații care își desfășoară activitatea în aceste puncte de lucru. Ținând cont, însă, de faptul că, în conformitate cu disp.art.16 al.1 pr.fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt, pe de o parte, statul, reprezentat de unul din organele din subordinea Ministerului Finanțelor, și orice alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport, pe de altă parte, instanța urmează să constate că reclamanta și-a îndeplinit obligația legală de a plăti la termen impozitul pe salarii pentru salariații care își desfășoară activitatea la punctul de lucru dintr-o altă localitate decât cea în care are sediul principal, fapt recunoscut de către pârâte, și prin urmare impozitul fiind virat în bugetul statului, indiferent de locul trezoreriei în care a efectuat în concret plata, nu s-a cauzat acestui buget nici un fel de prejudiciu. Mai mult, Trezoreria O avea obligația de a îndruma contribuabilul să plătească, respectiv să vireze impozitul pe salarii pentru angajații din C-N la trezoreria din acest municipiu.
Ca o consecință a virării în termenul legal a impozitului pe salarii, fapt recunoscut de către pârâte, instanța urmează să constate că sunt nelegale și nejustificate și majorările de întârziere și penalitățile imputate reclamantei prin actele administrativ-fiscale. Ori, aceste majorări și penalități au fost instituite în sarcina contribuabililor care nu își îndeplinesc obligațiile fiscale în termen, ceea ce nu poate fi reținute în prezenta cauză.
Față de aceste considerente și văzând în drept și disp. art.26 din pr.fiscală, instanța urmează să admită ca fiind fondată contestația și, în consecință, a dispus anularea Deciziei de impunere nr.3/08.01.2008 emisă de C, precum și a Deciziei nr.90/13 martie 2008 emisă de ANAF, prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere.
Ca o consecință a admiterii contestației, prin prisma disp. art.274 pr.civ. a obligat intimatele la plata în favoarea contestatoarei a sumei de 8,60 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.
În ceea ce privește plata onorariului de avocat, solicitat de către reclamantă, instanța a constatat că prin extrasul de cont depus la dosar nu este descrisă operațiunea, respectiv serviciul, pentru care avocatul a încasat suma consemnată în acest extras de cont, nefăcându-se referire la vreo delegație de reprezentare sau la vreun dosar aflat pe rolul instanțelor, acea plată, în lipsa specificațiunii, putea viza orice serviciu efectuat de avocat în favoarea reclamantei. Prin urmare, în lipsa unei dovezi clare a plății onorariului solicitat pentru reprezentarea reclamantei în fața instanței, a respins această solicitare.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurspârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței atacate cu consecința respingerii acțiunii și menținerea deciziilor atacate.
În dezvoltarea motivelor de recurs arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală întrucât reclamanta avea obligația de a înregistra distinct și a vira la Administrația Finanțelor Publice C pentru punctul de lucru CNi mpozitul pe venitul din salarii începând cu data de 1.08.2003 conform prev. art.24, 25 din OG 7/2001 și respectiv art.56, 57, 58 și 59 din Legea 571/2003 privind codul fiscal cu modificările și completările ulterioare, însă în urma verificărilor efectuate s-a constatat că aceasta a înregistrat sediul secundar din C la și a virat în perioada 1.08.2003-31.08.2006 impozitele aferente acestui punct de lucru la Trezoreria, încălcând astfel prevederile art.72 din OG 92/2003 prin nedeclararea punctului de lucru la N, organele de inspecție fiscală în mod legal aplicând prevederile art.189 alin.2 din codul fiscal cu modificările și completările ulterioare sancționând reclamanta cu amenda contravențională în sumă de 1.500 lei conform procesului verbal de contravenție nr.-/23.11.2007.
În ce privește impozitul pe venitul din salarii, arată că, în speță sunt aplicabile prev. art.26 din OG 92/2003 privind codul procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare, reclamanta având obligația să declare și să înregistreze în termenul legal punctul de lucru în C N, iar obligația calculării și virării acestui impozit revenea acestuia, nefăcând acest lucru în mod legal și temeinic organul fiscal din CNs tabilind un debit cu titlu de impozit pe venitul din salarii în sarcina punctului de lucru din C în sumă de 26.631 lei la care conform dispozițiilor legale aplicabile în materie au fost calculate accesoriile aferente.
Împotriva aceleași sentințe, a declarat recurs și pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PENTRU CONTRIBUABILI MIJLOCII C, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, arătând în motivarea recursului că, motivarea instanței de fond nu se întemeiază pe dispoziții legale pe care se întemeiază actul de control ci preia motivarea procauza a unor texte de lege colaterale, ocolind în mod vădit dispozițiile legale incidente care sunt clare nelăsând loc de nici un fel de interpretare.
Intimata reclamantă deși legal citată nu a depus întâmpinare.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și sub toate aspectele, în baza prev.art. 304/1 cod procedură civilă instanța apreciază recursurile declarate de recurentele Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabili Mijlocii C și DGFP B ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art.26 alin.2 din OG 92/2003: "Pentru persoanele juridice cu sediul în România, care au sedii secundare, plătitor de obligații fiscale este persoana juridică, cu excepția impozitului pe venitul din salarii pentru care plata impozitului se face potrivit legii, de către sediile secundare ale persoanei juridice"
Instanța de fond a reținut corect în aplicarea prevederilor art.26 alin.2 din OG 92/2003 că reclamanta având sediul principal în O și sediu secundar în C N, avea obligația de a vira impozitul pe venitul din salarii la C pentru angajații care își desfășoară activitatea în acest punct de lucru.
Cu toate acestea, s-a apreciat judicios de către judecătorul fondului, în considerarea prevederilor art.16 alin.1 cod procedură fiscală că prin impozitul pe salarii virat în bugetul statului, indiferent de locul trezoreriei în care a efectuat în concret plata, nu s-a cauzat acestui buget nici un prejudiciu.
În cadrul raporturilor de drept fiscal apare pe de o parte contribuabilul, iar pe de altă parte statul reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor prin ANAF și unitățile sale teritoriale, în calitate de titular al bugetului public. Astfel, plata impozitelor care constituie venituri la bugetul de stat, efectuate prin oricare dintre reprezentanții statului, constituie o plată valabilă de natură a strânge obligațiile fiscale. În acest sens, art. 114 alin.1 din OG 92/2003 prevede că plățile către organele fiscale se efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor și altor instituții autorizate să deruleze operațiuni de plată.
În condițiile în care reclamanta intimată a efectuat la termen plata impozitului pe veniturile din salarii către bugetul de stat prin intermediul Trezoreriei O, instanța apreciază că au fost respectate prevederile legale, cu privire la plata impozitului pe veniturile din salarii, iar calcularea de către organele fiscale a unui debit suplimentar bazat pe faptul că plata impozitului pe veniturile din salarii aferent veniturilor realizate de către angajator de la punctul de lucru din C N trebuia realizată la Trezoreria din C, exclusiv, nu are suport legal, atâta timp cât avem de-a face cu un singur buget de stat.
Prin plata efectuată de către societatea intimată în calitate de contribuabil, în cadrul raportului fiscal a fost strânsă obligația fiscală în temeiul art.24 alin.1 din OG 92/2003, care prevede că: " creanțele fiscale se sting prin încasare".
Mai mult, temeiul de drept invocat de organul fiscal respectiv art. 26 alin.2 din OG 92/2003, nu prevede posibilitatea recalculării impozitului pe veniturile din salarii în cazul în care acesta a fost plătit prin intermediul unuia dintre reprezentanții Ministerului Finanțelor în calitate de reprezentant al statului și beneficiar al bugetului de stat, astfel că în conformitate cu principiul legalității prevăzut în codul d e procedură fiscală, stabilirea unui debit suplimentar apare ca nelegală.
Cât privește calcularea de către organul fiscal în sarcina intimatei de majorări și penalități de întârziere, aferente impozitului pe veniturile din salarii, acestea au fost stabilite nelegal, atâta timp cât debitul a fost achitat în întregime și la termen, nefiind nici o justificare pentru calcularea de majorări și penalități de întârziere, cu atât mai mult cu cât atât potrivit art.119 al.1 din OG 92/2003 cât și potrivit art.12 din OG 61/2002, pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere. Însă, în condițiile în care societatea a achitat la termen către bugetul de stat, prin intermediul Trezoreriei O, impozitul pe veniturile din salarii aferent angajaților care își desfășoară activitatea la punctul de lucru C N, nu exista nici o justificare pentru calcularea majorărilor și penalităților de întârziere.
În consecință, în baza considerentelor expuse, în temeiul prevederilor art. 312 cod procedură civilă raportat la prevederile legale din cuprinsul prezentei decizii, instanța va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurentele DGFP B și C -
În baza prevederilor art.264 cod procedură civilă instanța va obliga recurentele, în solidar, la plata sumei de 1.000 lei cu titlu cheltuieli de judecată în favoarea intimatei, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate deDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B,cu sediul în O, str. - nr.2 B și ADMINISTRAȚIA FINANCIARĂ PENTRU CONTRIBUABILII MIJLOCII C - C N nr.19 în contradictoriu cu intimata reclamantăSC SRLcu sediul în O, șos.- nr.45 și intimata pârâtăAGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ B,sector 5,- împotrivasentinței nr.643/CA din 27.10.2009, pronunțată de Tribunalul Bihorpe care o menține în totul.
Obligă părțile recurente să plătească părții intimate suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată în recurs.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 25 februarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
Red.dec.
În concept 02.03.2010.
Jud.înch.
Tehnored.6 ex.
În 3.03.2010.
4 com.
-DGFP B,cu O, str. - nr.2 B
-C - - C Nnr.19
-SC SRLO, șos.- nr.45
-ANAF B,sector 5,-
Președinte:Tătar IoanaJudecători:Tătar Ioana, Blaga Ovidiu, Bocșe Elena
