Anulare act administrativ . Sentința 170/2009. Curtea de Apel Timisoara

Jurisprudenţă şi speţe de contencios administrativ (Jurindex)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928

SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR--23.02.2009

SENTINȚA CIVILĂ NR.170

Ședința publică din 27.05.2009

PREȘEDINTE: Diana Duma

GREFIER: - -

S-a luat în examinare acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta - SRL A, în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, având ca obiect anulare acte administrativ cu caracter normativ.

La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat în reprezentarea reclamantei lipsă fiind pârâtul și intervenientele Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care reprezentanta reclamantei depune note de ședință și practică judiciară și solicită ca notele de ședință să fie comunicate părților.

Constatând că prin notele de ședință depuse nu se aduc elemente noi privitoare la soluționarea litigiului, instanța respinge cererea de acordarea a unui nou termen de judecată în vederea comunicării înscrisurilor.

Instanța califică cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune ca fiind o cerere de intervenție în interesul pârâtului conform prevederilor art.49 alin.3 Cod procedură civilă.

Instanța pune în discuție admiterea în principiu a cererilor de intervenție în interesul pârâtului.

Reprezentanta reclamantei solicită admiterea în principiu a cererilor de intervenție formulate în interesul pârâtului, conform prevederilor art.49 alin.3 Cod procedură civilă.

Nemaifiind alte cereri de formulat ori probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.

Reprezentanta reclamantei solicită admiterea acțiunii pentru motivele formulate în scris prin acțiunea introductivă, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune.

CURTEA

Asupra acțiunii de contencios administrativ de față, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 23.02.2009 sub nr- reclamanta " " Aac hemat în judecată pe pârâtul Guvernul României solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea sau modificarea art.3 al nr.HG977/2003 și art.3 al nr.HG978/2003 în sensul exceptării de la plata taxei radio-TV a persoanelor juridice care nu dețin receptoare radio și TV.

În motivarea acțiunii se arată că în data de 30.06.2008, Societatea Română de Radiodifuziune, Postul Regional de Radio T i-a adus la cunoștință, prin factura nr.9466/30.06.2008, că este obligată, în temeiul nr.HG977/2003, să achite, cu titlu de taxă pentru serviciul public de radiodifuziune, suma de 120 lei aferentă anului 2007.

În aceeași zi, "ENEL ENERGIE", mandatar al Societății Române de Radiodifuziune și al Societății Române de Televiziune, a emis factura nr.8F-/30.06.2008 aferentă perioadei 26.03.2008 - 12.06.2008, prin care i s-a adus la cunoștință obligația de a plăti suma de 658,13 lei, din care suma de 90 lei - taxă radio și 150 lei - taxă TV.

Se mai arată că, în condițiile în care nu a beneficiat și nici nu beneficiază de servicii de radio și televiziune, luând în considerare dispozițiile art.2 alin.40 din Legea finanțelor publice care definește "taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică sau serviciu public", a refuzat să plătească și a înștiințat despre acest lucru "ENEL ENERGIE" și Societatea Română de Radiodifuziune, Postul Regional Local

Menționează că, drept răspuns i s-a comunicat că respectivele taxe sunt prevăzute în sarcina persoanelor juridice indiferent dacă dețin sau nu receptoare radio și/sau TV în temeiul art.3 al nr.HG977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și art.3 al nr.HG978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune.

Precizează că în data de 15.09.2008, în temeiul art.7 alin.1¹al legii nr.554/2004, a formulat la adresa Guvernului României o plângere prealabilă prin care a solicitat anularea sau modificarea art.3 al nr.HG977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și art.3 al nr.HG978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, în sensul exceptării de la plata taxei radio - TV a persoanelor juridice care nu dețin receptoare radio și TV.

Mai arată că, plângerea i-a fost respinsă ca neîntemeiată, și, drept urmare, dispozițiile art.3 din nr.HG977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și art.3 din nr.HG978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune au fost menținute.

Cu toate acestea, dispozițiile art.3 al nr.HG977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și art.3 al nr.HG978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune sunt în contradicție cu prevederile Legii nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.

Se mai arată că, după cum se observă din conținutul acestor articole, în privința persoanelor obligate să plătească taxa lunară pentru serviciile de radiodifuziune, respectiv televiziune, cele două hotărâri de Guvern nu prevăd o distincție între persoanele juridice care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV. Această distincție este făcută în cazul persoanelor fizice, în vreme ce persoanele juridice sunt obligate să achite taxa radio și TV indiferent dacă sunt ori nu beneficiari ai acestor servicii.

Menționează că aceste dispoziții violează art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de televiziune, care stipulează că " (3) persoanele juridice cu sediul în România - au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii".

Se arată că, o asemenea interpretare este dată și de către Curtea Constituțională a României care, cu referire la taxa instituită de art.40 din Legea nr.41/1994, s-a pronunțat atât în Decizia nr.159/2004 în care statuează că "plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau juridice", cât și în Decizia nr.297/2004 privind constituționalitatea dispozițiilor art.40 alin.3 din legea nr.41/1994 când, respingând excepția de neconstituționalitate, statuează că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice respective.

În drept, au fost invocate următoarele dispoziții legale, și anume art.108 alin.2 din Constituția României, art.40 alin.2 și 3 din Legea nr.41/1994, art.2 alin.40 din Legea nr.500/2002.

În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei o serie de înscrisuri și anume: factură, anexe la factură, cerere adresă "Enel Energie" și răspunsul la aceasta, plângerea prealabilă adresată Guvernului României și răspunsul la aceasta, factura proformă nr.9466/30.06.2008.

Legal citat, Guvernul României a formulat întâmpinare solicitând respingerea cererii de chemare în judecată.

În considerentele întâmpinării se arată că acțiunea reclamantei se întemeiază pe o interpretare eronată a dispozițiilor legale referitoare la obligația de plată a persoanelor juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune. Astfel, pentru a motiva solicitarea de anulare sau modificare a art.3 din cele două hotărâri ale Guvernului se invocă faptul că acestea ar contraveni art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare.

Se mai arată că în opinia reclamantei dispozițiile celor două hotărâri de Guvern, care urmează a fi anulate sau modificare, ignoră "distincția" prevăzută în lege între persoanele juridice care dețin și cele care nu dețin receptoare radio sau TV.

În acest sens, aceasta, interpretând temeiurile de drept invocate a susținut că prevederile legale impun obligația de plată a taxelor pentru serviciile publice de radio și televiziune doar pentru persoanele juridice beneficiare ale acestor servicii, în timp ce dispozițiile celor două hotărâri de Guvern prevăd această obligație pentru toate persoanele juridice indiferent dacă dețin sau nu receptoare radio sau TV.

Astfel, folosind același raționament juridic, reclamanta a modificat chiar concluzia Curții Constituționale exprimată în Decizia nr.297/2004 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, în temeiul căreia această instanță respinge excepția invocată pe motivul nedeținerii de receptoare TV.

În consecință, este evident faptul că interpretarea formulată de reclamantă cu privire la concluzia Curții Constituționale exprimată în Decizia nr.297/2004 este greșită, deoarece această instanță a reținut în mod corect că obligația de plată a persoanelor juridice pentru serviciile publice de radio și televiziune revine acestora "în calitate de beneficiari ai acestor servicii" întrucât acestea "beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective".

Menționează și faptul că, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la dispozițiile art.40 alin.3 al legii nr.41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, ca urmare a invocării, pe cale de excepție, a neconstituționalității acestor prevederi în alte cauze având ca obiect anularea hotărârilor Guvernului nr.977/2003 și nr.978/2003, respectiv Deciziile Curții Constituționale nr.159 din 30.03.2004 și nr.331 din 18.04.2006.

Se mai arată că, de la intrarea în vigoare a dispozițiilor legale a căror anulare sau modificare se solicită, au fost formulate, dezbătute și respinse de către Parlamentul României, mai multe inițiative legislative prin care se propunea modificarea acestor prevederi. În consecință, este evident că legiuitorul - puterea legislativă - a menținut aceste dispoziții legale întrucât ele sunt constituționale și redau voința acestuia cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură autonomia financiară pentru serviciile publice de radio și televiziune, ca premisă a organizării lor autonome, având în vedere că autonomia acestora determină informarea corectă a persoanelor asupra problemelor de interes public și asigură un cadru organizat pentru exercitarea libertății de opinie, fără amestecul autorităților publice.

Menționează că, în temeiul Tratatului, statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și finanțarea serviciului public de radiodifuziune, iar statele membre au optat pentru metode diferite de finanțare, inclusiv finanțare prin impozite generale sau taxe de licență plătibile de către deținătorii de televizoare. Aceste impozite sau taxe de licență se plătesc indiferent dacă contribuabilul vizionează efectiv sau nu canalele serviciului public.

De curând, prin Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008 privind concentrarea și pluralismul mass-mediei în Uniunea Europeană, se recomandă interpretarea în sens larg, a conceptului de misiune a difuzorilor din serviciile publice, în conformitate cu o interpretare dinamică și de perspectivă a Protocolului la ratatul d l Amsterdam, mai ales în ceea ce privește participarea liberă a serviciilor publice de difuziune la dezvoltările tehnologice și la formele derivate de producere de conținuturi și de prezentare (atât sub forma serviciilor lineare, cât și a celor nelineare), motiv pentru care statele ar trebui să includă și finanțarea corespunzătoare pentru noile servicii, ca parte a misiunii serviciilor publice de difuziune.

La data de 27.03.2009 a formulat cerere de intervenție în interes propriu Societatea Română de Radiodifuziune.

Prin cererea de intervenție în interes propriu, formulată de intervenienta, a solicitat admiterea cererii formulate și introducerea Societății Române de Radiodifuziune în calitate de intervenient în nume propriu iar pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nefondată.

În motivarea cererii formulate, intervenienta a menționat că deși, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat cu privire la dispozițiile art.40 alin.3 al legii nr.41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, ca urmare a invocării, pe cale de excepție, a neconstituționalității acestor prevederi în alte cauze având ca obiect anularea hotărârilor Guvernului nr.977/2003 și nr.978/2003, respectiv Deciziile Curții Constituționale nr.159 din 30 martie 2004 și nr.331 din 18 aprilie 2006.

Se mai arată că prin Decizia nr.159/2003 Curtea Constituțională s-a pronunțat chiar pe aspectul nerespectării art.108 alin.2 din Constituție, republicată, care prevede că "hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor", la emiterea celor două hotărâri de Guvern a căror anulare era cerută în cauza dedusă judecății. Cu privire la aceste aspect, Curtea constată că "această taxă este instituită prin lege, iar Guvernul stabilește doar cuantumul ei, precum și scutiri de plată", motiv pentru care nu se reține încălcarea dispoziției constituționale menționate.

Menționează că de la intrarea în vigoare a dispozițiilor legale a căror anulare sau modificare se solicită, au fost formulate, dezbătute și respinse de către Parlamentul României, mai multe inițiative legislative prin care se propunea modificarea acestor prevederi în sensul solicitat de reclamantă, respectiv de exceptare de la plata serviciilor publice de radio și televiziune a persoanelor juridice care nu dețin receptoare radio - TV prin depunerea unei declarații pe propria răspundere similară celei depuse de către persoanele fizice.

Precizează că, în temeiul Tratatului, statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și finanțarea serviciului public de radiodifuziune, iar statele membre au optat pentru metode diferite de finanțare, inclusiv finanțare prin impozite generale sau taxe de licență plătibile de către deținătorii de televizoare. Aceste impozite sau taxe de licență se plătesc indiferent dacă contribuabilul vizionează efectiv sau nu canalele serviciului public.

La data de 26.03.2009 a formulat cerere de intervenție in interesul pârâtului SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEVIZIUNE, solicitând admiterea cererii de intervenție formulată și pe fond respingerea acțiunii reclamantei ca fiind neîntemeiată.

În motivarea cererii se arată că dispozițiile art.40 din Legea nr.41/1994, deci inclusiv alin.3 al acestui articol, este constituțional, astfel cum s-a stabilit și de către Curtea Constituțională, rezultând legalitatea plății de către persoanele juridice a taxei pentru serviciul public de televiziune și corelativ a încasării ei de către TV.

Art.3 din nr.HG978/2003 este deci emis în aplicarea prevederilor art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 care impun persoanelor fizice și juridice din România, inclusiv filialelor, sucursalelor, agențiilor și reprezentanțelor acestora să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, legiuitorul instituind prin această reglementare o prezumție legală potrivit căreia toate persoanele juridice (ca și toate persoanele fizice) au calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune și fără a mai prevedea, spre deosebire de art.40 alin.2 al aceleași legi ce se referă la persoanele fizice, posibilitatea persoanelor de exonerare de la plata taxei TV printr-o simplă declarație pe proprie răspundere că nu dețin receptor TV. Această prezumție fiind reglementată legal, prin textul art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, nu era nevoie ca nr.HG978/2003 să reglementeze din nou.

Ceea ce deosebește reglementarea obligației de plată a persoanelor fizice față de aceeași obligație de plată a persoanelor juridice, este modalitatea de răsturnare a prezumției legale instituite de legea nr.41/1994 cu privire la calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune. Astfel:

1. - pentru persoanele fizice, în aplicarea art.40 alin.2 din Legea nr.41/1994, hotărârea guvernului a prevăzut că prezumția legală de mai sus poate fi răsturnată printr-o simplă declarație pe propria răspundere, în situația în care acestea nu ar deține receptoare TV;

2. - faptul că art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 nu prevede declarația pe proprie răspundere ca mijloc de exceptare de la plata taxei TV și, ca urmare, lipsa unei prevederi asemănătoare în art.3 alin.1 și 2 din nr.HG978/2003 pentru persoanele juridice conduce la concluzia că, pentru acestea, prezumția legală nu se poate răsturna printr-o simplă declarație pe proprie răspundere, așa cum a prevăzut legiuitorul pentru persoanele fizice, întrucât persoanele juridice, după cum Curtea Constituțională a statuat, beneficiază în diferite modalități de serviciile publice de radio și televiziune, neexistând aceleași rațiuni economice sau sociale de exceptare ca în cazul persoanelor fizice.

Cum atât nr.HG977/2003 cât și nr.HG978/2003, prin art.3, nu fac altceva decât să pună în aplicare dispozițiile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, dispoziții constatate ca fiind constituționale de către Curtea Constituțională, o abrogare a lor, așa cum solicită petenta, nu se justifică, fiind necesară a fi respinsă. Dimpotrivă, este de presupus că reclamanta dorește abrogarea art.3 alin.2 din cele două hotărâri de guvern susmenționate numai pentru a invoca ulterior, independent de vreo dovadă a deținerii sau nedeținerii unui receptor TV, lipsa unui temei legal al plății acestor taxe, situație care ar afecta grav funcționarea celor două servicii publice de radio și, respectiv, de televiziune, lipsindu-le de o bună parte din principala sursă de finanțare a acestora, taxa radio/TV, însăși misiunea publică a celor două societății fiind ulterior imposibil de îndeplinit.

Precizează că reglementări similare ale taxei pentru serviciul public de radio și televiziune există și pe plan european.

În prezent, în toate țările Uniunii Europene și aproape în toată lumea există, distinct de și pentru alte scopuri decât cele private, radiouri și televiziuni publice, considerate servicii de interes economic general și finanțate, în principal sau exclusiv, printr-o taxă radio și, respectiv, printr-o taxă TV, plătite de către cetățeni, persoane fizice și juridice, iar în anumite țări (Marea Britanie), aceste taxe sunt plătite chiar de către toți cetățenii (așa numita taxă de solidaritate), ca obligație a acestora de a contribui la cheltuiala publică pe care statele o fac pentru concretizarea în acest fel a dreptului la informare a fiecărui cetățean.

Mai arată că, cât privește rațiunea plății de către cetățeni a unei taxe radio și a uneia TV, este de remarcat că existența Societății Române de Radiodifuziune și respectiv a Societății Române de Televiziune, ca și fundamentul plății taxei radio și a celei TV își găsesc reglementarea constituțională în art.31 alin.5 din Constituția României, care stabilește, printre drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, dreptul la informare. 2 al acestui articol prevede că "autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal", iar alin.5, ca o concretizare a acestei obligații a statului, s-a stabilit că: "serviciile publice de radio și televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale și politice importante exercitarea dreptului la antenă". Dreptul la informare al cetățenilor se corelează deci cu obligația statului de a-i informa corect, atât dreptul cât și obligația fiind prevăzute constituțional.

În acest context, fundamentul plății taxei radio și a celei de televiziune de către persoanele fizice și juridice este reprezentat deci, în mod esențial, de obligația constituțională de a contribui la cheltuielile publice ale statului (cheltuiala privind organizarea și funcționarea /TV. rezultând, după cum s-a arătat, din obligația constituțională a statului de a informa corect pe cetățeni, dar și din cea de a asigura și de a stimula accesul la cultură), o desființare a acestor taxe însemnând lipsirea statului de principala resursă financiară pentru suportarea cheltuielii publice aferente concretizării dreptului la informare a cetățeanului și deci afectarea acestui drept al oricărui cetățean, persoană fizică sau juridică (fiind cunoscut faptul că, potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, și persoana juridică este considerată cetățean).

În drept au fost invocate dispozițiile art.49,51 și urm. art.112 și urm. Cod procedură civilă, art.31 și 53 din Constituția României, art.40 din Legea nr.41/1994.

În ședința din 27.05.2009 instanța a calificat cererea de intervenție în interes propriu formulată de Societatea Română de Radiodifuziune ca fiind în interesul pârâtului.

Examinând acțiunea formulată prin prisma motivelor invocate Curtea reține următoarele:

Prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea prevederilor cuprinse în art.3 alin.1 din nr.HG 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum și a prevederilor art.3 alin.1 din nr.HG978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, învederând în esență că dispozițiile menționate sunt în contradicție cu prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune și cu prevederile art.2 alin.(40) din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice.

Pentru a analiza legalitatea articolelor a căror anulare se solicită este imperios necesar să trecem în revistă reglementările în baza cărora au fost emise actele normative care conțin articolele contestate, precum și principiile care au stat la baza adoptării acestor dispoziții.

Legea nr.533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr.71/2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune prin art.1 a statuat în sensul modificării art.40 din Legea nr. 41/1994 după cum urmează:

"Art.40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, după caz, din:

a) - sume încasate din realizarea obiectului de activitate;

b) - taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

c) - penalități de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

d) - sume încasate din publicitate;

e) - sume încasate din amenzi și despăgubiri civile;

f) - donații și sponsorizări;

g) - alte venituri realizate potrivit legii.

În alineatul 3 al aceluiași articol se menționează că persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul publi de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

Totodată reținem dispoziția din alineatul 4 care arată următoarele: Cuantumul taxelor prevăzute la alin.(1) Ut. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutire de la plata acestora, penalitățile de întârziere, precum și sancțiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declarației de exceptare de la plata taxelor de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune și ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

Legiuitorul a menționat că procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravențiilor, aplicarea sancțiunilor și penalităților de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin.(1) lit. b) de către deținătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabilește prin hotărâre a Guvernului.

În continuare în cuprinsul aceluiași articol sunt precizate situațiile în care intervine scutirea de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune, și anume sunt menționate persoanele care beneficiază de astfel de scutiri: familiile și persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările și completările ulterioare, asociațiile și fundațiile nonprofit, misiunile diplomatice străine și membrii acestora, persoanele fizice abonate la rețele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unitățile din cadrul instituțiilor care au competențe în domeniul apărării, ordinii publice și siguranței naționale, unitățile de învățământ de stat preșcolar, preuniversitar și universitar, căminele de copii și creșele de stat, pensionarii proveniți din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societății Române de Radiodifuziune și ai Societății Române de Televiziune, unitățile de cult aparținând cultelor religioase recunoscute din România, precum și alte categorii prevăzute de legi speciale. Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.

La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune și, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe și care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalitățile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice "" - și Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum și sancțiunile pentru cazurile declarațiilor eronate.

Conform dispozițiilor art.1 din Legea nr.41/1994 Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune s-au înființat ca servicii publice autonome de interes național, independente editorial, prin reorganizarea Române.

Conform prevederilor art.3 Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune au obligația să asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor și opiniilor, libera comunicare a informațiilor, precum și informarea corectă a opiniei publice, conținutul programelor Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune trebuind să răspundă standardelor profesionale în materie.

Curtea constată că prin Ordonanța nr.18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate au următorul conținut:

"Art.40. - (1) Veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de radiodifuziune și pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum și din donații și sponsorizări.

(2) Toate persoanele fizice și juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate să plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.

(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare și scutirile
de plată se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."

Potrivit prevederilor art.4 din Legea nr.41/1994 Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune, ca servicii publice în realizarea obiectivelor generale de informare, educație, divertisment, sunt obligate să prezinte, în mod obiectiv, imparțial, realitățile vieții social-politice și economice interne și internaționale, să asigure informarea corecta a cetățenilor asupra treburilor publice, să promoveze, cu competență și exigență, valorile limbii române, ale creației autentice culturale, științifice, naționale și universale, ale minorităților naționale, precum și valorile democratice, civice, morale și sportive, să militeze pentru unitatea națională și independența țării, pentru cultivarea demnității umane, a adevărului și justiției. În îndeplinirea atribuțiilor pe care le au, Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune trebuie să respecte principiile ordinii constituționale din România.

Prin Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în temeiul art.107 din Constituție și al art.40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art.1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declară pe propria răspundere că nu dețin receptoare radio, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art.2 din nr.HG977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună.

Conform prevederilor art.3 din nr.HG977/2003, articol a cărui anulare o solicita reclamanta,persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Potrivit prevederilor art. 1 din HG nr. 978/2003persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepția celor care declara pe propria răspundere ca nu dețin receptoare TV, au obligația să plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Articolul 2 din același act normativ statuează cătaxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește pe familie. Prin familie, în înțelesul prezentei hotărâri, se înțelege: soțul, soția, copiii, precum și orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun și gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plătește și de către persoanele fizice care locuiesc singure.

Conform dispozițiilor art.3 din nr.HG978/2003, a cărui anulare o solicită reclamanta,persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor au obligația să plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Art.4 din același act normativ prevede că,valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Legea nr.500/2002, în art.40 definește noțiunea de "taxa" ca fiind suma plătită de o persoana fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public.

Prin Decizia nr.297 din 6 iulie 2004 Curții Constituționale s-a reținut că prevederile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994 care dispun cu privire la obligația persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti,în calitate de beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare legii fundamentale.

După cum rezulta din articolele mai sus menționate, și anume art.40 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că veniturile proprii ale Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune provin, între altele, și din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, așa cum prevede chiar alin.(3) al acestui articol, care face și obiectul excepției de neconstituționalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate,"în calitate de beneficiari ai acestor servicii".

Din ansamblul reglementarilor mai sus enunțate Curtea constată că obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective și, în consecință, nici una dintre criticile formulate nu poate fi reținută.

De altfel, cu privire la constituționalitatea art.40 din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat și prin raportare la art.56 alin.(2) și art.44 alin.(2) din Constituție, republicată. Decizia nr.159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.426 din 12 mai 2004, statuează că dispozițiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune și de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art.56 alin. (2) din Constituție, republicată. Prin aceeași decizie s-a reținut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispozițiilor constituționale ale art.44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

Așadar controlul de constituționalitate realizat pe calea rezolvării excepției de neconstituționalitate este un control de conformitate cu dispozițiile Constituției, dar și unul de strictă conformare cu aceste dispoziții.

Astfel, Curtea Constituțională a arătat că textul nu contravine Constituției câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conținutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică și sintactică a textului legal, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați în textul respectiv, de legătura dintre acești termeni, de construcția propoziției sau a frazei, de particulele întrebuințate.

Ceea ce trebuie să reținem din cuprinsul deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională este că aceasta a examinat constituționalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietății, câtă vreme textul în discuție se interpretează în sensul că obligația de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice carebeneficiazăde aceste servicii.

Noțiunea de "beneficiar" a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii. Conform unei interpretări gramaticale a textului de lege, noțiunea de "beneficiar" include atât persoanele fizice cât și juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

Din interpretarea normei din art.40 alin.3 din nr.HG978/2003 rezultă că legiuitorul instituie obligativitatea plății taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari și anume a acelor entități în folosul cărora se realizează acțiunea de informare de către cele două servicii publice.

Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci și o interpretare logică și sistematică a acestor dispoziții care implică lămurirea înțelesului lor, ținându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din același act normativ sau din alte acte normative.

Spre exemplu, putem exemplifica situația în care o societate comercială își suspendă activitatea temporar. Pe perioada suspendării temporare a activității entitatea nu mai desfășoară nici un fel de activități menite să conducă la realizarea obiectului social, în acest context nu are interesul ca entitate să se expună acțiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.

Tot agenților economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfășoară activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii condițiilor privind autorizarea funcționării în acele spații.

Dacă admitem aceste premise, la un sediu social unde nu se desfășoară activitate, persoana juridică respectivă nu poate beneficia în locația respectivă de cele două servicii publice.

A interpreta norma în discuție în sens contrar și anume că societățile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii și nu dețin receptoare menite să transmită informația, ar veni în contradicție vădită cu celelalte dispoziții legale care reglementează pentru persoanele juridice dreptul de a nu desfășura nici un fel de activitate pe o perioadă limitată de timp, astfel cum am exemplificat mai sus.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei în sensul în care produce efecte juridice. Totodată trebuie să avem în vedere și principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Dreptul la informare al acestor entități, invocat atât de către pârât cât și de către intervenienți în favoarea legalității articolelor contestate, nu poate fi transformat într-o obligație de a susține serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acțiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susțină prin contribuția personală activitatea unui serviciu public și nu este admisibil ca dreptul său constituțional la informare să fie transformat indirect într-o obligație.

Art.40 din Legea nr.41/1994 instituie excepții de la plata acestor taxenumai în ceea ce privește persoanele fizice. Curtea apreciază însă că această normă trebuie interpretată coroborat, ținându-se cont de înțelesul termenilor utilizați, de legătura dintre acești termeni și de construcția frazei.

Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.

Aliniatul 7 al art.40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri și în ipoteza reglementată la aliniatul 3 al aceluiași articol. Art. II din Legea nr.533/2003 nu face distincție în privința scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuție în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art.1 din Primul Protocol adițional și ar denatura sensul interpretării jurisdicționale realizate indirect pe calea contenciosului constituțional. Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situații similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaște acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerință în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerință care nu se justifică nici prin proporționalitate nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice, (a se vedea CEDO, cauzaPressos Compania -SA și alții împotriva Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr.332, p. 23, paragraful 38 )

În elaborarea unui act normativ trebuie avute în vedere dispozițiile din Legea nr.24/2000 care în articolul 4 stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Totodată în elaborarea unui act normativ trebuie să țină seama de reglementările în materie cuprinse în tratatele internaționale la care România era parte. Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementarii de bază.

Prevederile cuprinse în art.3 alin.1 din nr.HG977/2003, nr.978/2003 instituie derogări de la dispozițiile art.40 alin.3 din Legea nr.41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiția deținerii de receptoare radio și TV.

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor.

Susținerea pârâtului că textul art. 40 fost suspus mai multor propuneri de modificare care însă nu s-au concretizat nu are relevanță în speța de față.

Acest text, în forma adoptată prin Legea nr.553/2003 nu exclude dreptul de scutire a entităților care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu dețin receptoarele necesare pentru perceperea informației, ori care demonstrează că temporar nu desfășoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.

Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societății române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condițiile în care spre exemplu, o entitate care nu desfășoară activitate la sediul social, ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societății de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.

Nu se poate susține că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispozițiilor constituționale care garantează dreptul la informare al cetățenilor prin asigurarea surselor de finanțare a principalelor mijloace de informare: radio și televiziunea publică. Așa cum am mai arătat, acest drept constituțional la informare nu poate fi transformat într-o obligație, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

În apărare, pârâtul și intervenientele au menționat că Comisia Europeană a precizat că obligația de a plăti o taxă de licență prin factura de electricitate constituie o problemă de drept național și că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radio-difuziune.

Aceasta atitudine a Comisiei Europene nu este însă de natură să statueze în nici un fel caracterul de legalitate al dispozițiilor art.3 alin.1 din nr.HG977/2003, nr.HG978/2003.

Ceea ce are în vedere Comisia Europeană este că dispozițiile Tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la funcționarea serviciului public de radio-difuziune în măsura în care finanțarea se acordă organismelor de radio-difuziune, cu scopul ca acestea să își îndeplinească misiunea de serviciu public așa cum a fost ea definită și organizată în fiecare stat membru.

Or, în dispozițiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noțiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât și în interpretarea gramaticală, logică și sistematică,numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Din această perspectivă cele două hotărâri ale Guvernului nu au aplicat în art. 3 alin.1 în mod corect dispozițiile art.40 din Legea nr.41/1994.

Reținând situația menționată, văzând și prevederile legale invocate, Curtea va admite acțiunea și se va anula prevederile cuprinse în art.3 alin.1 din nr.HG 977/2003 precum și art.3 alin.1 din nr.HG978/2003.

Totodată, în temeiul art.23 din aceeași lege, se va dispune publicarea prezentei sentințe în Monitorul Oficial al României partea I, la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătorești.

Cât privește calificarea cererii de intervenție în interes propriu, Curtea apreciază ca cererea formulata de către Societatea de Radiodifuziune, prin conținutul său și scopul urmărit este o cerere de intervenție accesorie în interesul pârâtului.

Din această perspectivă, Curtea a calificat demersul intervenientei Societatea Româna de Radiodifuziune ca o intervenție în interes accesoriu, în interesul pârâtului.

Una din consecințele acestei calificări este aceea că în raport de soluția dată acțiunii principale se va soluționa și cererea de intervenție în interesul pârâtului, între aceste cereri fiind o strânsă legătură de cauzalitate.

Așa fiind, în temeiul art.50 și urm. Cod procedură civilă raportat la art.28 alin.1 corelat cu art.1 și urm. din Legea nr.554/2004 Curtea va respinge și cererile de intervenție în interesul pârâtului formulate de către intervenientele Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune.

Constatând culpa procesuală a pârâtului în declanșarea litigiului, în temeiul art.274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga pârâtul la plata către reclamanta a sumei de 1.432 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite acțiunea reclamantei - Computers SRL, cu sediul în A, str. -. - nr.20,.1, cu domiciliul procedural ales la și Asociații, A,-,.1, Jud. A, în contradictoriu cu Guvernul României, cu sediul în B, P-ța - nr.1 și intervenienții în interesul pârâtului Societatea Română de Radiodifuziune, cu sediul în B,--64 și Societatea Română de Televiziune, cu sediul în B, nr.161, sector 1 și în consecință:

Anulează dispozițiile art.3 al.1 din HG nr.977/2003 și ale art.3 alin.1 din HG nr.978/2003.

Respinge cererile de intervenție în interesul pârâtului, formulate de Societatea Română de Radiodifuziune și Societatea Română de Televiziune.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.432 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Se va publica conform art.23 din Legea nr.554/2004.

Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi, 27.05.2009.

PREȘEDINTE

- - GREFIER

- -

Red./18.06.2009

Tehnored./22.06.2009

Ex.2

Emis 4 comunicări

reclam - SRL

pârât GUVERNUL ROMÂNIEI - B, P-ța - nr.1

interv. Societatea Română de Televiziune - B, nr.2. sect.1

interv. Societatea Română de Radiodifuziune - B,--64

Președinte:Diana Duma
Judecători:Diana Duma

#Judecator Diana Duma

Anulare act administrativ . Sentința 170/2009. Curtea de Apel Timisoara

Vezi și alte spețe de contencios administrativ:

Comentarii despre Anulare act administrativ . Sentința 170/2009. Curtea de Apel Timisoara