Anulare act administrativ . Decizia 5054/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5054
Ședința publică de la 02 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Gabriel Viziru Judecător
- - - - Judecător
- -a - - Judecător
Grefier -
XXXXX
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului C, Consiliul Local al Municipiului C, împotriva sentinței numărul 704 din data de 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns consilier juridic pentru recurenți pârâți Primarul Municipiului C și Consiliul Local al Municipiului C și avocat pentru intimata reclamantă - SRL
Procedura legal îndeplinită.
S-a prezentat referatul cauzei, după care:
Nemaifiind alte cereri, Curtea apreciind cauza în stare de soluționare a acordat cuvântul părților prezente pentru a pune concluzii:
Consilier juridic pentru recurenți pârâți Primarul Municipiului C și Consiliul Local al Municipiului C solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat. Depune concluzii scrise.
Avocat pentru intimata reclamantă - SRL M solicită respingerea recursului și menținerea sentinței ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată. Depune concluzii scrise.
CURTEA
Asupra recursului de față;
Prin sentința nr. 704 din data de 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta - SRL, în contradictoriu cu pârâții PRIMARUL MUNICIPIULUI C și CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI
S-a admis excepția de nelegalitate invocată de reclamanta - SRL
S-a constat nelegalitatea hotărârii nr. 23/2000 a Consiliului Local al Mun.
S-a anulat dispoziția nr. 16830 din data de 31.08.2007 emisă de Primarul mun. C, nota de constatare nr. -/23.06.2007 și decizia de impunere nr. 95953/25.06.2007 emisă de Primarul Mun.
Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 500 lei onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut, în ce privește excepția de nelegalitate a Hotărârii nr. 23/2000 a Consiliul Local al municipiului C, că prin actul administrativ sus menționat a fost aprobat planul urbanistic general și regulamentul de urbanism aferent municipiului C, în drept fiind invocate prevederile 50/1991 rep. Ordinul 91/1991 al și art. 20 lit. m și art. 28 din 69/1991. Efectele produse de hotărârea sus menționată constau în faptul că municipiul C și-a extins limitele teritoriale administrative, înglobând și teritorii care se află în perimetrul altor localități, printre care și o parte din teritoriul comunei M în al cărui perimetru se află sediul societății reclamante.
Analizând compatibilitatea actului administrativ sus menționat, cu actele normative cu forță juridică superioară, instanța de fond a apreciat că acesta nu este conform Constituției României, Legii nr. 2/1968, Legii nr. 69/1991 și Legii nr. 350/2001.
În ce privește dispozițiile constituționale, instanța de fond a reținut că art. 72 alin. 3 lit. o din Constituția României, stabilește faptul că organizarea administrației publice locale, a teritoriului, precum și regimul general privind autonomia locală sunt reglementate prin lege organică. Delimitarea administrativ teritorială a teritoriului României se realizează numai prin lege și nu prin acte administrative ale unei autorități publice locale. Prin urmare, extinderea limitelor teritoriale ale municipiului C prin 23/2000 este nelegală, legea fundamentală stabilind că, modificarea limitelor teritoriale nu se poate realiza prin astfel de acte administrative, ci prin lege.
Actul normativ în vigoare ce stabilește organizarea administrativă a teritoriului României este Legea nr. 2/1968, lege care stabilea ca în limitele teritoriale ale municipiului C intră localitățile,. Potrivit adresei nr. 6896/20.11.2008 a D( fila 61) - serviciul cadastru - se specifică faptul că T 7, unde se identifică sediul reclamantei se află amplasată pe teritoriul administrativ al comunei M, conform delimitării administrativ teritoriale stabilite de legea nr. 2/1968. Prin urmare, actul administrativ contestat contravine dispozițiilor legii organice ce reglementează organizarea administrativă a teritoriului României.
Totodată 23/2000 este neconform dispozițiilor art. 3 din 69/1991 privind administrația publică locală care stabilește că delimitarea comunelor orașelor și județelor se stabilește prin lege, orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai în temeiul legii și cu consultarea prealabilă a cetățenilor din unitățile administrativ teritoriale respective, prin referendum care se organizează potrivit legii.
Având în vedere aspectele expuse mai sus, instanța de fond a apreciat că dispozițiile din 23/2000, potrivit cărora limitele teritoriale ale municipiului C au fost extinse dincolo de cele stabilite de Legea nr. 2/1968, intrând în perimetrul administrativ al comunei M, sunt nelegale, nefiind conforme cu actele normative analizate.
În ce privește fondul cauzei, prima instanță a reținut că prin decizia de impunere nr. 95953 din data de 25.06.2007 emisă de Primăria municipiului C - Direcția Impozite și Taxe Locale, s-a stabilit că reclamanta datorează suma de 29.717,2305 RON cu titlu de creanță anuală - impozit, creanță ce reprezintă impozitul aferent terenului și construcțiilor unde își are sediul reclamanta pentru anii 2005. 2006 și 2007.
Potrivit notei de constatare nr. -/23.06.2007 efectuată de un inspector din cadrul Direcției taxe și impozite a Primăriei Mun. C la data de 22.06.2007 la sediul societății reclamante s-a efectuat inventarierea masei impozabile.
Reclamanta a contestat decizia de impunere, efectuând astfel procedura prealabilă, contestația sa fiind respinsă prin Dispoziția 16830 din data de 31.08.2007 a Primarului municipiului C, organul administrativ reținând că obligația de plată este stabilită cu respectarea întocmai a dispozițiilor prevăzute de codul fiscal, codul d e procedură fiscală și Hotărârea Consiliului Local al municipiului C nr. 23/2000. Având în vedere că Primarul municipiului Cai nvocat prin întâmpinare excepția neîndeplinirii procedurii prealabile, instanța în temeiul art. 7 alin. 1 din 554/2004 a respins excepția invocată având în vedere că reclamanta a parcurs această procedură.
Analizând conformitatea deciziei de impunere contestate și a dispoziției prin care s-a soluționat procedura prealabilă, instanța de fond a reținut că potrivit art. 33 din OG92/2003, competența teritorială pentru administrarea taxelor contribuțiilor și altor sume datorate bugetului local consolidat, revine organului fiscal, județean sau local, în a cărei rază teritorială se află domiciliul fiscal al contribuabilului. Potrivit art. 31 lit. b din OG92/2003 prin domiciliu fiscal se înțelege sediul social în cadrul persoanelor juridice sau locul unde se exercită gestiunea administrativă.
Pentru a determina domiciliul fiscal al reclamantei s-a reținut faptul că prin adresa nr. 12 din 5 01 2006 emisă de către Consiliul Local M s-a comunicat petentei că sediul societății se află pe teritoriul administrativ al com. M și că are obligația de a depune declarația de impunere la compartimentul de specialitate al Consiliului Local S-a precizat că nedepunerea declarației sau depunerea peste termen se sancționează potrivit Codului Fiscal.
De asemenea, potrivit Certificatului de - din 27 07 2006 se atestă că imobilul situat pe- se afla pe teritoriul administrativ al com. Mai mult, imobilul este închiriat de petentă de la - SRL, care deține în proprietate un teren in suprafața de 7325,00 mp. Potrivit adresei nr. 833 din 29 01 2007 emisă de Consiliul Județean D - Direcția Urbanism și Amenajarea teritoriului, în conformitate cu aprobat prin Hotărârea Consiliului Local M nr. 54 din 24 oct. 2005 și a datelor de identificare a imobilului, clădirea se află pe teritoriul administrativ al com.
Documentația tehnică pentru obținerea avizului OCPI D întocmită pentru beneficiar - SRL a fost realizata în nov 2005, anterior adresei nr. 833 din 29.0.2007 care statuează că terenul pe care se afla imobilul se află pe teritoriul administrativ al com. M.
Pe de alta parte, contestatoarea a achitat prin Ordinele de plată anexate impozitul pe clădiri și mijloace de transport auto către Primăria com. M, context in care eventualul litigiu privind delimitarea teritoriului administrativ între cele doua Primarii nu poate avea relevanta și nu poate prejudicia contribuabilul solicitându-i-se să achite impozitul de două ori.
Prin urmare, constatând nelegalitatea 23/2000 care a stat la baza actelor administrative contestate, instanța a apreciat că între părți actul administrativ sus menționat nu-și mai produce efectele, devenind incidentul actul normativ cu forță juridică superioară, respectiv Legea 2/1968. În temeiul acesteia, având în vedere că sediul social al reclamantei se află pe raza administrativ teritorială a comunei M, competența în administrarea taxelor datorate bugetului local, printre care și impozitul pe terenul și clădirilor proprietatea reclamantei, aparține organului fiscal al comunei M, în raza sa teritorială aflându-se domiciliul fiscal al contribuabilului. În acest context, decizia de impunere privind impozitul susmenționat, decizie emisă de Primăria C este nelegală, întrucât organul administrativ menționat nu are competență teritorială să perceapă reclamantei taxele și impozitele locale. Pe cale de consecință și decizia emisă în soluționarea procedurii prealabile prin care s-a respins contestația reclamantei este nelegală.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții Primarul Municipiului C, Consiliul Local al Municipiului C, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
În motivarea recursului s-a susținut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a legii deoarece instanța de fond trebuia să, respecte dezlegările problemelor de drept date de instanța de recurs în primul ciclu procesual, precum și procedura de soluționare a pricinii.
În acest sens s-a arătat că instanța de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanța de fond nu a pus în discuția părților inadmisibilitatea cererii, în rejudecare însă, instanța de fond, deși avea stabilite aceste coordonate ale rejudecării, a soluționai pricina fără respectarea lor.
Fiind învestită atât cu soluționarea excepției de nelegalilale. cât și cu anularea unor acte administrative fiscale, prin aceeași cerere, procedura de urmat în soluționarea pricinii era cea reglementată de art. 4 din Legea nr.554/2004, în sensul că întâi se soluționa excepția de nelegalitate, soluție ce era supusă recursului, recurs suspensiv de executare, după care, funcție de soluția irevocabilă a excepției, putea fi soluționat fondul, deoarece termenul de recurs al excepției de nelegalitate, față de cel al cererii privind anularea actelor administrative fiscale, este diferit.
S-a susținut și că în analiza situației de fapt și de drept, instanța trebuia să pornească de la cercetarea tuturor aspectelor ce țin de originea dreptului și toate roglementările cu caracter normativ și general privind urbanismul și amenajarea teritoriului, autoritatea locală, unitate administrativ-teritorială, competență materială, teritorială și funcțională, dar și oportunitatea și legalitatea actelor administrative adoptate de autoritatea locală, aplicarea în timp și forța probantă a acestora.
În acest sens s-a arătat că prin Ordinul nr. 36/1991 al Departamentului Agriculturii de Stat din cadrul Ministerului Agriculturii și Alimentației, autoritatea locală recurentă a primit în proprietate o suprafață de 50.000 mp, situat în tarlaua nr. 7 a municipiului C, teren care anterior era proprietatea IAS Din această suprafață de teren, municipiul C, prin organele sale deliberative și executive, a hotărât efectuarea unui schimb asupra unei suprafețe de 7.325 mp cu, contract autentificat sub nr. 3358/1997.
Din conținutul contractului de schimb și a documentației ce a stat la baza perfectării acestuia, rezultă că la momentul perfectării contractului. suprafața de 7.325 mp făcea parte din domeniul privat al municipiului C și era situat în intravilanul municipiului. După perfectarea contractului de schimb. a înstrăinat imobilul-teren către - prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 582/1997, reprezentată de către fiul acestuia -.
În plus, au fost eliberate de către Primarul Muncipiului C autorizațiile de construire nr. 396/2005 pentru - Auto SRL, nr. 475/05.05.1999 și autorizația de construire privind extinderea și schimbarea de destinație din locuință în birouri eliberate către proprietara - SRL la data de 4.09.2001. Aceste autorizații nu au fost până in prezent contestate în instanță, fiind în vigoare și opozabile erga omnes. În acest context Primăria M care susține faptul că terenul situat în str. - C, km 2,4 se află în teritoriul administrativ al comunei M, nu s-a sesizat și cu privire la autorizarea lucrărilor de construcții ce se efectuau pe acel teren, având în vedere că Primăria Municipiului C nu poate elibera autorizații de construire pentru zonele care nu-i aparțin din punct de vedere administrativ.
De asemenea, Primăria M nu a contestat până în prezent autorizațiile de construire eliberate reclamantei de către Primăria Municipiului C și nici nu există un litigiu între cele două unități administrativ-teritoriale privind limitele teritoriale. Acest lucru echivalează cu o acceptare tacită a apartenenței teritoriale a imobilului în litigiu.
S-a invocat și că documentația tehnică (planul de amplasament și delimitare a bunului imobil, fișa corpului do proprietate și releveul) ce a stat la baza autorizației de construire a fost verificată. recepționată și avizată de către Agenția Națională do Cadastru și Publicitate Imobiliară - Oficiul Județean de Cadastru și Publicitate Imobiliară și Oficiul Județean de Cadastru, Geodezie și Cartografie D (fostul ). Aceste instituții au verificat și avizat sub nr. de înregistrare 8917/22.12.1999 fișa bunului imobil, potrivit cărora imobilul din str. - C km 2,4 se află pe teritoriul administrativ al municipiului C, iar prin încheierea nr. 34306 a IDs -a dispus înființarea cărții funciare 44290 C cu privire la imobilul situat în C,- (fosta Prelungire C T7, P5).
Astfel toate operațiunile notariale, de publicitate imobiliară, privind autorizarea construcțiilor, au fost întocmite înainte de adoptarea HCL nr. 23/2000. Pe cale de consecință, motivarea instanței cu privire la delimitarea administrativ-teritorială și extinderea limitei teritoriale a municipiului C este lipsită de fundament juridic.
S-a susținut și că instanța de fond a dat o forță probantă absolută adresei nr. 6896/20.11.2008 a OCPI D și adresei nr. 833/2007 a Consiliului Județean D, deși aceste adrese sunt insignifiante în raport cu extrasul de carte funciară nr. 44290 din care rezultă că imobilul situat în fosta Prelungire C T7, P5, actual C nr. 254 figurează înscris în cartea funciară a municipiului
S-a precizat că prin adoptarea HCL nr. 23/2000, pentru municipiul C nu s-a produs o extindere a limitelor teritoriale ale acestuia, ci de fapt s-au confirmat aceste limite, existente în precedent.
Mai mult, din actele care au statla baza HCL nr. 23/2000, rezultă că prin aprobarea -ului Muncipiului C nu s-a urmării în fapt delimitarea teritorială a municipiului, ci acesta prezintă strategia. prioritățile și reglementările de urbanism aplicate în utilizarea terenurilor și construcțiilor din cadrul municipiului (delimitează intravilanul municipiului, împărțirea teritoriului municipiului în zone funcționale; volumul și structura potențialului uman; potențialul economic al municipiului; stabilirea traseelor și a datelor caracteristice ale circulației etc.).
S-a menționat și că Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, pe care instanța își întemeiază motivarea asupra excepției de nelegalitate, nu era în vigoare la momentul adoptării HCL nr. 23/2000.
De asemenea, în anexa la Legea nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului România au fost stabilite doar localitățile componente ale municipiului C (C, și u de ) nu și limitele teritoriale ale acestuia, cu precizarea exactă a străzii, tarlalei sau parcelei până la care se întinde municipiul
Ca urmare este neîntemeiată motivarea instanței potrivit căreia actul administrativ contestat contravine dispozițiilor legii organice care reglementează organizarea administrativă a teritoriului României.
De altfel, este și faptul că documentația ce stă la baza HCL nr. 23/2000 a fost elaborată în conformitate cu prevederile Legii nr. 50/1991, HG nr. 525/1996 privind aprobarea Regulamentului general de urbanism. Ordinul Nr. 91/1991 și Ordinul Nr.80/N/1996 și a primit avizul Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului și al Consiliului Județean D - Comisia Tehnică de Urbanism și Amenajare a Teritoriului, precum și referatul de legalitate al Prefectului Județului
Într-un alt motiv de recurs s-a arătat că din cuprinsul cererii de chemare în judecată și din probatoriul administrat în cauză. reiese faptul că reclamanta a invocat nelegalitatea hotărârii de consiliu cu privire la întinderea limitelor teritoriale ale municipiului C în vecinătate cu comuna însă, instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut și a constatat nelegalitatea in totalitate a HCL nr. 23/2000, autoritatea locală fiind astfel în imposibilitate de a emite certificate de urbanism și a autorizații de construire, având în vedere că prin Planul Urbanistic General s-au stabilit reglementările de urbanism în baza cărora sunt emise aceste acte administrative.
Din acest punct de vedere instanța de fond a depășit cadrul procesual cu care a fost învestită, potrivit principiului disponibilității.
Referitor la fondul cauzei s-au reiterat aspectele privind modul de dobândire al drepturilor reclamantei asupra imobilului ce face obiectul impunerii.
Cu privire la constatarea instanței de fond cu privire la faptul că reclamanta a achitat către Primăria M taxele auto, s-a învederat că s-au depus la dosarul cauzei "declarațiile de impunere pentru stabilirea taxei asupra mijloacelor de transport deținute de persoanele juridice" înregistrate la Direcția Impozite și Taxe a Primăriei Municipiului C de către PLUS AUTO nr. -; -; -; -; -), reclamanta achitând taxe auto la Primăria Municipiului
De asemenea, reclamanta a achitat și taxele de afișaj și publicitate la Primăria Municipiului
La data de 22.06.2007 s-a efectuat inventarierea masei impozabile pe strada C în Municipiul C, ocazie cu care s-a întocmit nota de constatare nr. -/23.06.2007 în care se arată: "la nr. 254 am identificat: clădire val. impozabilă = -,15 lei, conf de recepție la terminarea lucrărilor nr. -/10.11.2005. Bunurile impozabile identificate aparțin PLUS AUTO RL. cu sediu în -."
Prin adresa nr. 20123/19.03.2007 Serviciul Registrul Agricol - face cunoscut Primăriei Municipiului C - Direcția Impozite și Taxe faptul că terenul deținut de - proprietarul terenului pe care se află clădirea reclamantei PLUS AUTO situat în tarlaua 7 parcela 5 (str. C nr. 254) în suprafață de 7325 este în intravilanul Municipiului C conform Planului Urbanistic General.
S-a susținut și că instanța de fond nu a acordat atenție legii care guvernează materia fiscală (impozitele și taxele locale), respectiv Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, precum și Normele de aplicare a acestuia, considerând că impozitele și taxele pe clădiri/teren se achită la unitatea administrativ teritorială pe care societatea își are sediul social, deși dispozițiile art. 249 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare statuează că impozitul pe clădiri, precum și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea, iar în ceea ce privește impozitul pe teren sunt incidente dispozițiile art. 256 alin. 2 din același act normativ potrivit cărora acest impozit se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul.
Chiar societatea a recunoscut că a achitat către bugetul local al Municipiului C impozite și taxe pe teren și clădiri până în anul 2000 când Primăria M i-a înștiințat că aceste bunuri se află pe teritoriul acesteia.
Invocându-se dispozițiile art. 254 și 259 Cod fiscal s-a arătat că pentru orice operațiune juridică privind înscrierea sau radierea unui bun din evidențele fiscale este necesară depunerea unei declarații fiscale.
Numai în aceste condiții pot opera modificări asupra rolului fiscal iar nu prin împrejurarea că o altă autoritate fiscală reclamă dreptul acesteia la încasarea impozitelor și taxelor locale.
Ca urmare titlu de creanță contestat în cauză a fost emis în condiții legale, iar dispoziția primarului prin care s-a respins contestația reclamantei este temeinică și legală.
În consecință s-a solicitat în teză principală admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea spre rejudecare, iar în teză subsidiară, modificarea sentinței pronunțate în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În drept, s-au invocat dispozițiile art. 299-304 Cod de Procedura Civilă.
La dosar s-au depus sentința nr. 205 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj, decizia nr. 3748 din 1 oct. 2009 pronunțată de Curtea de APEL CRAIOVA și încheierea de învestire cu formulă executorie a sentinței mai sus precizate.
Analizându-se recursul formulat în cauză se reține că acesta este nefundat și urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile aduse cu privire la soluționarea excepției de nelegalitate Curtea reține în prealabil, dat fiind faptul că prezentul litigiu se află în cel de-al doilea ciclu procesual, că nu se poate da curs solicitării reclamantei de a se casa cauza cu trimitere spre rejudecare, deoarece această soluție este prohibită expres de dispozițiile art. 20 alin. 3 teza a II-a din Legea 554/2004.
De altfel, această soluție nici nu se impune în cauză în raport se sentința supusă controlului judiciar pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. 1 de către instanța de fond se constată că această critică nu poate fi reținută deoarece prin decizia de casare pronunțată în ciclul procesual anterior instanța de recurs a dezlegat ca probleme de drept încălcarea dreptului la apărare în condițiile în care excepția de nelegalitate a fost soluționată ca inadmisibilă de către prima instanță fără ca această împrejurare să fie pusă în dezbatere precum și admisibilitatea excepției de nelegalitate invocată în cauză dat fiind faptul că această excepție se referă la un act administrativ cu caracter normativ.
Aceste dezlegări ale problemelor de drept incidente în cauză au fost respectate de instanța de fond, astfel că motivul de recurs formulat de pârâtă cu această argumentare este nefondat.
Nu va fi reținută ca fondată nici critica privind modul de soluționare al excepției de nelegalitate odată cu fondul cauzei, deoarece nici o dispoziție legală nu prohibește acest mod de soluționare.
Faptul că termenul de declarare a căii de atac este distinct pentru excepția de nelegalitate și asupra fondului cauzei nu constituie un argument care să ducă la concluzia că este oprit a se soluționa excepția de neleglitate odată cu fondul ci, cel mult, ar putea pune în discuție tardivitatea căii de atac declarate împotriva unei sentințe prin care se soluționează atât fondul cauzei cât și o excepție de nelegalitate, însă acest aspect nu a fost pus în discuție în cauză și nu are nici o relevanță în raport de motivele de recurs formulate.
De asemenea,nu poate fi reținută susținerea recurentei în sensul că instanța de fond, constatând nelegalitatea HCL C nr. 23/2000 s-a pronunțat extra petita, deoarece în aprecierea din acest punct de vedere al sentinței recurate, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 4 alin. 4 din Legea 554/2004 din care rezultă că efectele constatării nelegalității unui act administrativ pe calea excepției de nelegalitate se răsfrâng numai asupra procesului în care s-a invocat această excepție și între părțile litigiului. Aceasta este distincția esențială în ceea ce privește efectele hotărârii judecătorești între excepția de nelegalitate și acțiunea în anulare, aceasta din urmă numai producând efecte erga omnes.
Din acest punct de vedere sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că prin constatarea nelegalității HCL C nr. 23/2000 s-ar ajunge la situația de a nu se mai putea emite certificate de urbanism și autorizații de construcție pe teritoriul municipiului C, deoarece singurul efect al admiterii excepției de nelegalitate în cauză este înlăturarea efectelor actului administrativ atacat pe cale de excepție în acestă cauză.
Referitor la fondul excepției de nelegalitate se reține că instanța de fond a făcut o analiză temeinică a probatoriului administrat în temeiul căruia în mod just a concluzionat că locația în care reclamanta își desfășoară activitatea se află pe teritoriul comunei M și pentru aceasta HCL C nr. 23/2000 apare ca fiind nelegală, înscrisurile invocate de pârâtă în recurs neavând forța probatorie de a combate această concluzie.
Mai mult, instanța de recurs trebuie să aibă în vedere în această privință și faptul că prin sentința nr. 205 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Tribunalul Dolj în dosarul nr-, sentință rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3748 din 1 octombrie 2009 a Curții de APEL CRAIOVA, între aceleași părți s-a admis de asemenea excepția de nelegalitate HCL C nr. 23/2000.
Deși această hotărâre judecătorească nu are autoritate de lucru judecat în sensul art. 1201 cod civil față de soluția din prezenta cauză, dat fiind efectele relative ale hotărârii judecătorești pronunțate în cadrul excepției de nelegalitate, în sensul celor mai sus precizate, nu poate fi ignorat faptul că prin aceasta s-a stabilit cu putere de lucru judecat între părțile litigiului că locația în care reclamanta își desfășoară activitatea se află pe teritoriul administrativ al comunei
Pentru aceste argumente nu pot fi reținute argumentele aduse de recurentă referitor la interpretarea probatoriului administrat în cauză.
Dat fiind faptul că pe calea excepției de nelegalitate s-a stabilit faptul că locația în care reclamanta își desfășoară activitatea nu se află pe teritoriul administrativ al municipiului C și actul administrativ-fiscal supus controluluio judecătores este afectat de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 249 alin. 2 și art. 256 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare care statuează că impozitul pe clădiri, precum și taxa pe clădiri se datorează către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea, iar impozitul pe teren se datorează, de asemenea, către bugetul local al comunei, al orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul.
Nici dispozițiile art. 254 și art. 259 cod fiscal de asemenea invocate în recurs nu pot duce la concluzia legalității actelor administrativ-fiscale contestate în prezenta cauză, deoarece dispozițiile legale menționate reglementează diverse transformări ce pot surveni cu privire la un imobil fie cu privire la drepturile reale constituite asupra acestuia sau categoria de folosință din care face parte, fie cu privire la situația de fapt a imobilului (extindere, îmbunătățire, distrugere parțială sau totală), însă nu are în vedere problematica creditorului fiscal, ce trebuie apreciată în raport de dispozițiile art. 249 alin. 2 și art. 256 alin. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, așa cum s-a arătat anterior.
În consecință, potrivit art. 312 alin. 1 cod procedură civilă recursul formulat în cauză urmează a fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 274 cod procedură civilă recurenta urmează fi obligată la cheltuieli de judecată către intimată reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului C, Consiliul Local al Municipiului C, împotriva sentinței numărul 704 din data de 31 martie 2009, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr-.
Obligă recurenții pârâți la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 02 2009.
PREȘEDINTE: Gabriel Viziru - - | JUDECĂTOR 2: Alina Răescu - - | JUDECĂTOR 3: Gabriela Carneluti -a - |
Grefier, |
Red. Jud.
2 ex.
10 2009
Președinte:Gabriel ViziruJudecători:Gabriel Viziru, Alina Răescu, Gabriela Carneluti
