Anulare act administrativ . Decizia 71/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 71/CA
Ședința publică de la 15 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Violeta Elena Pinte
JUDECĂTOR 2: Leocadia Roșculeț
JUDECĂTOR 3: Aurelia
Grefier:
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurenta - "" SRL, cu sediul în I,-, județul I, în contradictoriu cu intimatele: - Administrația Finanțelor Publice Pentru Contribuabilii Mijlocii I, Agenția Națională de Administrare Fiscală, având ca obiect - anulare act administrativ( raport inspecție fiscală nr.6738/30.05.2008;Decizia de impunere nr.6739/30.05.2008), recurs împotriva sentinței numărul 329/CA/16.04.2009 a Tribunalului Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care arată că dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 08.02.2010, susținerile părților prezente fiind cuprinse în încheierea de ședință din acea zi, parte integrantă din prezenta decizie, când, din lipsă de timp pentru deliberare și pentru a se da posibilitatea părților de a depune note de concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, 15.02.2010.
După deliberare;
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului de contencios administrativ de față;
Prin sentința nr. 329/CA/16.04.2009 a Tribunalului Iașis - dispus:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta cu sediul în I,- în contradictoriu cu pârâtele - Administrația Finanțelor Publice pentru Contribuabilii Mijlocii cu sediul în I, str. - nr. 60 și Agenția Națională de Administrare Fiscală, cu sediul în B, sector 5,-, ca nefondată.
A reținut instanța de fond că în cauză punctele divergentele de opinie ale părților sunt rezultatul interpretării diferite a normelor de drept aplicabile situația de fapt nefiind contestată sub nici un aspect.
Potrivit art. 38 alin. 12 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, dispoziții aplicabile în perioada verificată, octombrie 2004 - decembrie 2004, "La calculul profitului impozabil, următoarele venituri sunt neimpozabile până la data de 31 decembrie 2006:
b) veniturile realizate din aplicarea unei invenții brevetate în România, inclusiv din fabricarea produsului sau aplicarea procesului pe o perioadă de 5 ani de la prima aplicare, calculați de la data începerii aplicării și cuprinși în perioada de valabilitate a brevetului potrivit legii".
Dispozițiile menționate nu pot fi aplicabile în sensul că perioada celor 5 ani poate fi inclusă oricând în perioada celor 10 ani și nu este obligatoriu să fie 5 ani consecutivi. Din sintagma, "5 ani de la prima aplicare" rezultă foarte clar că acești 5 ani care pot fi calculați oricând în perioada celor 10 ani (pot fi primii 5 ani sau ultimii 5 ani, etc.) trebuie să fie consecutivi începând de la prima aplicare. În sens contrar, dacă voința legiuitorului ar fi fost ca acești 5 ani să nu fie succesivi nu ar fi utilizat sintagma de la "prima aplicare". Instanța mai reține că această interpretare a fost făcută și prin dispozițiile Normelor privind determinarea cotei de profit sau a venitului obținut de titularul unui brevet - prevăzute de art. 73 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenție. Aceeași interpretare, deși privind impozitul pe profit pe o altă perioadă a fost făcut și prin decizia nr. 1691/11.05.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin urmare așa cum de altfel s-a tranșat și de Înalta Curte de Casație și Justiție "în cazul reclamantei prima aplicare a celor 2 invenții brevetate a avut loc în anul 1997 în cei 5 ani de la prima aplicare sau epuizat în anul 2002, astfel că aceasta nu mai poate ulterior acestei date să solicite scutirea de impozit pe profit realizat prin folosire în activitatea de exploatare a invențiilor". A statua în sensul celor solicitate de reclamantă ar însemna deci nu numai încălcarea legii ci și nesocotirea principiului autorității de lucru judecat care presupune, în ideea asigurării stabilității raporturilor juridice, ca o chestiune litigioasă odată tranșată de instanță să nu mai poată fi adusă înaintea judecății, iar pe de altă parte ca, ceea ce a stabilit o primă instanță să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanțe ulterioare. Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale ( non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune ca ceea ce a stabilit o instanță să nu fie contrazis de cea ulterioară. Potrivit prezumției lucrului judecat (art.1200 pct.4, cu referire la art.1202 alin.(2) Cod civil), o hotărâre irevocabilă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, față de caracterul absolut al prezumției (art.1202 alin.(2) Cod civil). Or atâta timp cât Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că în cazul reclamantei perioada de 5 ani în care ar fi putut să beneficieze de scutirea impozitului pe profit a expirat, Tribunalul nu ar putea să considere contrariul, prezumția lucrului judecat fiind irefragabilă. Faptul că în cazul reclamantei nu a beneficiat efectiv decât de 3 ani și nu de 5 ani se datorează succesiunilor și modificărilor intervenite în legislație, aceasta neputând beneficia de scutire pe o perioadă în care legea nu mai prevede acest lucru și nici ulterior ca modificare a legii interne întrucât pe de o parte legea nu retroactivează ca să poată fi aplicate pentru trecut iar în ce privește anii următori aceștia nu se mai includeau în perioada de "5 ani de la prima aplicare" condiție imperativă cerută de lege.
Pe cale de consecință, considerând că acțiunea reclamantei este nefondată, instanța, în baza art. 2182 Cod procedură fiscală a respins-
Împotriva acestei sentințe a formulat cerere de recurs reclamanta I, considerând-o nelegală și netemeinică, greșit instanța de fond interpretând dispozițiile art. 38 alin. 12 din Cod fiscal, în sensul calculării perioadei de 5 ani, ca fiind ani consecutivi, începând cu data primei aplicări, din moment ce legiuitorul nu a specificat expres o astfel de condiție, considerent pentru care apreciază că aplicarea normelor de neimpozitare ar începere din 1.01.2003.
Arată recurenta că interpretarea perioadei de neimpozitare derivă din OUG217/1999, prin care a fost abrogat art. 68 din Legea 64/1991, reintroducându-se dispozițiile favorabile neimpozitării veniturilor în aplicarea unor investiții în începând cu 1 ianuarie 2003, precum și a posibilității pentru agenții economici, ce au beneficiat doar parțial de această facilitate (3 ani în cazul său) de a continua calcularea perioadei de scutire și după reintroducerea temeiului legal prin art. 38 alin. 12 Cod fiscal, până la completarea perioadei scutite de 5 ani avută în vedere inițial de legiuitor.
Consideră, de asemenea, recurenta că, în mod greșit instanța de fond a invocat incidența prezumției lucrului judecat, cu referire la decizia nr. 1691/2006, din moment ce precedentul judiciar nu se constituie ca izvor de drept în legislația noastră, astfel că instanța de recurs din prezenta cauză poate interpreta ea însăși modalitatea de calcul a perioadei de deducere a facilităților în litigiu, în sensul reținerii că intervalul de 5 ani nu trebuie calculat neîntrerupt, ceea ce conduce la admiterea pe cale de consecință a recursului și a acțiunii sale pe fond.
Intimata prin întâmpinare apreciază recursul formulat ca fiind nefondat, din moment ce problema de drept în cauză, constând în modalitate de calcul a scutirii de plata impozitului pe profit, prevăzută de art. 68 din Legea 64/1991 - a fost tranșată de în decizia sa nr. 1691/11.05.2006 pentru intervalul 1.01.2003 - 30.09.2004, iar în litigiu se află plata aceluiași impozit pentru trimestrul IV 2004, în baza acelorași prevederi legale ce au fost analizate în decizia sus-citată.
Solicită, așadar, menținerea sentinței de fond, în realitate voința legiuitorului nelăsând loc de interpretările dorite de reclamantă, așa cum rezultă cu claritate din Normele privind determinarea cotei de profit sau venitului obținut de titularul unui brevet, astfel cum sunt prevăzute de art. 73 din Legea 64/1991, aprobată prin HG1585/2002.
Curtea, verificând probatoriul cauzei, coroborat cu susținerile părților din cadrul dezbaterilor, constată recursul promovat în cauză ca fiind nefondat pentru considerentele ce vor urma:
Astfel prin motivele sale de recurs, reclamanta nu face decât să reia argumentația punctului său de vedere, potrivit căruia dispozițiile art. 38 alin. 12 Cod fiscal, trebuie interpretate în sensul posibilității acordării facilității fiscale în litigiu, pe o perioadă totală de 5 ani, chiar dacă în acest interval, dat fiind legislația apărută, acordarea ei a fost întreruptă pe o durată de 2 ani cu cumularea intervalului scurs ulterior întreruperii, până la completarea duratei totale de 5 ani prevăzută de art. 73 din Legea 64/1991 privind brevetele de invenție.
Or, această interpretare a fost înlăturată, în mod irevocabil de prin decizia sa 1601/11.05.2004 într- cauză având ca obiect aceleași facilități acordate reclamantei din prezenta cauză pentru intervalul până la 3.09.2004, situație în care, corect instanța de fond a apreciat că nu poate fi însușită o interpretare contrară, astfel cum este susținută de recurentă, pentru perioada imediat următoare, respectiv trimestrul IV 2004, în cauză, fără ca în acest mod să se încalce prezumția lucrului judecat prevăzut de art. 1200 pct. 4.
de specialitate a statuat în acest sens, că în sfera lucrului judecat intră și considerentele decisive ale hotărârii judecătorești, respectiv acele argumente ce constituie susținerea necesară și obligatorie a dispozitivului, iar în cauza soluționată de prin decizia sa nr. 1691/2004, dispozitivul adoptat a fost tocmai concluzia la care instanța a ajuns urmare interpretării dispozițiilor legale privind acordarea facilităților fiscale prevăzute de art. 73 din Legea 64/1991, chiar pentru invenția aplicată de reclamantă.
Mai mult, abordarea contrară dorită de recurentă, conform căreia o instanță de inferior (curtea de apel) ar putea dispune contrar celor statuate de, în dezlegarea unei probleme de drept punctuale, cu atât mai mult cu cât litigiul privea și aceleași părți pentru un interval anterior de impozitare, ar veni nu numai în contradicție cu principiul instituit prin art. 1201 Cod civil, dar și cu cel al siguranței și previzibilității actului de justiție, existent în dreptul comunitar, mai ales că în speță obiectul cauzei este reprezentat de o creanță fiscală, de natură a produce așadar consecințe în plan financiar.
Concluzionând, față de cele arătate în cele ce preced, curtea va proceda la menținerea ca legală și temeinică sentinței 329/CA/ 2009 Tribunalului Iași, cu consecința respingerii ca nefondate a cererii de recurs promovată în cauză de reclamanta
Văzând și Legea 147/1996 privind taxele judiciare de timbru ce prevăd o taxă de timbru de 40 lei în primă instanță pentru cauzele de contencios administrativ evaluabile în bani, respectiv din 20 lei în recurs, taxă neachitată însă de recurentă, urmează aod ebita pe aceasta din urmă cu suma de 20 lei taxă judiciară și 0,3 lei timbru judiciar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanta I contra sentinței nr. 329/CA/16.04.2009 a Tribunalului Iași, pe care o menține.
reclamanta cu suma de 20,3 lei taxă de timbru și timbru judiciar în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.02.2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, GREFIER,
- - - - - -
Red.
Tehnored.
02 ex.
15.03.2010
Tribunalul Iași
Jud.
Președinte:Violeta Elena PinteJudecători:Violeta Elena Pinte, Leocadia Roșculeț, Aurelia
