Anulare act administrativ fiscal. Decizia 5332/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 5332
Ședința publică de la 17 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Teodora Bănescu
JUDECĂTOR 2: Carmina Mitru
JUDECĂTOR 3: Magdalena Fănuță
Grefier - -
Pe rol rezultatul dezbaterilor din ședința publică de la 10 2009, privind recursul formulat de recurenta - SRL PRIN ADMINISTRATOR în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G, împotriva sentinței nr.1982 din data de 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr-.
Procedura legal îndeplinită.
Dezbaterile din ședința publică de 10 2009, au fost consemnate într-o încheiere separată, care face parte integrantă din prezenta.
INSTANȚA
Asupra recursurile de față,
Prin sentința nr.1662 din 8 septembrie 2008, Tribunalul Gorja respins acțiunea reclamantei -" SRL, în contradictoriu cu pârâta DGFP
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că prin procesul verbal nr.41452 din 18.08.2004, organele de control din cadrul DGFP G au stabilit în sarcina - SRL obligații suplimentare în sumă totală de 805.969 lei, reprezentând: 324.547 lei - impozit pe profit; 134.672 lei - dobânzi de întârziere aferente impozitului pe profit; 36.524 lei - penalități de întârziere aferente impozitului pe profit; 250.570 lei - taxa pe valoarea adăugată; 46.738 lei - dobânzi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 12.918 lei - penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.
Instanța a considerat corectă stabilirea unui impozit pe profit suplimentar, în valoare de 342.547 lei, provenit din înregistrarea în contabilitate a unor cheltuieli pe bază de documente care nu îndeplinesc condițiile de documente justificative, conform prevederilor OG nr.70/1997 privind impozitul pe profit, cu modificările și completările ulterioare, art.4 alin.6 lit.m, precum și prevederile Legii nr.414/2002, privind impozitul pe profit, art.9 alin.6 lit.
S-a constatat că au fost încălcate prevederile art.6 din HG 831/1997, privind documentele cu regim special.
Pentru impozitul pe profit stabilit suplimentar au fost calculate corect dobânzi de întârziere în sumă de 134.672 lei și penalități de întârziere în sumă de 36.524 lei, precum și o diferență în sumă de 250.570 lei, ca urmare a neacceptării la deducere a taxei pe valoarea adăugată aferentă aprovizionărilor cu mărfuri pe bază de documente care nu îndeplinesc condițiile de document justificativ, potrivit Legii contabilității nr.82/1991 R, precum și art.19 alin.1 lit.a din OUG nr.17/2000, respectiv art.24 alin.1 lit.a din Legea 345/2002, privind taxa pe valoare adăugată și prevederile art.155 alin.8 din Legea 571/2003, privind Codul fiscal.
S-a apreciat astfel că în mod corect au fost calculate dobânzi de întârziere în sumă de 46.738 lei și penalități de întârziere în sumă de 12.918 lei.
Cu referire la tranzacțiile respective, instanța a constatat că acestea nu sunt reale, întrucât, conform răspunsului primit de la DGFP a Județului I s-a constatat că firmele furnizoare nu funcționează la sediile sociale declarate, iar în perioada de la înființare și până la data de 31.12.2003 nu au depus la organul fiscal teritorial nici o declarație fiscală și nici o raportare financiar-contabilă.
Astfel, s-a reținut că prejudiciul și valoarea acestuia către bugetul de stat cauzat de reclamantă a fost corect stabilit, iar argumentele aduse de expert nu fost însușite de instanță.
A constatat tribunalul că reclamanta a eludat prevederile OUG nr.77/1999 privind unele măsuri pentru prevenirea incapacității de plată, respectiv HG nr.685/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar și a pierderilor din economie și a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadență ale contribuabililor, persoane juridice.
A mai reținut instanța că în borderoul datoriilor stinse pentru justificare prin ordinul de compensare, anexat la ordinul de compensare, facturile fiscale nominalizate din acest borderou nu s-au regăsit înregistrate în evidența contabilă a - "" SRL, acestea fiind înscrise numai pentru a intra în circuitul de compensare.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, invocând critici de nelegalitate și netemeinicie.
A susținut că în mod nejustificat tribunalul a înlăturat concluziile raportului de expertiză, prin care s-a constatat că facturile incriminate îndeplinesc condițiile de documente justificative în condițiile în care expertul a reținut că la primirea mărfurilor au fost întocmite note de primire-recepție pentru fiecare factură, înregistrându-se în gestiunea societății, că a fost înregistrat de asemenea TVA-ul în jurnalul de cumpărări și în evidența contabilă, în deconturi și balanțe existând corelațiile respective.
Ulterior, în dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat nepronunțarea instanței cu privire la suma de 92.316.427 lei vechi, precum și analizarea unui act de control din 17.08.2004, care a fost desființat de către Ministerul d e Finanțe prin Direcția generală a contestațiilor, respectiv prin decizia nr.359/11.12.2007.
S-a invocat de asemenea greșita reținere de către tribunal a unor reglementări, care nu erau în vigoare la data efectuării operațiunilor, precum și faptul că nu a stăruit în stabilirea adevărului în legătură cu existența profitului, în condițiile în care au fost impozitate pierderi și au rămas nedeductibile cheltuielile recunoscute de organele de control.
Intimata DGFP G, deși legal citată, nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia nr.2311/07.05.2009, Curtea a admis recursul reclamantei, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, reținând că prin acțiunea introductivă s-a vizat nelegalitatea și netemeinicia deciziei nr.3/30.01.2008, prin care a fost soluționată contestația formulată de reclamanta - SRL, împotriva procesului verbal de control din 12.11.2004, emis de DGFP G, pentru suma de 92.316.427 lei vechi.
Din actele depuse la dosar a rezultat că societatea reclamantă a fost verificată de inspectorii din cadrul DGFP G și în urma acestei verificări a fost încheiat procesul verbal înregistrat sub nr.1/17.08.2004, prin care s-au stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantei în sumă de 8.057.197.715 lei vechi.
Ulterior, respectiv la 04.10.2007, Garda Financiară - Secția Gae fectuat o nouă verificare la societatea reclamantă, iar în baza notei de constatare încheiată la această dată, a solicitat - cu adresa nr.- GJ/2004- ca inspectorii din cadrul DGFP G să completeze actul de control întocmit la 17 august 2004, înregistrat sub nr.1/17.08.2004.
În urma acestei cereri, DGFP Gaî ntocmit procesul verbal de control din 12.11.2004, stabilind în sarcina societății reclamante alte obligații fiscale suplimentare, în sumă de 92.316.427 lei vechi.
Din aceleași acte depuse la dosar, a mai rezultat că în urma plângerilor penale formulate de către Garda Financiară G și DGFP G, Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorja dispus prin Rezoluția din 27 aprilie 2006, dată în dosarul nr.416/P/2005 scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societății reclamante pentru infracțiunile prevăzute de art.11 lit.c din Legea 87/1994 și a art.37 din Legea 82/1991 raportat la art.289 Cod penal.
Plângerea formulată de DGFP G împotriva rezoluției Parchetului a fost respinsă prin sentința penală nr.3651 din 15.09.2006 de către Judecătoria Tg J, sentință care a rămas irevocabilă prin respingerea recursului declarat de aceeași pârâtă, conform deciziei nr.1632 din 20.11.2006, pronunțată de Tribunalul Gorj.
S-a mai reținut că prima contestație formulată de reclamantă împotriva procesului verbal de control din 17.08.2004 a fost admisă de către ANAF, prin decizia nr.359/11.12.2007, în sensul că a fost desființat acest proces verbal de control, întocmit pentru întreaga sumă de 8.057.197.715 lei vechi (filele 89 - 100 dosar fond).
C de-al doilea proces verbal de control din 12.11.2004, întocmit de aceeași pârâtă, pentru suma de 92.316.427 lei vechi, pentru care s-a emis decizia de impunere nr.5993/15.11.2004, de asemenea au fost contestate de către reclamantă, iar DGFP G, prin decizia nr.3/30.01.2008, a respins în totalitate contestația.
Cu privire la acțiunea dedusă judecății, s-a constatat clar că obiectul acesteia îl constituie nelegalitatea și netemeinicia deciziei nr.3/30.01.2008, prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva procesului verbal de control din 12.11.2004 și deciziei de impunere nr.5993/15.11.2004 emisă de pârâtă, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale suplimentare în sumă de 92.316.427 lei vechi (fila 1 și fila 10 dosar fond).
În raport de obiectul acțiunii, s-a constatat că în mod greșit tribunalul a analizat legalitatea obligațiilor fiscale suplimentare stabilite prin primul proces verbal din 17.08.2004, cu privire la care organul de soluționare al contestațiilor, respectiv ANAF a dispus prin decizia nr.359/11.12.2007 desființarea în totalitate a acestuia.
Astfel, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra legalității celui de-al doilea proces verbal de control din 12.11.2004 și asupra deciziei de impunere nr.5993/15.11.2004, emisă în baza procesului verbal și nici asupra deciziei nr.3/30.01.2008, prin care a fost soluționată contestația în procedura administrativă, acte fiscale a căror nelegalitate a fost invocată prin acțiunea promovată.
Mai mult, s-a constatat că la dosar lipsește decizia de impunere nr.5993 din 15.11.2004 a cărei nelegalitate se invocă.
Față de aceste considerente, Curtea a apreciat că se impune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanță nu a soluționat fondul litigiului, urmare a faptului că la dosar nu s-a depus actul administrativ fiscal atacat, respectiv decizia de impunere nr.5993 din 15.11.2004, emisă de către DGFP G, precum și a faptului că în mod greșit s-a analizat un act fiscal care a fost desființat de organul de control.
După casarea cu trimitere, prin sentința nr.1982 din data de 14 octombrie 2009, Tribunalul Gorja respins contestația formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor G, privind decizia de impunere nr. 52770/15.11.2004 și decizia de soluționare a contestațiilor nr. 3/2008.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că obiectul acestei cauze îl formează decizia nr. 3 din 30.01.2008 a Comisiei de contestații din cadrul G prin care a fost respinsă contestația formulată de petiționară împotriva deciziei de impunere nr. 52770 din 15.11.2004, pentru suma de 92.316.427 lei.
Astfel, prin procesul verbal de control din 12.11.2004 (filele 34-38) s-au consemnat rezultatele unui control desfășurat în perioada 04-12.11.2004 la sediul petiționarei, în scopul verificării realității și legalității operațiunilor înscrise în facturile fiscale seriile- - nr.- din data de 23.07.2002, nr.- din data de 01.08.2002, nr.- din data de 12.06.2002 și factura fiscală seria - - nr.- din data de 27.09.2002emise de -I privind livrări de subansamble miniere către petiționară în perioada iunie-septembrie 2002.
În actul de control s-a consemnat faptul că aceste facturi fiscale poartă ștampila societății furnizoare ( -I), dar plaja de numere ale respectivelor facturi nu a fost alocată acestei societăți comerciale de către agentul autorizat în distribuirea formularelor cu regim special; această concluzie a inspectorilor fiscali a fost dedusă din nota de constatare întocmită la data de 04.10.2004 de către Garda Financiară G, în care s-a înscris faptul că, carnetul de facturi fiscale seria - - de la nr.- la nr. - (incluzând deci și facturile fiscale seria- - nr.- din data de 23.07.2002, nr.- din data de 01.08.2002, nr.- din data de 12.06.2002)aparține & - I și carnetul de facturi fiscale seria - - de la nr.- la nr.- (incluzând deci și factura fiscală seria- - nr.- din data de 27.09.2002)aparține
Prin actul constatator, inspectorii fiscali au constatat că aceste facturi fiscale nu îndeplinesc condițiile de document justificativ potrivit prevederilor art.6 alin.2 din Legea nr.82/1991 a contabilității și nici condițiile înscrise în nr.HG831/1997, consecința înregistrării în contabilitatea petiționarei a unor asemenea documente fiind prejudicierea bugetului general consolidat cu suma de 92.316.427 lei.
Constatările organelor de control fiscale au fost apreciate de către prima instanță că sunt corecte.
S-a mai reținut că petiționara nu contestă starea de fapt, considerând însă, că nu i se pot imputa aceste aspecte, nefiind culpa petiționarei, ci a firmei emitente cu privire la nelegalitatea facturilor.
S-a apreciat că în cauza dedusă judecății obiectul cauzei nu-l formează stabilirea vinovăției, a culpei în emiterea și utilizarea înscrisurilor care, evident, prezintă un conținut fals, necorespunzător realității, întrucât un asemenea obiect l-a avut cauza penală, în care, constatându-se nevinovăția sub forma intenției s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a administratorului societății petiționare, ci se impune ca instanța să stabilească dacă petiționara a procedat legal deducând cheltuielile conform acestor facturi fiscale și micșorând, în consecință, cuantumul contribuțiilor plătite către bugetul statului.
Ori, potrivit Deciziei nr. V din 15 ianuarie 2007 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.732 din 30.10.2007, în aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și ale art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.
Împrejurarea că seria și numărul facturii fiscale sunt nereale, au fost încadrate de tribunal, ca stare de fapt, în accepțiunea de nefurnizare a informațiilor prevăzute de dispozițiile legale în vigoare.
Mai mult, susținerea petentului în sensul că această decizie a fost emisă pentru a fi avută în vedere de organele fiscale a fost apreciată ca eronată, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. 3 teza a II-a din Codul d e procedură civilă, dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe.
Astfel s-a constatat că în mod corect comisia de contestații din cadrul G, prin emiterea deciziei nr.3/2008 a respins contestația petentului prin care se tindea la anularea actelor administrativ fiscale indicate în paragrafele anterioare.
Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta - SRL prin administrator, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin motivele de recurs s-a arătat că suma de 92.316.427 lei vechi, adică 9.231,6 lei RON stabilită suplimentar de organul fiscal, provine din neacceptarea ca documente justificative a patru facturi fiscale, respectiv seria - - nr.-/12.06.2002, seria - - nr.-/23.07.2002, seria - - nr.-/01.08.2002 și seria - - nr.-/27.09.2002 emise de furnizorul - SRL I, cu privire la care s-a reținut că nu îndeplinesc condițiile cerute de art.6 al.2 din Legea 82/1991, fără a se observa că aceste reglementări nu mai erau în vigoare la data emiterii facturilor.
Astfel, prevederile Legii Contabilității nr.82/1991referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite de documentele justificative, au avut aplicabilitate până la 01.07.2002, după această dată aplicându-se dispozițiile art.9 al.7 din Legea 414/2002, care privește impozitul pe profit.
S-a mai susținut că și în materie de TVA după data de 01.06.2002 erau aplicabile dispozițiile Legii 345/2002 care prevăd în mod obligatoriu mențiunea unor elemente, între care nu se regăsește rubrica privind expediția.
S-a invocat că în legătură cu documentele justificative care conțin mențiuni incomplete, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.V din 15.01.2007, în care se arată că în materia impozitului pe profit și a TVA, la stabilirea obligațiilor fiscale, inspecția fiscală trebuie să aibă în vedere dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii.
Recurenta a precizat că nu poate fi răspunzătoare în situația completării documentelor justificative cu date nereale referitoare la Codul d e înregistrare ca plătitor de TVA de către societatea furnizoare, aspect care rezultă atât din rapoartele de expertiză efectuate în cauză cât și din decizia nr.359/11.12.2007 emisă de ANAF.
S-a apreciat de recurentă că cele 4 facturi fiscale au fost întocmite în mod legal, au fost evidențiate în contabilitatea societății iar la primirea mărfurilor au fost emise note de primire-recepție, plata contravalorii lor făcându-se prin virament bancar și prin numerar.
S-a mai arătat că la judecarea cauzei nu s-a avut în vedere rezoluția nr.416/P/2005 din 27.04.2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj rămasă definitivă prin respingerea plângerii și recursului formulate de DGFP G și de asemenea instanța nu s-a pronunțat asupra legalității procesului verbal de control din 12.11.2004 și a deciziei de impunere nr.5993/15.11.2004 emisă pe baza acesteia, precum și asupra deciziei nr.3/30.01.2008 prin care a fost soluționată contestația în procedura administrativă.
Pentru toate aceste motive recurenta reclamantă a susținut că nu a produs nici un prejudiciu bugetului de stat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și anularea actelor fiscale.
Examinând sentința sub aspectul criticilor invocate, în raport de dispozițiilor legale aplicabile și art.3041Cod pr.civ. Curtea apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prin actele fiscale contestate, s-a reținut în legătură cu cele 4 facturi fiscale emise societății reclamante de către furnizorul - SRL, I, neîndeplinirea condițiilor de documente justificative, prev. de art.6, alin.2 din Legea contabilității nr.82/1991 republicată, precum și a încălcării prevederilor referitoare la întocmirea și utilizarea formularelor cuprinse în HG 831/1997 pentru aprobarea formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă, stabilindu-se obligații fiscale suplimentare în sumă de 92.316.427. lei vechi, reprezentând impozit pe profit și TVA cu accesoriile aferente.
Potrivit art.9 alin.7 lit.j din Legea 414/ din 26 iunie 2006 privind impozitul pe profit, cheltuielile nedeductibile sunt cheltuieli înregistrate în contabilitate care nu au la bază un document justificativ, potrivit Legii Contabilității nr.82/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin care să se facă dovada efectuării operațiunii.
Prin art.6 din Legea contabilității nr.82/1991 republicată, se prevede la alin.1, că orice operațiune economico-financiară efectuată, se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ, iar la alin.2 că "documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea peroanelor care le-a întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-a înregistrat în contabilitate, după caz".
Se mai reține că prin art.24 alin1 din Legea 345/2002 privind taxa pe valoare adăugată, în vigoare de la 01.06.2002, s-a precizat că "pentru exercitarea dreptului de deducerea a taxei pe valoare adăugată, orice persoană impozabilă trebuie să justifice suma taxei", menționându-se în continuarea aceluiași alineat prin reglementările de la literele a)-e), documentele necesare pentru fiecare caz de deducere prezentat.
Mai mult, în cuprinsul art.29 din aceeași lege, s-au instituit obligații pentru "persoanele impozabile care realizează operațiuni taxabile și/sau operațiuni scutite de drept de deducere, specificându-se la lit.a) și b) de la punctul B, modul cum ele trebuie să consemneze "livrările de bunuri și/sau prestările de servicii în facturi fiscale sau în alte documente legal aprobate și să completeze în mod obligatoriu" anumite date, precum și că "persoanele plătitoare de taxă pe valoare adăugată sunt obligate să solicite de la furnizori/prestatori facturi fiscale ori documente legal aprobate și să verifice întocmirea corectă a acestora" sub sancțiunea pierderii "dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente" dacă nu conțin datele prevăzute a fi completate obligatoriu.
Prin urmare potrivit acestor reglementări, taxa pe valoarea adăugată nu se poate deduce și nici nu poate fi diminuată baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit, dacă documentele justificative nu conțin sau nu furnizează toate informațiile pentru care se solicită deducerea TVA.
Dacă prevederile Legii contabilității nr.82/1991 și cele ale Regulamentului de aplicare a acesteia, nu conțineau criterii de stabilire a mențiunilor și informațiilor ce trebuiau să le conțină documentele justificative, prin Legea nr.345/2002, aplicabilă în perioada 01 iunie 2002-31 2003, s-a înscris pentru prima dată obligativitatea prezentării de documente justificative, cu specificarea mențiunilor sau informațiilor pe care trebuie să le cuprindă.
Ori în speță, așa cum a relevat probatoriul cauzei, recurenta reclamantă a achiziționat produse cu facturi fiscale, care, deși cuprind mențiunile prevăzute de art.29 din Legea 345/2002, au înscrise numere și serii ce aparțin altor societăți decât furnizorul care le-a întocmit, în sensul că aceste facturi nu au fost ridicate și nu aparțin - SRL I, ci aparțin altor societăți respectiv - SRL I și - SRL I, care au ridicat carnetele de facturi ce cuprind aceste serii și numere.
Mai mult furnizorul care a întocmit facturile, nu a funcționat niciodată la sediul declarat-conform adresei emise de DGFP I nr.3974/30.04.2004.
În această situație în mod corect prima instanță a constatat că facturile de aprovizionare nu conțin elementele obligatorii prevăzute de formular, în condițiile în care datele înscrise - cu privire la furnizor nu sunt reale și ca atare nu pot sta la baza deducerii cheltuielilor cu mărfurile aferente acestora.
În mod corect s-a dat eficiență și dispozițiilor art.6 din HG nr.831/1997 privind normele metodologice pentru întocmirea și utilizarea formularelor comune privind activitatea financiară și contabilă, care prevăd expres că "procurarea și utilizarea de formulare tipizate cu regim special înseriate și numerotate, din alte surse decât cele prevăzute în prezenta hotărâre, sunt interzise. Operațiunile consemnate în aceste formulare nu pot fi înregistrate în contabilitate, iar bunurile care fac obiectul tranzacțiilor respective sunt considerate fără documente legale de proveniență.
De asemenea este lipsită de relevanță, sub aspectul îndeplinirii sau nu a cerințelor de document justificativ a facturilor fiscale în discuție, împrejurarea că organele de cercetare penală au dat o soluție de scoatere de sub urmărire penală a administratorului societății reclamante, deoarece s-a avut în vedere fapta penală pentru care s-a făcut sesizarea și nu calificarea dacă facturile în cauză sunt sau nu documente justificative.
Astfel, potrivit art.22 alin.1 C.P.P. hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile numai cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Înregistrarea acestor facturi în contabilitatea societății, ca și emiterea de note de primire- recepție, nu le conferă în mod automat calitatea de documente justificative, în sensul prevăzut de dispozițiile legale mai sus arătate. Este adevărat că la data emiterii lor, legislația aplicabilă nu prevedea obligativitatea înscrierii datelor cu privire la expediție, iar nedepunerea declarațiilor și raportărilor fiscale de către furnizor nu-i pot fi imputate recurentei reclamante, dar așa cum s-a arătat, celelalte date cerute de lege nu corespund realității și prin urmare nu pot constitui documente justificative.
Referitor la reținerea de către organul fiscal a unor dispoziții legale abrogate, se contată că această susținere nu poate fi primită, deoarece prin actele normative invocate de recurent, respectiv Legea 345/2002 privind TVA și Legea 414/2002 s-a realizat o modificare și completare a dispozițiilor legale reținute pe de o parte, iar pe de altă parte chiar indicarea greșită a temeiului de drept nu atrage nulitatea actului.
În consecință prima instanță a respectat îndrumările date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr.V din 15.01.2007, în sensul că a luat în considerare dispozițiile legale aplicabile la data efectuării operațiunii pentru care s-a solicitat deducerea TVA și diminuarea bazei impozabile la stabilirea impozitului pe profit.
De asemenea, se mai constată că tribunalul, prin sentința atacată,s-a pronunțat asupra legalității tuturor actelor fiscale ce au format obiectul judecății, în sensul că a argumentat atât motivele invocate de societatea reclamantă, cât și apărările intimaților formulate prin întâmpinare, soluția dată fiind în concordanță cu probele administrate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta - SRL PRIN ADMINISTRATOR în contradictoriu cu intimata DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G, împotriva sentinței nr.1982 din data de 14 octombrie 2009, pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 2009
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
Red.
2ex./ 01.02.2010
Jud.fond.
Președinte:Teodora BănescuJudecători:Teodora Bănescu, Carmina Mitru, Magdalena Fănuță
