Anulare act de control taxe și impozite. Decizia 2314/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2314/2008
Ședința publică de la 23 Octombrie 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Liviu Ungur
JUDECĂTOR 2: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 3: Lucia Brehar
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-, împotriva sentinței civile nr. 392/2008, pronunțată de Tribunalul Bistrița -N, în dosarul cu nr-, în contradictoriu cu reclamantul și cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINAȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI, având ca obiect anulare act de control taxe și impozite restituire taxă primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
La data de 20.10, respectiv 21.10.2008, intimatul a depus la dosar prin fax, respectiv poștă, întâmpinare.
Curtea, după deliberare, apreciază că la dosar sunt suficiente probe pentru justa soluționare, motiv pentru care, în temeiul art. 150 Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința comercială nr. 392 din 6 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N s-au respins ca neîntemeiate cererea pârâților privind sesizarea Curții de Justiție precum și excepția inadmisibilității acțiunii.
S-a admis acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâților ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-
Pârâtele Administrația Finanțelor Publice și DGFP B-N au fost obligate să restituie reclamantului suma de 3.667 lei, reprezentând taxa specială auto de primă înmatriculare, cu dobânda legală aferentă calculată de la data achitării până la data efectivă a plății.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 2l4/l - 2l4/3 Cod fiscal (57l/2003), în vigoare de la 0l.0l.2007, reclamantului i s-a impus plata taxei speciale de primă înmatriculare în România pentru un autoturism second-hand achiziționat dintr-un alt stat membru al UE în cursul anului 2007, respectiv din Franța, unde autoturismul fusese anterior înmatriculat.
S-a reținut că esențial pentru rezolvarea problemelor de drept este incidența dispozițiilor art. 148 alin. 2 și 4, rap.la art. 11 din Constituția României și analizarea dispozițiilor art. 90 paragraf l din Tratatul Comunității Europene invocat de reclamant.
În raport cu dispozițiile menționate din Constituția României, aplicarea dispozițiilor din legile interne ale Statului Român se va face în conformitate cu dispozițiile obligatorii din dreptul Uniunii Europene, respectiv din dreptul comunitar, începând cu data aderării, respectiv 0l.0l.2007.
Din această perspectivă, tribunalul a constatat că dispozițiile art. 2l4/l - 2l4/3 din Codul fiscal, începând cu data de 0l.0l.2007, contravin dispozițiilor art. 90 paragraf l din Tratatul Comunității Europene care se referă la o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate " produselor altor membre " și " impozitele interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect produselor naționale similare".
Discriminarea la care face referire acest text din dreptul comunitar are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor membre ale Uniunii Europene, cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a României.
În conformitate cu prevederile art. 2l4/l din Codul fiscal, taxa de primă înmatriculare se aplică numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România, indiferent de unde provin, chiar dacă au fost înmatriculate într-un alt stat al
taxei, determinată de traversarea graniței de către autoturismul importat dintr-o țară comunitară este interzisă de prevederile art. 90 paragraf l din Tratat și care trebuie respectate și de către Statul Român.
Diferența de aplicare a taxei de primă înmatriculare introduce un regim juridic fiscal discriminator pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în țară, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor înmatriculate deja în România, nu se percepe o asemenea taxă.
Având în vedere principiul supremației dreptului comunitar și abilitatea autorității judecătorești dată de art. l48 alin.2 și 4 din Constituția României, instanța a constatat că dispozițiile art. 2l4/l - 2l4/3 din Codul fiscal român, în vigoare de la 0l.0l.2007, nu sunt în concordanță cu prevederile art. 90 paragraf l din Tratatul constitutiv al Uniunii Europene ce trebuie respectat de toate statele membre, astfel că acțiunea reclamantului a fost admisă ca întemeiată, constatându-se că taxa de primă înmatriculare este nelegală, urmând să fie obligată pârâta să restituie reclamantului suma încasată cu acest titlu.
Întrucât reclamantul a fost lipsit în mod nelegal de suma ce i s-a perceput, s-a reținut că pârâta datorează și dobânzile legale aferente până la data plății efective, deoarece numai în acest fel prejudiciul poate fi considerat reparat integral, potrivit cu dispozițiile art. 1084 raportat la art. l082 civ.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-N solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii primei instanțe și în principal, admiterea excepțiilor invocate, iar în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulată de reclamantul.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată următoarele:
1. În temeiul art. 234 din Tratatul de instituire a Comunității Europene și art. 150 din Tratatul de instituirea Comunității Europene a Energiei () și în fața instanței de recurs se invocă necesitatea declanșării procedurii de trimitere prejudiciale în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 90, paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, cu consecința suspendării soluționării prezentei cauzei până la pronunțarea hotărârii prejudiciale.
Se arată că, în susținerea pretențiilor reclamantul-intimat a invocat dispozițiile art. 90, paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene unde se arată că "nici un stat membru nu va aplica, direct sau indirect, asupra produselor provenite din alte membre, nici un impozit sau taxă în afara celor percepute direct sau indirect, pentru produse similare de origine internă".
Dispozițiile art. 2141-2143din Codul fiscal, în temeiul cărora a achitat taxa solicitată, nu sunt compatibile cu normele comunitare mai sus menționate.
Potrivit art. 234 din Tratatul Comunității Europene "Curtea de Justiție este competentă să statueze, cu titlu prejudicial: a) asupra interpretărilor prezentului tratat; b) asupra validității și interpretării actelor adoptate de instituțiile Comunității și de Banca Centrală Europeană; c) asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, când respectivele statute prevăd acest lucru. Atunci când o asemenea problemă este ridicată în fața unei jurisdicții dintr-unul din statele membre, această jurisdicție poate, dacă estimează ca o decizie asupra acestui punct este necesară pentru a pronunța hotărârea sa, să ceară Curții de Justiție de a statua asupra acestei chestiuni. Atunci când o asemenea problemă este ridicată într-o cauză pendinte în fața unei jurisdicții naționale, ale cărei decizii nu sunt susceptibile de un recurs jurisdicțional de drept intern, această jurisdicție este ținută să sesizeze Curtea de Justiție".
2. Tot pe cale de excepție recurenta invocă inadmisibilitatea acțiunii intimatului care a formulat o cerere prin care a solicitat DGFP B-N restituirea taxei speciale achitată în cuantum de 3.667 lei, arătându-se că acestuia i s-a răspuns în scris în sensul că taxa a fost legal încasată și nu poate fi restituită.
Adresele de răspuns care au fost atacate de reclamant prin acțiune nu constituie acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004.
3. Pe fond, se solicită respingerea acțiunii și în motivare se arată următoarele:
Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a suferit de la data intrării în vigoare mai multe modificări și completări prin acte normative.
Astfel, prin Legea nr. 343/2006 Codul fiscal a fost modificat și completat, dispozițiile intrând în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2007. Prin legea menționată au fost introduse art. 2141-2143, unde se reglementează o obligație fiscală de plată, denumită "taxă specială", stabilindu-se nivelul taxei, modul de calcul și exigibilitatea ei.
Această taxă se aplică nu numai autoturismelor rulate, ci și celor noi, produse atât în țară, cât și în străinătate și se aplică autoturismelor înmatriculate pentru prima oară în România, normele interne prevăzute de Codul fiscal fiind adoptate în concordanță cu reglementările comunitare.
În privința accesoriilor, soluția primei instanțe este criticată sub aspectul neindicării cuantumului dobânzilor acordate la cererea reclamantului, precum și a modului de calcul al acestora.
Intimatul prin întâmpinarea înregistrată la 21.10.2008 a solicitat respingerea recursului ca nefundat, cu consecința menținerii în totalitate hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică (14-16).
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată că este nefondat pentru următoarele considerente:
Prima critică formulată de recurentă vizează necesitatea ca instanța de fond să fi sesizat Curtea de Justiție cu o procedură de obținerea unei hotărâri preliminare vizând interpretarea art. 90 parag. 1 din Tratatului de instituire a Comunității Europene, în continuare Tratat, cu referire la dispozițiile dreptului intern consacrate de Codul fiscal dispoziții pe care organul fiscal a înțeles să le aplice și, totodată, să se dispună suspendarea judecării cauzei până la obținerea unei astfel de hotărâri.
Sub acest aspect instanța de fond a invocat faptul că procedura de învestire a Curții de Justiție cu o cerere de recurs de interpretare a normelor Tratatului este obligatorie doar pentru instanța de recurs și de vreme ce litigiul supus jurisdicției sale nu se află într-o asemenea fază a respins sesizarea. De asemenea a mai arătat că în speță instanța de fond nu are a se pronunța asupra interpretării Tratatului ori a altor acte emise de instituțiile Uniunii ci este învestită doar cu chestiunea de a stabili dacă norma internă în materie este conformă cu cea europeană, încât nu se impune aplicarea procedurii prevăzute la art. 234 din Tratat.
Este real că art. 234 (ex.177) din Tratat face o distincție între instanțele judecătorești din punct de vedere al libertății pe care o au de a cere pronunțarea unei hotărâri preliminare. Altfel spus, instanțele ale căror decizii nu mai sunt susceptibile de o cale de atac au obligația să formuleze cererea (art. 234 alin. 3 din Tratat) pe când celelalte instanțe judecătorești ale căror hotărâri sunt susceptibile de atac nu mai sunt obligate, acestea având facultatea de aoc ere (art. 234 alin. 2 din Tratat).
Prin urmare, instanța de fond nu era obligată de Tratat să declanșeze procedura de obținere a unei hotărâri preliminare, dar aceasta poate face o evaluare pertinentă a litigiului și deci poate pentru considerente serioase să facă o atare sesizare.
Curtea reține însă că o atare sesizare nu se impunea în cauză. De aceea nici Curtea nu a pus în discuție din oficiu necesitatea sesizării Curții de Justiție în sensul și scopul urmărit de pârâtele recurente.
Deși Curtea are obligația sesizării Curții de Justiție cu o cerere de obținere a unei hotărâri preliminare conform art. 234 alin. 3 din Tratat, această procedură nu se impune a fi declanșată deoarece nu mai este necesară și utilă.
Este de notat că instanțele de care face vorbire art. 234 alin. 3 din Tratat au libertatea de a analiza pertinența și utilitatea obținerii unei interpretări date de către Curtea de Justiție pentru soluționarea unei cauze deduse judecății.
Astfel, Curtea reține cu trimitere la hotărârea pronunțată în cauza CILFIT că în speță nu este necesară o interpretare a Tratatului deoarece pe de o parte o astfel de interpretare a fost obținută anterior în cauza conexată și iar pe de altă parte însuși Guvernul României a admis că normele interne de drept care consacrau instituția taxei de primă înmatriculare sunt contrare Tratatului.
Este suficient să cităm din preambulul Ordonanței de urgență nr. 50/2008: -ținândcont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, având în vedere faptul că aceste măsuri trebuie adoptate în regim de urgență, pentru evitarea oricăror consecințe juridice negative ale situației actuale( ).
Așa fiind Curtea reține că nu se impune sesizarea Curții de Justiție, nefiind necesară și utilă obținerea unei hotărârii a instanței comunitare vizând interpretarea Tratatului și în aceeași măsură nu este necesară și oportună nici suspendarea cauzei.
Așa fiind acest motiv de recurs urmează a fi apreciat ca nefondat.
Cât privește critica conform căreia înscrisurile atacate nu ar avea regimul juridic al unor acte administrative fiscale, Curtea reține următoarele:
Conform chitanței depuse în copie la dosar reclamantul a plătit în contul Trezoreriei municipiului B entitate care funcționează în cadrul pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului B taxa specială auto la prima înmatriculare în România pentru autovehiculul importat din statele membre ale UE ( 13 dos. fond) iar ulterior la data de 11 aprilie 2008 a înregistrat la DGFP Boc erere de restituire a acestor sume ( 7-9 dos. fond), pârâta răspunzând (13 dos. fond). Pârâta susține că adresele emise nu constituie act administrativ sau act administrativ fiscal în sensul Legii nr. 554/2004 ori al pr.fisc. și ca atare acțiunea în contencios administrativ trebuia respinsă ca inadmisibilă.
Curtea observă că această adresă materializează în corpul ei manifestarea de voință a autorității fiscale de a respinge (refuza) cererea de restituire a taxei speciale plătită de reclamant invocând ca justificare dispozițiile legale ale dreptului material fiscal aplicabile acestui raport juridic care, în opinia acesteia, sunt în vigoare și produc efecte juridice (14-15 dosar fond).
Din această perspectivă, Curtea constată că un astfel de act întrunește toate condițiile specifice ale actului administrativ în înțelesul dat de dispozițiile art. 2 alin. 1 lit. c) precum și ale alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, textul din urmă asimilând actelor administrative unilaterale, între altele, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau un interes legitim. Pe de altă parte, actul întrunește și trăsăturile actului administrativ fiscal în înțelesul dat acestei noțiuni de prevederile art. 41.pr.fisc. Actul a fost emis de către organul fiscal competent în aplicarea legislației privind restituirea unei taxe speciale instituite de legea fiscală și aceasta chiar dacă reclamantul a achitat respectiva taxă în temeiul unei dispoziții legale și nu a unui act de impunere al autorității fiscale.
De altfel, chiar pârâta recurenta DGFP B-N îl invită pe reclamant să se adreseze cu plângere secției de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Bistrița -
Împrejurarea că reclamantul a ales să facă plata voluntară a obligației impuse de lege, fără o decizie de impunere din partea vreunui organ fiscal, nu îi înlătură acesteia posibilitatea de a contesta baza legală pe temeiul căreia a făcut plata iar în caz de succes să ceară apoi organului fiscal care a încasat respectiva taxă ori jurisdicției competente să i se restituie. Trebuie menționat că taxa specială de primă înmatriculare are regimul juridic al unei creanțe fiscale în înțelesul art. 21 alin. 1.pr.fisc. În acest sens dispozițiile art. 21 alin. 4 din același cod prevăd fără echivoc că:În măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Din această perspectivă, excepția inadmisibilității acțiunii, a refuzului jurisdicției de a statua asupra legalității impunerii și a restituirii taxei nu poate fi considerată întemeiată și drept urmare soluția tribunalului d e respingere a unei atari excepții se vădește a fi legală.
În legătură cu criticele incidente fondului cauzei, Curtea reține următoarele:
Recurenta susține că acțiunea reclamantului este în mod vădit netemeinică și nelegală și deci trebuia respinsă ca atare, invocând în principal normele de drept intern aplicabile speței.
În cauza de față tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene (în continuare, Tratat).
Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a CJCE că art. 90 din Tratat produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale Uniunii le pot proteja.
Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din Tratat să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de Tratat să fie deplin și efectiv protejate.
Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag.1 din Tratat s-a decis în cauza conexată și unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate.
Cum România este stat membru al Uniunii Europene începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe.
Pe de altă parte, obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Guvernului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de România ca stat membru.
Într-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util.
Tribunalul ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele Tratatului de așa manieră pentru a i se recunoaște particularului dreptul său de a nu fi impus cu o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în România a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al Uniunii. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată atât de Tratat cât și de Legea de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978).
Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale iar recursul pârâtei se vădește a fi nefondat și conform art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins ca atare.
Cu referire la incidența la speță a prevederilor OUG nr. 50/2008, Curtea reține următoarele:
Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativaxa rezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență.Aceste norme au fost aprobate prin HG nr. 686/2008.
Curtea constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiuluitempus regit actum,normele de drept material din legea fiscală (art. 2141-art.2143fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 parag. 1 din Tratat.
Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul intimat are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: CJCE, cazul nr. 68/79 I/S contre re danois des impts accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05șiparag. 61-70).
Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială.
Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de OUG nr. 50/2008 este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație.
Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă, pe de o parte admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de OUG nr. 50/2008 dar pe de altă parte nici nu se poate admite recursul cu consecința îndrumării reclamantului să urmeze procedura anevoioasă și plină de riscuri în scopul restituirii unei părți din taxă prin aplicarea noului act normativ.
A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantei să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar.
Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție.
Împrejurarea că la nivelul Uniunii Europene s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor OUG nr. 50/2008 nu este contrară Tratatului nu are nicio influență asupra dreptului reclamantului de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile Tratatului.
Din această perspectivă, aplicarea OUG nr. 50/2008 nu poate paraliza demersul reclamantului și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente.
În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate până la data plății și incidența la speță a dispozițiilor art. 124.pr.fisc. Curtea reține următoarele:
Este de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul d e procedură fiscalăn măsura în care plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective.
Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului.
Așa fiind, Curtea constată că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea normelor legale și a principiilor de reparație a prejudiciului încercat de contribuabil.
Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are doar dreptul să i se restituie suma plătită fără bază legală iar dobânda se poate acorda doar dacă administrația nu rezolvă cererea de restituire în termenul prevăzut de lege, dobândă care ar curge doar de la data refuzului de a dispune restituirea sumelor solicitate.
Dacă s-ar admite teza recurentei, conform căreia indiferent de situație și de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal aceasta este ținută să restituie doar suma plătită la bugetul de stat de către contribuabil fără o altă reparație în ipoteza în care cererea de restituire este rezolvată în termen de 45 de zile de la înregistrare și indiferent de perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificare acestei sume, ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință.
Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului.
Așa fiind, recursul pârâtei se vădește a fi nefondat, context în care în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/204 Curtea va respinge ca nefondat recursul cu consecința menținerii în întregime a sentinței instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE B-, împotriva sentinței civile nr. 392 din 06.06.2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 23 octombrie 2008.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - - - - -
Red./
2 ex./28.11.2008
Jud.fond.
Președinte:Liviu UngurJudecători:Liviu Ungur, Delia Marusciac, Lucia Brehar
