Contestație act administrativ fiscal. Sentința 239/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 27.02.2009
SENTINȚA CIVILĂ Nr.239
Ședința publică din 6 iulie 2009
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
Pe rol se află pronunțarea asupra acțiunii în contencios administrativ formulată reclamanta - România SRL în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Autoritatea Națională a Vămilor B și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestaților, având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 22 iunie 2009 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 29 iunie 2009, apoi la 1 iulie 2009 și ulterior la 6 iulie 2009, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
1. Cererea reclamantei:
Prin acțiunea înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr. 252/59/27.02.2009, reclamanta - România SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T - Serviciul Vamală și Fiscală, Autoritatea Națională a Vămilor, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea Deciziei privind soluționarea contestației nr.417/12.12.2008 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, împreună cu Dispoziția nr.74/30.10.2008 emisă de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, și în consecință, anularea parțială a Deciziei pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 26891/09.09.2008, împreună cu Procesul-verbal nr. 26613 /05.09.2008, ambele emise de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, în limitele obiectului contestației, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta a arătat că, pe baza contractelor de leasing operațional nr.1 și 2 din 2003 încheiate cu mbH cu acordul AG si, respectiv -verwaltungsgesellschaft mbH, cu acordul AG si, ambele din Germania, societatea a introdus in România, în calitate de utilizator, mașini, utilaje și echipamente utilizate în procesul de producție.
Conform art. 27 alin.1 din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 aceste bunuri au beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale și alte drepturi de import.
Prin declarațiile vamale nr.167/26.07.2007, 168/30.07.2008 și 178/24.08.2008, societatea reclamantă a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale ș alte drepturi de import inițiat în baza Ordonanței Guvernului nr. nr.51/1997 prin punere în liberă circulație a bunurilor cu exceptare de la plata taxelor vamale în baza certificatelor T2, ca dovezi ale statutului comunitar al bunurilor, și cu exonerare de TVA.
În mod nelegal organul vamal, după acceptarea declarațiilor de punere în liberă circulație sus-indicate, a efectuat un control ulterior prin care a considerat că - România SRL datorează TVA aferent acestor bunuri, calculat la valoarea de la data introducerii lor în țară.
Conform reclamantei, actele atacate au fost emise cu încălcarea prevederilor art.78 din Codul vamal comunitar și art.100 din Legea nr.86/2006.
Potrivit alineatului 3 al acestui text, "atunci când revizuirea unei declarații sau un control ulterior indică făptui că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații incomplete sau incorecte, autoritățile vamale, în conformitate cu dispozițiile prevăzute, trebuie să ia măsurile necesare pentru reglementarea situației, ținând seama de orice informație nouă de care dispun."
Reclamanta a arătat că dreptul autorității vamale de lua măsuri în urma controlului ulterior al unei operațiuni definitive există, prin urmare, numai atunci când aprobarea inițială a declarației de import a fost rezultatul unor informații incomplete sau incorecte, regularizarea fiind posibilă doar ținând seama de informații noi, necunoscute inițial.
În speță, a arătat reclamanta, nu este vorba despre date noi, pe care organele vamale nu le cunoșteau la data admiterii declarațiilor de import ca urmare a încheierii regimului de admitere temporară, și nici măcar nu se pretinde că astfel de date ar exista, situație în care actele contestate apar ca fiind nemotivate din punctul de vedere al justificării luării de măsuri ca urmare a controlului ulterior.
Independent de acest aspect, încălcarea art.78 alin.3 vam. comunitar este de necontestat, deci actele emise în urma controlului nelegal efectuat nu pot produce efecte juridice.
Reclamanta subliniază că prevederile din Legea nr.86/2006 sunt similare, art.100 alin.3 din acest act normativ preluând limitarea din cadrul art.78 alin.3 vamal comunitar sus-indicat.
Conform reclamantei, controlul ulterior prin natura sa reprezintă o excepție de la principiul certitudinii juridice și așteptărilor legitime, excepție care poate primi efect doar în situațiile expres și limitativ prevăzute de lege, orice extindere a sa fiind inadmisibilă dincolo de limitele trasate prin reglementările legale., emiterea actelor de regularizare în urma controlului ulterior nu se poate face ca urmare a interpretării diferite a legii de către organele vamale, ci exclusiv atunci legea a fost aplicată la momentul punerii în liberă circulație pe baza unor informații inexistente la data controlului ulterior.
Din moment ce documentele si starea de fapt avute în vedere de către organele de control la momentul emiterii deciziei de regularizare contestate sunt aceleași cu documentele și starea de fapt avute în vedere la data punerii în liberă circulație, apare cât se poate de evident faptul că actele atacate sunt lipsite de temei legal, și nu pot produce în mod legal efecte juridice.
În ceea ce privește societatea, reclamanta a arătat că lipsește orice culpă în stabilirea obligațiilor suplimentare de plată. Independent de argumentele dezvoltate la primul punct, modul în care autoritățile vamale au procedat exclude orice culpă din partea - România SRL.
Reclamanta susține că a declarat bunurile pentru import în exonerare de TVA deoarece acestea urmează a fi returnate în țara de origine, conform scopului inițial al introducerii lor. Declarațiile de punere în liberă circulație au fost acceptate de către organul vamal, fără a fi stabilit sau indicat cuantumul TVA care se considera ca fiind datorată la închiderea operațiunii vamale temporare, deși situația de fapt si documentele care au fost la dispoziția organului vamal nu au suferit modificări până la data controlului.
Conform reclamantei, toate prevederile legale în materie conduc la concluzia că societatea reclamantă nu a avut în mod obiectiv posibilitatea să cunoască faptul că în viitor autoritatea vamală va aprecia, ulterior acordării liberului de vamă, printr-o interpretare proprie a dispozițiilor legale, necesitatea achitării TVA la punerea în liberă circulație.
Potrivit art. 241 alin.1 din Legea nr.86/2006 (corespunzător art.218 alin.1 vam. comunitar), " când ia naștere o datorie vamală în urma acceptării declarației pentru mărfuri pentru un alt regim vamal decât admiterea temporară cu exonerare parțială de drepturi de import sau a oricărui alt act cu același efect juridic ca această acceptare, cuantumul corespunzător acestei datorii vamale este înregistrat în evidența contabilă a biroului vamal de îndată ce a fost calculat și cel mai târziu în ziua următoare celei în care mărfurilor li s-a acordat liberul de vamă".
Dacă autoritatea vamală nu înscrie cuantumul drepturilor de import conform regulii, sumele urmează a fi recuperate se înscriu în evidența contabilă în cel mult două zile de la data la c autoritatea vamală a luat cunoștință de această situație și poate calcula suma datorată leg: stabili debitorul, conform art.243 din Legea nr.86/2006 (art.220 alin.1 vam. comunitar).
Este evident faptul că autoritatea vamală nu a înscris în contabilitate cuantumul date vamale care formează obiectul actelor atacate conform situației regulă, întrucât potrivit art. alin.2 din Legea nr.86/2006 (art.221 alin.2 vam. comunitar), "acordarea liberului de vamă pentru mărfuri de către autoritatea vamală echivalează cu comunicarea către debite cuantumului drepturilor înscrise în evidența contabilă", cum s-a întâmplat la momentul acceptării declarațiilor de închidere a admiterii temporare.
Posibilitatea de înscriere ulterioară lipsește însă atunci când cuantumul drepturilor datorate a fost omis de la înscrierea în evidența contabilă ca urmare a unei erori din partea autorității vamale care nu ar fi putut fi detectată în condiții rezonabile de către persoana obligată să plătească, aceasta la rândul său acționând cu bună-credință și respectând toate dispozițiile prevăzute de legislația în vigoare cu privire la declarația vamală (art.243 alin.2 din Legea nr.86/2006, art. 220 alin.2 lit. b vam. comunitar).
Cu alte cuvinte, a arătat reclamanta, dacă declarantul nu a încălcat nici o prevedere legală, neînscrierea unor datorii vamale în contabilitate, chiar ca urmare a erorii organului vamal, atrag imposibilitatea înscrierii ulterioare a acesteia.
Prin urmare, sumele care formează obiectul actelor atacate nu puteau forma în mod le obiectul unor decizii de regularizare. Cu toate acestea, chiar dacă autoritatea vamală a-dreptul să stabilească și să perceapă TVA-ul stabilit suplimentar, lipsa oricărei culpe din par societății noastre atrage cu necesitate nulitatea actelor de control cel puțin din punctul vedere al obligațiilor accesorii.
Majorările de întârziere reprezintă o sancțiune prevăzută de lege pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor de plată față de bugetul de stat. Insă în situația în care aceste oblic de plată nu sunt achitate la timp pentru că nu au fost comunicate contribuabilului, fără nicio culpă a sa, aplicarea majorărilor de întârziere este nelegală și contravine scopi reglementării acestor sancțiuni, acela de a disciplina conduita contribuabililor în relația autoritățile fiscale.
Mai mult, potrivit Adresei nr.68829/19.12.2006 emise de către Direcția Tehnici de Vamal din cadrul către Direcțiile Regionale Vamale, în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, inițiate înainte de aderare si care se încheie după aderare, la punerea în liberă circulație a acestor mărfuri, în situația în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din Codul Fiscal, evidențiază TVA în declarația vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală (pct.1 lit. e).
Cu alte cuvinte, sumele care formează obiectul actelor atacate, nefiind exigibile din punctul de vedere al autorității vamale, nu dau dreptul acesteia de a stabili obligații accesorii, situație în care lipsa culpei societății noastre este de necontestat.
Concluzionând, din punctul de vedere al obligațiilor accesorii, actele contestate apar ca fiind vădit nelegale.
Faptul generator de TVA nu este un import, cel puțin în cazul bunurilor pentru care termenul de închidere a regimului vamal suspensiv nu a expirat anterior momentului aderării.
Prin "datorie vamală" se înțelege obligația unei persoane de a plăti drepturile de import sau de export, legea definind "drepturile de import" ca fiind taxele vamale și taxele cu efect echivalent prevăzute la importul de mărfuri2.
În mod corect organele de control au apreciat că nu se datorează taxe-vamale pentru import, având în vedere originea comunitară a mărfurilor. Orice alte texte legale din domeniul vamal sunt complet irelevante3, singurele prevederi normative care prezintă importanță fiind cele privind TVA.
Potrivit pct.1.3 din Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.84/2007, pentru mărfurile comunitare introduse în țară anterior aderării de către utilizatori români, se aplică prevederile art.1611 alin.2 lit. a fisc, care la rândul lor transpun normele cu caracter tranzitoriu din cadrul Directivei nr.2006/112/CEE, cuprinse la art.405 și urm. din actul normativ comunitar.
2 lit. a al art.1611 fisc. sus-indicat prevede că se consideră import în România " ieșirea bunurilor în România din regimul de admitere temporară în care au fost plasate înaintea datei aderării în condițiile menționate la alin. (1), chiar dacă nu au fost respectate prevederile legate".
Omisiunea legiuitorului european de a prevedea condiția suplimentară referitoare la comunitară a mărfurilor nu este întâmplătoare, întrucât dacă ar fi existat, ar nereglementată tocmai situația care a condus la necesitatea instituirii normelor tranzitorii supuse analizei: aceea în care mărfuri extracomunitare au pătruns pe teritoriul noilor membre în baza unor regimuri suspensive care nu au avut aceleași trăsături c reglementate prin Codul vamal comunitar și regulamentul de aplicare a acestuia.
Faptul că bunurile vizate de reglementările tranzitorii nu reprezintă mărfuri comunitare din interpretarea sistematică a Directivei nr.2006/112/CEE.
În al doilea rând, potrivit art.410 alin.1 lit. a din Directiva TVA, importul de bunuri în situații tranzitorii de natura celor în cauză se efectuează fără a exista un fapt generator de taxe atunci când bunurile importate sunt expediate sau transportate în afara Comunității extinse. Este evident faptul că ipoteza vizată se referă la mărfuri extracomunitare, întrucât dacă într-adevăr ar fi vorba despre bunuri comunitare pătrunse în noile state în regimuri vamale suspensive anterior aderării, atunci expedierea lor în afara Comunității extinse ar genera cu necesitate aplicabilitatea regulilor privind exportul de bunuri, nefiind necesară instituirea acestei excepții.
Având în vedere aspectele dezvoltate mai sus, reclamanta a arătat că transpunerea prin art.1611a prevederilor art. 405 și urm. din Directiva nr.2006/112/CEE a fost realizată în mod eronat, și contravine nu numai scopului și literei actului normativ comunitar, dar și celorlalte reguli din Codul fiscal.
Reclamanta a mai arătat că inserarea condiției suplimentare privind originea comunitară a bunurilor contravine definiției TVA din cadrul Directivei nr.2006/112/CEE. Reclamanta a subliniat că prevederile art.131 lit.a fisc. au o formulare identică, situație în care art.1611alin.1 fisc. cuprinde în conținutul său o contradicție ireconciliabilă. în același timp, art.1611alin.3 lit. a fisc. reia conținutul art.410 alin.1 lit.a din Directiva TVA, situație în care apare evident faptul că instituirea excepției de la incidența faptului generator de TVA este inutilă, atâta timp cât se aplică regulile privitoare la exportul de bunuri.
Concluzionând, reclamanta a apreciat că Statul Român a transpus eronat prevederile tranzitorii privind TVA atunci când a inserat condiția suplimentară privind caracterul comunitar al mărfurilor, și a lăsat nereglementate tocmai ipotezele care ar fi trebuit vizate de art.1611fisc, anume atunci când mărfuri necomunitare introduse anterior aderării pe baza unor regimuri suspensive sunt puse în liberă circulație în comunitatea extinsă după respectivul moment.
Este evident - a arătat reclamanta - că doar în această din urmă situație există un import ca fapt generator de TVA, fiind-inadmisibil ca mărfuri de origine comunitară să fie supuse TVA la import, indiferent de ipoteza tranzitorie în care ne aflăm.
Din punctul de vedere al prezentei cauze, relevanța faptului că nu există import ca fapt generator al TVA este inaplicabilitatea prevederilor art.157 alin.3 fisc, în sensul că nefiind vorba despre TVA la import aceasta nu se plătește la organele vamale, care nu au competenta stabilirii obligației de plată a sumei în cauză.
În ceea ce privește obligația calculării TVA în vamă raportat la valoarea reziduală înscrisă în contractele de leasing.
Reclamanta a arătat că în situația cu totul excepțională în care instanța ar aprecia că nici una dintre susținerile de mai sus nu sunt întemeiate, neîndeplinirea, îndeplinirea parțială sau cu întârziere a obligației de plată a ratelor de leasing nu schimbă calificarea operațiunii.
Reclamanta a învederat că singurul temei juridic al deciziei de regularizare reținut și în soluționarea contestației este art.1 din OG nr.51/1997, care oferă definiția operațiunilor de leasing.
Conform reclamantei, nu există nici un temei juridic în baza căruia organul vamal să aibă posibilitatea de a recalifica operațiunea. Este universal acceptat că neregularitățile în executarea unui contract, fiind ulterioare încheierii acestuia, nu au relevanță în ceea ce privește valabilitatea sa. Având în vedere faptul că organul vamal a admis inițial plasarea bunurilor sub regimul vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor de import, apare evident că prin actele atacate s-a neglijat în mod abuziv natura juridică a operațiunii pe considerente privind modul de îndeplinire a obligațiilor.
Potrivit art.144 alin.1 lit. b din Legea nr.141/1997, o datorie vamală ia naștere prin "neîndeplinirea uneia dintre condițiile stabilite prin regimul vamal sub care au fost plasate" în Art.226 alin.3 din Legea nr.86/2006 prevede la rândul său că "datoria vamală se naște - în momentul în care mărfurile au fost plasate sub regimul vamal în cauză, când se stabilește ulterior că o condiție stabilită pentru plasarea mărfurilor sub regimul respectiv sau pentru acordarea drepturilor de import reduse sau zero, în funcție de destinația finală a mărfurilor, nu a fost îndeplinită".
Obligațiile societății reclamante relevante pentru regimul vamal suspensiv sunt cele care izvorăsc direct din regulile privind admiterea temporară Este o soluție firească, întrucât executarea contractului are relevanță exclusiv în raporturile dintre locator și utilizator, singure părțile având posibilitatea de a recalifica ulterior operațiunea.
Atâta timp cât legea vamală nu condiționează menținerea regimului vamal suspensiv de modul de executare a contractului de leasing, prevederile art.144 alin.1 lit. b din Legea nr.141/1997 sau ale art.226 alin.3 din Legea nr.86/2006 sunt inaplicabile în speță, obligațiile de plată suplimentare la nivelul valorii de Intrare fiind stabilite în mod netemeinic și nelegal.
În concluzie, a arătat reclamanta, decizia de regularizare contestată nu diferențiază între două categorii de obligații distincte: obligații pe care - România SRL le are față de locator, în temeiul contractului de leasing, respectiv obligații ce-i revin societății noastre ca titular al regimului vamal suspensiv, conform regulilor privind admiterea temporară. Doar nerespectarea îndatoririlor care intră în a doua categorie îndreptățește organul vamal să calculeze obligații suplimentare de plată.
Prin motivarea deciziei de soluționare se încearcă o atenuare a acestei erori, afirmându-se că nerespectarea obligației de plată a ratelor de leasing ar fi o condiție a regimului vamal suspensiv. Am argumentat mai sus că o astfel de afirmație nu are nici un suport legal sau logic, din acest punct de vedere ambele acte fiind lovite de nulitate, cel puțin în ceea ce privește diferența dintre valoarea de intrare și valoarea reziduală.
Toate textele legale relevante în materie converg la aceeași concluzie, atât pentru operațiunile pentru care termenul de 7 ani se împlinea înaintea momentului aderării, cât și pentru cele care formează obiectul lit. B din decizia de regularizare.
Potrivit art.139 alini fisc, "baza de impozitare pentru importul de bunuri este valoarea în vamă a bunurilor, stabilită conform legislației vamale în vigoare". Potrivit tezei II a art.144 alin.1 vam. comunitar, invocat în motivarea actelor atacate, ". atunci când dispozițiile articolului 141 prevăd astfel, valoarea datoriei se determină pe baza elementelor de taxare adecvate pentru mărfurile în cauză în momentul menționat la articolul 214". Conform acestui din urmă text legal, "valoarea drepturilor de import sau export aplicabile mărfurilor se determină pe baza regulilor de evaluare adecvate pentru respectivele mărfuri la data nașterii datoriei vamale aferente()".
Concluzionând, a arătat reclamanta, chiar dacă instanța ar aprecia că prevederile generale în materie sunt totuși aplicabile, deși situația care a format obiectul controlului este fără îndoială una tranzitorie, baza de impozitare pentru TVA o constituie valoarea în vamă, care se calculează în funcție de elementele de evaluare de la data nașterii datoriei vamale. Această dată este, cum reiese de altfel chiar din actele atacate, momentul închiderii regimului vamal suspensiv, nu cel al inițierii sale.
Prin urmare, este cu totul de neînțeles criteriul în funcție de care TVA în vamă a fost calculat raportat la data introducerii în țară a bunurilor, întrucât nici un temei legal nu susține o astfel de concluzie.
Referitor la procesul-verbal accesoriu al deciziei de regularizare și la dispoziția privind plângerea împotriva acestuia
Reclamanta a arătat că a atacat procesul-verbal odată cu decizia de regularizare care a stat la baza emiterii sale întrucât cele două acte au o existență interdependentă, se referă la aceeași situație de fapt și stau la baza acelorași măsuri.
În absența procesului-verbal, actul de regularizare este insuficient motivat din punct de vedere faptic, fiind necesară analiza globală a celor două acte pentru a verifica dacă este sau nu întemeiată calea de atac.
Deși competența de soluționare a contestației revine organului fiscal doar în ceea ce privește documentul care stabilește datorii vamale suplimentare, datorită faptului că procesul-verbal este un accesoriu al acestuia, și conține elemente legate indisolubil de legalitatea deciziei de regularizare, apreciem că organul competent să soluționeze contestația împotriva acesteia din urmă are nu doar posibilitatea, dar și obligația să cenzureze legalitatea actelor care au stat le baza emiterii sale.
În caz contrar, s-ar lăsa posibilitatea organului vamal de a emite o nouă decizie de regularizare în baza procesului-verbal rămas neanulat, chiar în situația în care o hotărâre judecătoreasca irevocabilă a invalidat actul inițial de impunere, soluție evident inadmisibilă.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.218 alin.2 pr.fisc. raportat la art.8 din Legea nr.554/2004, precum și pe celelalte texte legale indicate în motivare.
În probațiune, reclamanta a depus la dosar: Decizia privind soluționarea contestației nr.117/12.12.2008 emisă de către Agenția Națională de Administrare Fiscală, Dispoziția nr.74/30.10.2008 emisă de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Decizia pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr.26891/09.09.2008 Procesul-verbal nr.26613/05.09.2008, ultimele două emise de către Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Declarațiile vamale nr. 167/26.07.2007, nr. 168/30.07.2008 și nr. 178/24.08.2008, Adresa nr. 68829/19.12.2006 emisă de către Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor către Direcțiile Regionale, contestația împotriva actelor de control și dovada achitării taxei de timbru.
2. Argumentele pârâtelor:
2.1 Întâmpinarea Autorității Naționale a Vămilor:
La termenul din 25.03.2009, pârâta Autoritatea Națională a Vămilor a depus întâmpinare (atașată la filele 43-49 dosar), solicitând respingerea acțiunii.
În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că România a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de plată drepturilor vamale pentru o serie de mașini și utilaje introduse în țară în perioada 1998-2006 cu declarațiile vamale de punere în libera circulație nr. 167/26.07.2007, nr. 168/30.07.2007 si nr. 178/24.08.2007.
Regimul de admitere temporară a fost acordat în baza unor contracte de leasing, încheiate cu firmele si din Germania si in conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr.51/1997 privind operațiunile de leasing, cu modificările ulterioare.
Aferent acestor contracte de leasing, societatea nu a efectuat către furnizor nici o plata a ratelor de leasing, nu a înregistrat in contabilitate obligația de plata a acestora si nu a plătit sau înregistrat -ul aferent ratelor scadente.
Societatea a închis, cu declarațiile vamale de punere în liberă circulație nr. 167/26.07.2007, nr. 168/30.07.2007 și nr. 178 /24.08.2007, un număr de 431 de operațiuni temporare inițiate în perioada 02.08.2000-27.12.2006.
În ceea ce privește exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată, aceasta este reglementata la art.136 din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările ulterioare, care prevede:Faptul generator si exigibilitatea pentru importul de bunuri [.]
În cazul în care, la import, bunurile sunt plasate într-un regim vamal special, prevăzut la art.144 alin. (1) lit. a) si d), faptul generator și exigibilitatea taxei intervin la data la care acestea încetează a mai fi plasate într-un astfel de regim.
Art.27 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing, cu modificările si completările ulterioare, prevede:
"Bunurile mobile care sunt introduse in tara de către utilizatori, persoane fizice sau juridice, in baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporara, pe toata durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de Ia obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale."
Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite, sau să primească o nouă destinație vamală, este cel convenit între părți prin contractul de leasing, dar nu poate fi mai mare de 7 ani de la data introducerii in tara a bunului."
Aceste prevederi se regăsesc și la art.25 din Ordonanța Guvernului nr.51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, așa cum a fost modificată prin Legea nr.98/1990 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing si societățile de leasing.
La solicitarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale societatea a prezentat organelor vamale autorizația de admitere temporară, contractul de leasing ce cuprinde prevederi cu privire la durata contractului, cuantumul ratelor de leasing, datele de plată a ratelor de leasing, valoarea reziduală, drepturi după expirarea contractului.
este o operațiune de finanțare pe baza unui contract specific, prin intermediul căruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul plății chiriei aferente și în final să-si exercite dreptul de opțiune.
În dreptul românesc, definiția legală a operațiunii de leasing este dată de art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, cu modificările și completările ulterioare, sediul materiei în cazul leasingului, potrivit căruia aceasta este operațiunea "prin care o parte, denumită locator/finanțator, transmite pentru o perioadă determinata dreptul de folosință asupra unui bun al cărui proprietar este, celeilalte păți, denumita utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plați periodice, denumita rata de leasing, iar la sfârșitul perioadei de leasing locatorul/finanțatorul se obligă să respecte dreptul de opțiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing, ori de a înceta raporturile contractuale. poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, daca părțile convin astfel si daca utilizatorul achita toate obligațiile asumate prin contract."
Pentru a putea beneficia de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totala de la plata drepturilor vamale, utilizatorul avea obligația de a pune in aplicare contractul de leasing așa cum a fost prezentat organului vamal la acordarea regimului de admitere temporara, respectarea prevederilor contractului de leasing ținând de esența acordării regimului special.
Regimul de admitere temporara a fost acordat urmare prezentării contractului de leasing, existenta si implicit punerea in executare a acestuia fiind condiția sine qua non pentru ca societatea contestatoare sa poată beneficia de acest regim vamal
Din analiza modului de derulare a contractelor de leasing a rezultat că societatea nu a achitat pe parcursul derulării contractului de leasing nici o rata de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv.
Ratele de leasing, sub aspectul valorii lor si al termenului de plata, sunt menționate, în practica, într-un grafic sau tabel, anexa la contractul de leasing. ratelor de leasing dă dreptul finanțatorului de a cere rezilierea contractului cu daune-interese, însa el poate să mențină în vigoare contractul de leasing.
Regimul de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale a fost acordat ca urmare a contractului de leasing și sub condiția derulării contractului de leasing conform clauzelor din acesta, Ordonanța Guvernului nr.51/1997, cu modificările ulterioare, fiind o lege specială care instituie regimul de admitere temporară în cazul derulării unor operațiuni de leasing.
A aprecia altfel, în sensul că este suficienta numai încheierea contractului în forma prevăzuta contractelor de leasing pentru acordarea regimului suspensiv și menținerea acestuia, indiferent de faptul că părțile contractuale nu respecta clauzele privind derularea acestuia, astfel cum au convenit, organul vamal în calitate de terț neputând interveni în voința pârtilor care ar duce la înfrângerea dispozițiilor legale de acordare a regimului, care presupune acordarea unor facilitați la plată drepturilor vamale, în sensul posibilității încheierii contractului "pro forma" pentru a se putea beneficia de condițiile regimului suspensiv.
Ori, esența acordării regimului vamal de admitere temporară este derularea contractului, potrivit clauzelor, legiuitorul impunând chiar un termen minim de derulare a acestuia, potrivit art.1 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing, cu modificările si completările ulterioare, care stipulează că " locatorul/utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârșitul perioadei de leasing, dar nu mai devreme de 12 luni, dacă părțile convin astfel și dacă achită toate obligațiile asumate prin contract."
De asemenea, s-a reținut că pentru bunurile introduse în tara, în perioada 28.09.1998-28.07.2000, în regim de admitere temporară cu exonerarea totală de plata drepturilor vamale în baza unor, contracte de leasing, dreptul de opțiune trebuie exercitat în cadrul termenului contractual, dar nu mai târziu de 7 ani de la data introducerii bunurilor".
Având în vedere că aceste operațiuni au fost închise cu declarația vamală de punere în libera circulație nr.168/30.07.2007, în afara termenului de 7 ani prevăzut de Ordonanța Guvernului nr.51/1997, pârâta a arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art.95 alin.2 din Legea nr. 141/1997 privind Codul Vamal al României, în vigoare Ia data acordării regimului vamal suspensiv, potrivit căruia "autoritatea vamală poate dispune, din oficiu, încheierea regimului vamal suspensiv, atunci când titularul nu finalizează operațiunile acestui regim în termenul aprobat".
Având în vedere că societatea reclamantă nu a pus în executare contractul de leasing conform obligațiilor asumate de părți în cuprinsul acestora, precum și faptul că o serie de operațiuni temporare au fost închise în afara termenului de 7 ani prevăzut de Ordonanța Guvernului nr.51/1997, cu modificările ulterioare, menținerea regimului vamal de admitere temporara nu se justifică, astfel că în mod legal s-a stabilit ca plata la controlul vamal ulterior, în sarcina societății suma de 937.727 lei reprezentând
Referitor la susținerea societății ca în speță îi sunt aplicabile prevederile art.27 alin.1 din Ordonanța Guvernului nr.51/1997 privind operațiunile de leasing, cu modificările ulterioare, potrivit căruia baza de impunere a -ului o constituie valoarea reziduală a mărfurilor ce fac obiectul contractului de leasing și nu valoarea de intrare a acestora, pârâta solicită a fi înlăturată deoarece prin nemenținerea regimului de admitere temporară societatea este repusă în situația anterioara acordării acestuia ceea ce echivalează cu importul definitiv al bunurilor.
Referitor la suma totală de 2.600.877 lei reprezentând accesorii aferente taxei pe valoarea adăugată, date fiind considerentele acțiunii se impune a fi analizat dacă societatea datorează majorările de întârziere/dobânzi și penalitățile de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată în vamă în condițiile în care a fost reținut ca datorat în sarcina sa debitul reprezentând taxa pe valoarea adăugata.
Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,6% pentru fiecare lună și/sau pentru fiecare fracțiune de luna de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadentei acestora până la data stingerii acestora inclusiv. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plata a dobânzilor.
Având în vedere ca in sarcina societății a fost stabilit un debit de natura taxei pe valoarea adăugata in vama, in suma totala de 6.489.619 lei, în mod legal organele vamale au calculat suma de 2.600.844 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere și suma de 33 leu reprezentând penalități de întârziere aferente, conform principiului de drept accesorium sequitur principale, apreciază că se impune înlăturarea considerentelor expuse in acțiune.
De asemenea, să se constate că lipsa culpei contestatoarei față de depunerea declarației vamale nu poate fi acceptată în favoarea acesteia întrucât toate declarațiile vamale s-au depus în procedură manuală, în nume propriu.
2.2 Întâmpinarea Direcției Generale a Finanțelor Publice T:
La data de 22.04 2009, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tad epus întâmpinare (atașată la filele 51-56 dosar) prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării, se arată că, aferent acestor contracte de leasing, societatea nu a efectuat către furnizor nicio plată a ratelor de leasing, nu a înregistrat în contabilitate obligația de plată a acestora și nu a plătit sau înregistrat TVA aferentă ratelor scadente. Aferent operațiunilor vamale temporare derulate în perioada 28.09.1998 - 28.07.2007 și închise cu declarația vamală de punere în liberă circulație nr. 168/30.07.207, reclamanta, în calitate de titular al regimului de admitere temporară, nu a dat o nouă destinație vamală bunurilor introduse în țară la data expirării perioadei maxime de plasare în regimul de admitere temporară de 7 ani, așa cum prevede art. 25 din OG51/2007, privind operațiunile de leasing, cu modificările și completările ulterioare. Societatea a închis, cu declarațiile vamale de punere în liberă circulație numerele 167/26.07.2007, 168/30.07.2007 și 178/24.08.2007 un număr de 431 de operațiuni temporare inițiate în perioada 02.08.2000 - 27.12.2006.
Din punctul de vedere al exigibilității taxei pe valoare adăugată, aceasta este reglementată de art. 136 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, text de lege care la alin. 3 dispune "In cazul în care, la import, bunurile sunt plasate într-un regim vamal special, prevăzut la art. 144 alin. (1) Ut. a) și d), faptul generator și exigibilitatea taxei intervin la data la care acestea încetează a mai fi plasate într-un astfel de regim ".
De asemenea, art. 27, alin.1 din OG51/1997 privind operațiunile de leasing cu modificările și completările ulterioare, prevede "Bunurile mobile care sunt introduse în țară de către utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, pe toata durata contractului de leasing, cu exonerarea totală de la obligația de plată a sumelor aferente drepturilor de import, inclusiv a garanțiilor vamale", iar alin. 5 din articolul antecitat dispune " Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească o nouă destinație vamală este cel convenit între părți prin contractul de leasing. Termenul în cadrul căruia bunurile urmează să fie restituite sau să primească b noua destinație vamală nu1 poate fi mai mare de 7 ani de la data introducerii în țară a bunului - ". Aceste prevederi se regăsesc și la art. 25 din nr.OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 98/1990 pentru aprobarea OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.
La solicitarea regimului vamal de admitere temporară cu exonerare totală de la plata drepturilor vamale, societatea a prezentat organelor vamale autorizația de admitere temporară, contractul de leasing ce cuprinde prevederi cu privire la durata contractului, cuantumul ratelor de leasing, valoarea reziduală, drepturi după expirarea contractului.
Conform doctrinei, leasingul este "forma de comerț și finanțare prin locație (închiriere) a unor mașini, utilaje de transport și a altor bunuri, întreprinderilor a căror motivație să recurgă la această tehnică de comerț rezidă în specificul unor operațiuni pe care le realizează (pe termen scurt și nerepetabile) sau în faptul că nu dispun de suficiente fonduri proprii sau împrumutate pentru a le cumpăra. Așadar, leasingul este o operațiune de finanțare pe baza unui contract specific prin intermediul căruia utilizatorul poate folosi un bun în schimbul plății chiriei aferente și în final să cumpere bunul.
Din punctul de vedere al beneficiarului, leasingul constituie o formă de creditare în interiorul căruia sumele necesare achiziționării bunului se obțin prin exploatarea acestuia, iar rambursarea lui se face eșalonat, sub forma ratelor de leasing și în final a prețului rezidual.
Pentru a putea beneficia de regimul vamal de admitere temporară cu exonerarea totală de la plata drepturilor vamale, utilizatorul avea obligativitatea de a pune în aplicare contractul de leasing așa cum a fost prezentat organului vamal la acordarea regimului de admitere temporară, respectarea prevederilor contratului de leasing ținând de esența acordării regimului special. Regimul de admitere temporară a fost acordat urmare prezentării contractului de leasing, existența și implicit punerea în executare a acestuia fiind condiția sine qua non pentru ca societatea reclamantă să poate beneficia de acest regim vamal. Din analiza modului de derulare a contractelor de leasing a rezultat că societatea nu a achitat pe parcursul derulării contractului de leasing rata de leasing aferentă bunurilor al căror regim vamal suspensiv a fost închis cu import definitiv. Pentru a analiza influențele acestui fapt asupra derulării contractului de leasing se rețin câteva din caracteristicile acestui tip de contract desprinse din doctrina în materie de contracte.
În aceste condiții, acordarea liberului de vamă nu înlătură dreptul organului vamal de a verifica operațiunile vamale derulate de societate, în termenul de prescripție de 5 ani de la data acordării liberului de vamă, și anume respectarea obligațiilor care decurg din plasarea mărfurilor sub regimul vamal de admitere temporară, fără ca autorității vamale să i se poată reproșa pasivitatea sau neglijența, conform art. 100 din Codul vamal al României care dispune "autoritatea vamala are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioada de 5 ani de la acordarea liberului de vama, să modifice declarația vamală".
Începând cu data de 01.01.2006, potrivit art. IV alin. 2, Titlul XI din OG92/2003 se precizează că " în toate actele normative în care se face referire la noțiunile de dobânzi și/sau penalități de întârziere aceste noțiuni se înlocuiesc cu noțiunea de majorări de întârziere ".
Astfel, art. 119 din OG92/2003 privind codul d e procedură fiscală, republicată, stipulează "Dispoziții generale privind majorări de întârziere:
"Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere". Referitor la penalitățile de întârziere, art. 121 din G 92/2003 privind codul d e procedură fiscală, republicată, în vigoare până la data de 31.12.2005 prevede: "Penalități de întârziere
(1) Plata cu întârziere a obligațiilor fiscale se sancționează cu o penalitate de întârziere de 0,6% pentru fiecare lună și/sau pentru fiecare fracțiune de luna de întârziere, începând cu data de întâi a lunii următoare scadenței acestora până la data stingerii acestora inclusiv. Penalitatea de întârziere nu înlătură obligația de plată a dobânzilor".
Ca atare, în condițiile în care în sarcina reclamantei au fost stabilite debite în sumă 6.489.619 lei reprezentând taxă pe valoarea adăugată în vamă, organele vamale au calculat, în mod corect, suma de 2.600.844 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere și suma de33de lei penalități de întârziere aferente, conform principiului de drept accesorium sequitur principale.
3. Analiza instanței:
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Societatea reclamantă " România" a introdus în România, în calitate de utilizator, mașini, utilaje și echipamente utilizate în procesul de producție, în baza contractelor de leasing operațional nr. 1 și 2 din 2003 încheiate cu societățile germane mbH cu acordul AG si, respectiv -verwaltungsgesellschaft mbH, cu acordul AG si.
Conform art. 27 alin.1 din Ordonanța de Guvern nr. 51/1997 aceste bunuri au beneficiat de regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale și alte drepturi de import.
Prin declarațiile vamale nr.167/26.07.2007, 168/30.07.2008 și 178/24.08.2008, societatea reclamantă a închis regimul vamal de admitere temporară cu exonerare totală de taxe vamale ș alte drepturi de import inițiat în baza Ordonanței Guvernului nr. nr.51/1997 prin punerea în liberă circulație a bunurilor cu exceptare de la plata taxelor vamale în baza certificatelor T2, ca dovezi ale statutului comunitar al bunurilor, și cu exonerare de plata TVA.
Organul vamal, după acceptarea declarațiilor de punere în liberă circulație sus-indicate, a efectuat un control ulterior, prin care a considerat că - România SRL datorează TVA aferent acestor bunuri, calculat la valoarea de la data introducerii lor în țară.
Cu privire la legalitatea acestui control, instanța amintește că, potrivit art.100 alin. 1 din Legea nr.86/2006, "autoritatea vamală are dreptul ca, din oficiu sau la solicitarea declarantului, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, să modifice declarația vamală."
În raport cu această reglementare, instanța apreciază că dreptul autorității vamale de a modifica declarația vamală nu este condiționat de o constatare anterioară a existenței unor informații incomplete sau incorecte.
Cât privește dispozițiile 100 alin. 3 din Legea nr.86/2006, conform cărora " când după reverificarea declarației sau după controlul ulterior rezultă că dispozițiile care reglementează regimul vamal respectiv au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete, autoritatea vamală ia măsuri pentru regularizarea situației, ținând seama de noile elemente de care dispune", instanța observă că acest text nu reglementează condițiile declanșării controlului ulterior, ci posibilitatea autorităților vamale de a proceda - ulterior efectuării controlului - la regularizarea situației, limitând această regularizare numai la ipotezele în care se constată că dispozițiile legale"au fost aplicate pe baza unor informații inexacte sau incomplete".
Așadar, instanța consideră că dreptul autorității vamale de a efectua controlul ulterior, într-o perioadă de 5 ani de la acordarea liberului de vamă, nu este supus condiției existenței unor informații incomplete sau incorecte.
Cât privește argumentul privind lipsa oricărei culpe a reclamantei, instanța constată că, într-adevăr, din datele dosarului nu rezultă că este imputabilă reclamantei omisiunea stabilirii de către organele vamale a obligației de plată a taxei pe valoarea adăugată stabilirea de către organul vamal la închiderea regimurilor de admitere temporară cu exonerare totală sau parțială de la plata drepturilor de import sub care au fost plasate inițial echipamentele.
În acest sens, nici autoritățile pârâte nu au invocat lipsa bunei credințe a reclamantei, și nici nu au justificat efectuarea controlului ulterior decât prin dispozițiile art.100 alin. 1 din Legea nr.86/2006.
Pe de altă parte, instanța observă că impunerea majorărilor de întârziere la plata cu întârziere a unei obligații fiscale nu este condiționată de existența unei culpe din partea debitorului.
Astfel, conform 119 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, "pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere", iar potrivit art. 120 alin. 1 Cod de Procedură Fiscală, "majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv".
Din dispozițiile legale citate rezultă că legea condiționează calcularea majorărilor de întârziere în toate ipotezele în care obligațiile fiscale sunt achitate după expirarea termenul de scadență, indiferent dacă s-a stabilit sau nu culpa debitorului.
De aceea, instanța apreciază că este irelevantă, în stabilirea obligației de plată a majorărilor de întârziere, lipsa oricărei culpe a reclamantei în omisiunea organelor vamale de a stabili obligația reclamantei de plată a taxei pe valoarea adăugată.
Cât privește fondul litigiului, instanța constată că reclamanta nu contestă obligația principală, respectiv aceea de plată a taxei pe valoarea adăugată, ci numai impunerea de către organele vamale a majorărilor de întârziere la plata acestei datorii fiscale.
În acest sens, reclamanta a contestat și competența organelor vamale de a stabili obligația fiscală respectivă, în condițiile în care operațiunea în litigiu nu este un import.
Instanța constată că, potrivit Adresei nr.68829/19.12.2006 emise de către Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor către Direcțiile Regionale Vamale (atașată la filele 32-33 dosar), în cazul mărfurilor comunitare aflate în regimuri vamale suspensive, inițiate înainte de aderare și care se încheie după aderare - astfel cum este și cazul reclamantei în prezenta cauză - la punerea în liberă circulație a acestor mărfuri, în situația în care declarantul este înregistrat în scopuri de TVA conform art. 153 din Codul Fiscal, declarantul evidențiază TVA în declarația vamală fără să o plătească efectiv la autoritatea vamală (pct.1 lit. e din adresă).
Instanța observă că această interpretare, dată textelor legale de către autoritatea centrală vamală specializată în astfel de operațiuni (respectiv de Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor), are caracter oficial și nu a fost contestată de autoritățile pârâte.
Or, această interpretare confirmă opinia reclamantei, conform căreia nu are obligația de a plăti taxa pe valoarea adăugată la autoritatea vamală.
Cu toate acestea, organele vamale au impus reclamantei plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, calculând și majorări de întârziere retroactiv, respectiv de la data acordării liberului de vamă.
Instanța subliniază că starea de fapt a fost interpretată diferit de două autorități vamale, respectiv de Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor și de autoritatea vamală emitentă a actelor contestate de reclamantă în prezenta cauză.
În timp de interpretarea dată de Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor exonerează reclamanta de plata taxei pe valoarea adăugată la autoritatea vamală, deci și de plata unor majorări de întârziere, (având caracter accesoriu în raport cu obligația fiscală de plată a taxei pe valoarea adăugată), interpretarea dată de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T în deciziile pentru regularizarea contestate de reclamantă impun acesteia plata taxei pe valoarea adăugată (și a accesoriilor) la autoritatea vamală.
O astfel de situație - în care organe din cadrul aceleiași autorități administrative, respectiv din subordinea Autorității Naționale a Vămilor - contravine, în opinia instanței, principiului certitudinii impunerii, prevăzut de art. 3 alin. 1 lit. c) din Codul fiscal. Conform acestui text legal, certitudinea impunerii, implică "elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale".
Or, în prezenta cauză este evidentă lipsa de coerență a acțiunii organelor vamale în materia plății taxei pe valoarea adăugată în astfel de situații. Indiferent dacă această lipsă de coerență se datorează normelor juridice lipsite de claritate sau interpretărilor date acestor norme de către organele vamale, ea afectează situația financiară a reclamantei, care se vede în imposibilitatea de a determina influența deciziilor sale de management financiar asupra sarcinii sale fiscale.
Totodată, instanța apreciază că această lipsă de coerență în aplicarea dispozițiilor legale aduce atingere și principiului bunei credințe, care guvernează relațiile dintre contribuabili și organele fiscale, conform art. 12 Cod de Procedură Fiscală, care prevede că "relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii". În condițiile în care Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T ignoră interpretarea dată unor situații similare de către autoritatea centrală vamală specializată în operațiunile vamale respective (respectiv de Direcția Tehnici de și Vamal din cadrul Autorității Naționale a Vămilor).
Având în vedere cele arătate mai sus, instanța va admite acțiunea formulată de reclamanta " România", în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, Autoritatea Națională a Vămilor și cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
În consecință, instanța va dispune anularea deciziei privind soluționarea contestației nr. 417/12.12.2008, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și a anularea Dispoziției nr. 74/30.10.2008, emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T în numele Autorității Naționale a Vămilor.
De asemenea, Instanța va dispune anularea Deciziilor pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 26891/9.09.2008, precum și a proceselor verbale nr. 26613/5.09.2008 și nr. 26613/5.09.2008 emise de Biroul Vamal cu privire la suma de 2.600.877 lei, reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată.
Totodată, ca o consecință a anulării acestor acte și a necesității repunerii părților în situația anterioară emiterii lor, instanța va dispune obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 2.600.877 lei.
4. Cu privire la cheltuielile de judecată:
Având în vedere dispozițiile art. 274 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, conform cărora " partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", ținând seama că s-a constatat caracterul fondat al acțiunii reclamantei, instanța va obliga ârâții p. la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamanți, respectiv la plata sumei de 22.651,65 lei (RON), reprezentând contravaloarea onorariului de avocat.
5. Cu privire la calea de atac împotriva hotărârii:
Având în vedere dispozițiile art. 20 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, conform cărora "hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare", instanța reține că împotriva prezentei hotărâri se poate exercita calea de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii către părți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanta. " România", cu sediul în localitatea, strada -, nr. 1A, județ T, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale, cu sediul în municipiul T, strada - -, nr. 89, bloc 45D, județ T, cu Autoritatea Națională a Vămilor, cu sediul în municipiul B,-, Sector 1, și cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, cu sediul în municipiul B,-, Sector 5.
Anulează decizia privind soluționarea contestației nr. 417/12.12.2008, emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
Anulează Dispoziția nr. 74/30.10.2008, emisă de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T în numele Autorității Naționale a Vămilor.
Anulează Deciziile pentru regularizarea situației privind obligațiile suplimentare stabilite de controlul vamal nr. 26891/9.09.2008, precum și procesele verbale nr. 26613/5.09.2008 și nr. 26613/5.09.2008 emise de Biroul Vamal cu privire la suma de 2.600.877 lei, reprezentând majorări de întârziere la plata taxei pe valoarea adăugată.
Dispune obligarea pârâtelor la restituirea către reclamantă a sumei de 2.600.877 lei.
Dispune obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a sumei de 22.651,65 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Pronunțată în ședința publică din 6.07.2009.
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - pentru grefier - -
aflat în semnează Prim grefier
Red./7.07.2009
Tehored./13.07.2009./6 ex.
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru
