Contestație act administrativ fiscal. Decizia 822/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr- - 27.04.2009
DECIZIA CIVILĂ Nr. 822
Ședința publică din 02 Iunie 2009
PREȘEDINTE: Ionel Barbă
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Rodica Olaru
GREFIER - -
S-a luat în examinare recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 258/2.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu intimații T și DGFP T, având ca obiect contestație act administrativ fiscal
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsă părțile
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, se constată depuse la dosar prin serviciul registratură al instanței întâmpinări din partea pârâtelor intimate P T și T, iar din partea reclamantei recurente s-a depus dosar achitării taxei de timbru în sumă de 2 lei.
Față de lipsa părților și având în vedere că în temeiul dispozițiilor art. 242 pct. 2 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr- reclamanta, a chemat în judecată în calitate de pârâți pe Administrația Finanțelor Publice a mun. T și Direcția Generală a Finanțelor Publice T solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună anularea în totalitate a actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 1769/234/20.10.2008 emisă de Direcția Generală a Finanțelor Publice T și comunicată la data de 22.10.2008, act care nesocotește drepturile acesteia, vătămând-o în mod grav precum și a tuturor actelor administrative aferente și/ sau derivate din actul administrativ atacat; pe cale de consecință, solicită și anularea în tot a Raportului de inspecție fiscala din 14.11.2006, emis de Administrația Finanțelor Publice T - Serviciul Control Fiscal persoane fizice; exonerarea subsemnatei de la plata sumei de 88.803 lei debit evidențiat, ca nedatorat și eronat stabilit, subsemnata neavând calitatea de comerciant; în subsidiar, în ipoteza în care se reține că veniturile obținute sunt supuse impozitării, solicită să se constate că obligațiile fiscale nu au fost corect stabilite, întrucât nu a fost stabilit corect cuantumul cheltuielilor reale deductibile legal; pe cale de consecință, solicită să se dispună anularea măsurilor dispuse prin Raportul de inspecție fiscala din 14.11.2006, emis de Administrația Finanțelor Publice T - Serviciul Control Fiscal persoane fizice; desființarea titlului executoriu reprezentat de Raportul de inspecție fiscală din 14.11.2006, emis de Administrația Finanțelor Publice T - Serviciul de Control Fiscal persoane fizice; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii reclamanta arată că în urma unui control de rutină efectuat de Poliția de Frontieră T la organele vamale cu privire la introducerea în țară a unor autoturisme achiziționate din Germania, s-a dispus verificarea autoturismelor aduse de reclamantă în țară pentru a se înlătura eventualele suspiciuni legate de trafic ilicit de autoturisme.
Organele de cercetare penală, au înaintat declarație olografă dată de reclamantă, la Administrația Finanțelor Publice T pentru a se verifica dacă în sarcina sa subzistă obligații fiscale către bugetul statului.
Organul de inspecție fiscală, fără a verifica împrejurările reale și concrete în care a introdus în țară aceste autoturisme, a conchis că a desfășurat o activitate de comerț cu autoturisme și ca atare, pentru anii 2000-2003, stabilit că datorează bugetului de stat, diferența impozit pe venitul global, dobânzi și penalități în sumă totală de 88.803 lei, prin Decizia mai sus rubricată.
Reclamanta, a considerat că organul de inspecție fiscală a pornit de la premise greșite în stabilirea obligațiilor fiscale de mai sus, încălcând dispozițiile legale în materie, care statuează asupra noțiunilor de comerciant și activitate comercială. Astfel, comerciant, este acela care în numele său propriu, face acte de comerț, făcându-și din aceasta o profesiune.
Apoi, reclamanta a considerat că nu este aplicabil art. 56 Cod Comercial, potrivit căruia: " Daca un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sun supuși, în ce privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.", deoarece actul juridic nu are caracter comercial pentru niciuna din părți.
Faptul de a avea mai multe mașini cumpărate succesiv, în mod legal, constituie un hobby și nicidecum nu a privit-o ca pe o profesiune sau îndeletnicire de comerciant. S-a invocat în acest sens practica judiciară din Revista de Drept Comercial nr. 2/2005, pag. 224, unde este reținut: " activitatea desfășurata nu este o faptă de comerț, întrucât contractele de vânzare cumpărare, sunt de natura civilă și nu se aplică art.4 din Codul Comercial. "
Operațiunea s-a încheiat intre 2 persoane fizice si nu este o faptă de comerț obiectivă în sensul art.3, pct. 12 din Codul Comercial.
Pârâții Direcția Generala a Finanțelor Publice T și Administrația Financiară T au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, având în vedere prevederile OG nr.7/2001, art.15, sunt considerate venituri comerciale, veniturile realizate din fapte de comerț de către persoanele fizice sau asociații fără personalitate juridică din prestări servicii, altele decât cele realizate din profesii libere precum și cele obținute din practicarea unei meserii, activitățile de cumpărare în scopul revânzării sunt fapte de comerț. Se mai arată că lipsa caracterului infracțional al faptelor săvârșite de reclamantă nu înlătură obligațiile fiscale stabilite, acesta arătând că a adus autoturismele în tara în scop de comercializare.
Stabilirea obligațiilor fiscale s-a făcut cu respectarea dispozițiilor art.4 din Legea nr.511/2004 și s-a bazat pe documentele puse la dispoziție de către organele de politie, chitanțe emise de și contracte de vânzare-cumpărare și declarațiile cumpărătorilor. In accepțiunea dispozițiilor art.47 din Legea nr.571/2003, sunt venituri comerciale cele realizate din fapte de comet, iar activitatea de vânzare în scop de revânzare este fapta de comerț, astfel încât reclamantei îi sunt aplicabile dispozițiile din Codul fiscal art.87-88 referitor la obligația depunerii declarației referitoare la cuantumurile și cheltuielile estimate, precum și la obligația plăților anticipate. Reclamanta a recunoscut în fața organelor de urmărire penală faptul că autoturismele au fost aduse în țară în scop de comercializare, ca atare nu sunt aplicabile disp.art.5 Cod comercial.
Prin sentința civilă nr. 258/2.03.2009 pronunțată în dosar nr- Tribunalul Timișa respins acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală a Finanțelor Publice T și Administrația Finanțelor Publice T.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Prin raportul de inspecție fiscală nr.35867/2006 întocmit în 14.11.2006 s-a reținut în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 88.803 reprezentând diferența impozit pe venit global, majorări de întârziere și penalități de întârziere, întrucât în cursul anilor 2000-2003 importat mai multe autoturisme din Germania fără a declara venitul obținut în vederea stabilirii și virării la bugetul de stat a impozitului pe venit.
In baza acestui raport de inspecție fiscală s-a întocmit decizia de impunere.
Împotriva acestui raport de inspecție fiscală si a acestei decizii reclamanta a formulat contestație, pe care pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Tar espins-o prin dec. nr- reținând în motivare următoarele:
In baza documentelor puse la dispoziție de către organele de politie, și anume: chitanțe emise de către Direcția Generala a Vămilor pentru achitarea accizelor și a TVA-ului, contracte de vânzare a autoturismelor, declarații ale cumpărătorilor și avându-se în vedere prevederile pct. 4 din HG nr. 54 din 16.01.2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.7/2001 art. 15 privind impozitul pe venit: "(4)Sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din fapte de comerț de către persoane fizice sau asociații fără personalitate juridică, din prestări de servicii, altele decât cele realizate din profesii libere, precum și cele obținute din practicarea unei meserii. Principalele activități care constituie fapte de comerț sunt:
- activități de producție
- activități de cumpărare efectuate în scopul revânzării". organul de control a procedat la stabilirea următoarelor obligații fiscale:
- diferența pe anii 2000-2003 = 50.028 lei
- majorări de întârziere = 33.408 lei
- penalități=5.367 lei
TOTAL 88.803 lei
Având în vedere că cele 7 autoturisme au fost aduse în țară în scopul revânzării, rezultă ca petenta a efectuat fapte de comerț, ca urmare a comercializării acestora și a realizat venituri pe care avea obligația să le declare la organul fiscal în vederea impozitării.
Din analiza documentelor aflate la dosarul contestației rezultă ca organul fiscal a efectuat impunerea contribuabilei pe baza documentelor prezentate de organul de politie și a prevederilor legale mai sus citate, emițându-se în mod legal pe numele acesteia decizii de impunere anuală, având în vedere veniturile realizate din vânzarea autoturismelor.
Afirmația petentei că organul fiscal nu a acceptat la deducere unele cheltuieli efectuate de către aceasta cu ocazia transportului de autoturisme din Germania nu are suport real deoarece petenta nu a pus la dispoziția organului fiscal documente care să justifice efectuarea unor cheltuieli așa cum prevede HG nr. 54/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OG nr.7/2001 privind impozitul pe venit art. 16, pct.2:
"Condițiile generale pe care trebuie să le îndeplinească cheltuielile aferente veniturilor pentru a putea fi deduse sunt:
a)să fie efectuate an interesul direct al activității;
b)să corespunda unor cheltuieli efective și să fie justificate cu documente;
c)să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar al anului în cursul căruia au fost plătite."
Având în vedere cele relatate rezultă că organul fiscal din cadrul Tas tabilit legal prin Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare stabilite de inspecția fiscală nr. 35866/06.12.2006, obligația fiscală în sumă de 88.803 lei ce reprezintă diferență impozit pe venitul global plus accesoriile aferente, motiv pentru care s-a impus respingerea contestației ca neîntemeiată
Împotriva acestor acte administrativ fiscale, reclamanta a formulat contestație pe care tribunalul a considerat-o neîntemeiată și pe care a respins-o pentru următoarele considerente:
Potrivi pct. 4 din HG nr. 54/2003 pentru aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 7/2001, art. 15 privind impozitul pe venit sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din faptele de comerț săvârșite de persoane fizice; sunt considerate fapte de comerț activitățile de cumpărare în scop de revânzare. Este adevărat că potrivit dispozițiilor art. 5 lit. k din nr.OG 7/2001 veniturile obținute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor mobile și imobile corporale din patrimoniul personal nu sunt venituri impozabile și nu sunt impozitate.
Dar reclamantei nu-i sunt aplicabile aceste dispoziții reluate și la art. 42 lit. g din Codul fiscal, întrucât acestea vizează activități de vânzare ca transfer al dreptului de proprietate care nu au caracterul unor fapte de comerț, aceasta fiind diferența între regimul fiscal stabilit la art. 5 lit. k și art. 15 cu referire la art. 4 lit. g ale aceluiași act normativ.
reclamanta, prin achiziționarea celor 9 autoturisme importate, pe care ulterior, le-a comercializat în România, așa cum a recunoscut în faza cercetării penale, a săvârșit fapte de comerț în accepțiunea pct. 4 din nr.HG 54/2003 pentru aplicarea Normelor Metodologice de aplicare a OG nr. 7/2001 - sunt fapte de comerț activitățile de cumpărare efectuate în scopul săvârșirii acestor fapte de comerț reclamantul a obținut venituri considerate a fi comerciale conform acelorași dispozițiile (pct. 4 din HG nr. 54/2003 ) iar față de aceste venituri cu caracter comercial reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 39 și 40 alin. 1 lit. a din Codul fiscal privind impozitul pe venit precum și art. 41 lit. h cu raportare la art. 83 alin. 2 din Legea nr. 571/2003, astfel încât reclamantului îi reveneau obligațiile prevăzute de art. 87 Cod fiscal privind declarațiile de venit estimat, precum și art. 88 Cod fiscal privind plățile anticipate de impozit.
Așa fiind, tribunalul a constatat că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere sunt legale și temeinice în ceea ce privește obligația de plată a impozitului pe venit cu majorării și penalități.
In consecință, ca o urmare firească, tribunalul a constatat și reținut că cererea de suspendare a actelor administrativ fiscale este neîntemeiată, și a respins-o ca atare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs în termen legal reclamanta solicitând modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii reclamantei astfel cum a fost formulată iar în subsidiar casarea sentinței recurate și trimiterea cauei spre rejudecare la prima instanță conform art. 312 alin. 3. p,c întrucât prima instanță nu a exercitat rolul activ în administrarea probatorului ce se impunea în cauză.
Astfel, în motivarea recursului se arată că hotărârea primei instanțe este nelegală și netemeinică câtă vreme a conchis că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 5 lit. K din OG 7/2001 potrivit cărora nu sunt venituri impozabile și nu se impozitează potrivit prezentei ordonanțe veniturile obținute ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile, corporale, din patrimoniul personal, exclusiv cele obținute din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor imobiliare și a părților sociale și a ignorat totodată dispozițiile art. 42 potrivit cărora sunt considerate venituri neimpozabile veniturile primite ca urmare a transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile și mobile corporale din patrimoniul personal, altele decât câștigurile din transferurile titlurilor de valoare.
Recurenta arată că nu a avut calitatea de comerciant și nu a desfășurat acte de comerț, faptul de a cumpăra mai multe mașini succesiv nefiind o profesiune sau o îndeletnicire de comerciant. de mașini nu a fost făcută cu scopul de revânzare, nefiind dovedită această intenție a reclamantei la momentul achiziționării lor sens în care este și practica unor instanțe judecătorești.
În ceea ce privește petitul subsidiar, se arată că la stabilirea obligației de plată a sumei de 88.803 lei organele fiscale nu au luat în considerare toate documentele prezentate de reclamantă în acest sens.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9, 3041și 312.
Prin întâmpinările depuse la dosar intimații DGFP T și T au solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii primei instanțe arătând în esență faptul că în principal acțiunea reclamantei este inadmisibilă în condițiile în care nu a înțeles să atace și deciziile de impunere anuale iar potrivit prevederilor Codului d e procedură fiscală actul administrativ fiscal împotriva căruia se poate îndrepta reclamanta este doar decizia de impunere și nu raportul de inspecție fiscală.
De asemenea, pe fondul cauzei, se arată că în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanta, prin achiziționarea autoturismelor pe care ulterior le-a vândut, a săvârșit fapte de comerț obținând venituri comerciale fiindu-i aplicabile astfel dispozițiile Codului fiscal privind impozitul pe venitul comercial și devenind incidente dispozițiile art. 15 OG 7/2001 cu referire și la HG 54/2003 privind normele metodologice de aplicare a OG 7/2001 privind impozitul pe venit.
Analizând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs, probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente inclusiv art. 304 indice 1.c Cod Penal, Curtea reține că recursul reclamantei este neîntemeiat după cum urmează:
Prin raportul de inspecție fiscală din 14.11.2006 emis de T s-a reținut în sarcina reclamantei faptul că în perioada 2000 - 2003 aceasta a introdus în țară un număr de 8 autoturisme din Germania pe care le-a comercializat la diverse persoane fără a declara venituri astfel realizate și fără a avea autorizație de comercializare. S-au stabilit astfel obligații de plată în sumă de 88.803 lei din care 50.028 lei diferența impozit pe venit global pe anii 2000- 2003, 33.408 lei majorări de întârziere și 5367 lei penalități de întârziere, aceste obligații fiind cuprinse în decizia de impunere nr. 35866/6.12.2006, decizie ce a fost contestată de către reclamantă conform art. 207 OG 92/2003, contestație respinsă prin decizia 1769/234./20.10.2008.
Sub aceste aspect Curtea nu-și poate însuși susținerea intimatei DGFP T potrivit căreia prezenta acțiune este inadmisibilă întrucât nu poate fi atacat raportul de inspecție fiscală și aceasta deoarece prin contestația formulată conform art. 205 și următoarele Cod procedură fiscală reclamanta a atacat decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr.35866/6.12.2006 care a fost întocmită în baza raportului de inspecție fiscală din 14.11.2006, iar ca urmare a respingerii contestației reclamanta a solicitat anularea deciziei nr.1769/234/20.10.2008 emisă în procedura administrativă așa cum prevede dealtfel și Codul d e procedură fiscală în dispozițiile cuprinse la art. 218 alin. 2.p,c și deci, reclamanta nu atacă direct raportul de inspecție fiscală pentru a se reține inadmisibilitatea acțiunii prin raportare la art. 109,85 și 86 din OG 92/2003.
Pe fondul cauzei, Curtea observă că starea de fapt reținută prin raportul de inspecție fiscală nu este contestată de reclamantă, aceasta arătând însă că cumpărarea autoturismelor s-a realizat cu titlu de hobby și nu a reprezentat o profesie obișnuită, achiziționarea autoturismelor fiind întâmplătoare iar revânzarea s-a datorat constatării unor defecțiuni. Aceste argumente nu pot fi reținute de către instanță întrucât în perioada 2000 - 2003 reclamanta a introdus în țară un număr de 8 autoturisme din Germania pe care le-a comercializat la diverse persoane, aspecte care au fost reținute de organele fiscale luând în considerare documentele puse la dispoziție de către organele de poliție, respectiv contracte de vânzare a autoturismelor, declarații ale cumpărătorilor și chitanțele pentru achitarea accizelor și a TVA-ului, toate aceste documente dovedind indubitabil că reclamanta a săvârșit în mod reperat operațiuni de vânzare-cumpărare de autoturisme câtă vreme conform art. 3 pct. 1 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerț cumpărarea de mărfuri în scop de revânzare și nu sunt incidente dispozițiile art. 5 Cod comercial potrivit cărora nu sunt considerate fapte de comerț cumpărarea de produse sau de mărfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumația cumpărătorului ori a familiei sale urmată de revânzarea acestora. În mod obiectiv reclamanta nu poate justifica achiziționarea pentru uzul personal și al familiei sale a unui număr de 8 autoturisme în perioada 2000 - 2003 pentru a reține astfel că revânzarea acestora intră sub incidența art. 5 Cod comercial. Autoturismele au fost achiziționate succesiv pe perioada respectivă după ce în prealabil aceasta a procedat la înstrăinarea autoturismului deținut anterior iar caracterul repetitiv al acestor fapte dovedește intenția de revânzare care exista din momentul cumpărării autoturismelor.
Ca atare, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 15 din OG 7/2001 privind impozitul pe venit, act normativ aflat în vigoare la data efectuării faptelor de comerț reținute în sarcina reclamantei și care preciza că erau supuse impozitării, veniturile din activitățile independente ce cuprindeau și veniturile comerciale fiind considerate ca atare printre altele și venituri din fapte de comerț ale contribuabililor. Acestor dispoziții li se adaugă și prevederile cuprinse în HG 54/2003 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a OG 7/2001 unde la punctul 4 se arată că sunt considerate venituri comerciale veniturile realizate din fapt de comerț de către persoanele fizice sau asociațiile fără personalitate juridică, din prestări de servicii altele decât cele realizate din profesii libere precum și cele obținute din practicarea unei meserii. Se face astfel distincția între veniturile realizate din fapte de comerț, în principal fiind activitățile de cumpărare în scop de revânzare și veniturile obținute din practicarea unei meserii de unde rezultă că în accepțiunea OG 7/2001 și a HG 54/2003 erau supuse impozitului pe venit, veniturile obținute din faptele de comerț săvârșite de contribuabili indiferent dacă aceștia practicau o altă meserie în mod obișnuit.
În mod corect prima instanță a reținut că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispozițiile cuprinse la art.5 lit. k din OG 7/2001 întrucât acestea vizează activitățile de vânzare ca transfer al dreptului de proprietate dar, care nu ar caracterul unor fapte de comerț, aceasta fiind diferența între regimul fiscal stabilit la art. 5 lit. k) față de cel stabilit la art. 15 din OG 7/2001.
Din această perspectivă, hotărârea primei instanțe prin care s-a procedat la respingerea acțiunii reclamantei este legală și temeinică întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația legală de a depune declarația de venit și de a plăti impozitele aferente, astfel încât în mod legal organele fiscale au stabilit în sarcina acesteia obligația de plată a sumei de 88.803 lei reprezentând impozit pe venit, dobânzile și penalitățile aferente.
Referitor la cererea reclamantei recurente de casare cu trimitere spre rejudecare la prima instanță câtă vreme în cauză nu s-a administrat probatoriul adecvat pentru a dovedi legalitatea stabilirii în sarcina reclamantei a sumei de 88.803 lei, aceasta invocând faptul că organele fiscale nu au luat în considerare sumele ce puteau constitui cheltuieli deductibile, Curtea observă că acele cheltuieli pe care reclamanta solicită a-i fi deduse nu au fost justificate cu documente de către aceasta și care să fi fost prezentate organelor fiscale în procedura administrativă, conform obligațiilor impuse de HG 54/2003, cu referire la art. 10 din OG. 7/2001.
Pentru aceste considerente de fapt și de drept și văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 teza a II-a instanța urmează a respinge ca neîntemeiat recursul declarat de reclamantă.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată din partea intimatei,
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta împotriva sentinței civile nr. 258/2.03.2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr- în contradictoriu cu intimații T și DGFP
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 02 Iunie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red. AP - 17.06.2009
TehnortedM. - 17.06.2009
2 expl/SM
Prima instanță - Tribunalul Timiș
Judecător -
Președinte:Ionel BarbăJudecători:Ionel Barbă, Adina Pokker, Rodica Olaru
