Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 1289/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA OPERATOR 2928
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr- - 21.07.2009
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1289
Ședința publică din data de 05 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Rodica Olaru
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER:- -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanții.,., ,., B, Elita, a,. Bonca, can, Contras, C,. a, ,. Edita, Denisia, ,., a, A, ., ,., Gărzi, G., Nora, a,. lacob,., a, a, a,.,.,.,., G, a, u, N, Paguba,., G, A. a,., a, Sării, Danii, a, a, C, G,.,.,reprezentați de Sindicatul Liber al Salariaților din Cadrul Primăriei Municipiului, împotriva sentinței civile nr. 823/25.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr- în contradictoriu cu pârâții intimați MUNICIPIUL A. PRIN PRIMAR, PRIMARUL MUN. A, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999)
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă în reprezentarea reclamanților recurenți avocat iar în reprezentarea pârâților intimați se prezintă avocat în substituirea avocatului
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pentru dezbateri.
Reprezentantul reclamanților recurenți solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată, arătând că le va recupera pe cale separată.
Reprezentantul pârâților intimați solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii primei instanțe, fără cheltuieli de judecată, arătând că le va recupera pe cale separată.
CURTEA
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 823/25.05.2009 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada respins acțiunea reclamanților care au formulat prezentul recurs, formulată împotriva pârâților Municipiul A reprezentat prin primar și Primarul Municipiului A pentru obligarea la plata sporului de dispozitiv pentru perioada 01 februarie 2005 până la zi și în continuare până la încetarea raporturilor de serviciu, actualizat cu rata de inflație și obligația de înscriere în carnetul de muncă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarilor publici sunt de competența instanței de contencios administrativ, iar pentru o mai bună administrare a justiției în baza art. 17 și art. 164 Cod procedură civilă se va soluționa cererea și pentru membrii de sindicat salariați cu contracte individuale de muncă.
Potrivit art. 16 din OUG nr. 63/ 2003 personalul Ministerului Administrației și Internelor se compune din funcționarii publici polițiști - funcționarii publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și militarii, jandarmii și polițiștii de frontieră angajați pe bază de contract de muncă.
Art. 17 alin. 3 din același act normativ stipulează că personalul Ministerului Administrației și Internelor beneficiază de drepturile dobândite anterior conform legislației, precum și în limita bugetului aprobat, de indemnizații și sporuri specifice instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Urmare a reorganizării Ministerului Administrației și Internelor în Ministerul Internelor și reformei Administrative, a fost emis Ordinul nr. 496/28.07.2003 de modificare și completare a nr. 275/2002 care a introdus pct. 9.2 la care se prevede că indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice.
Din analiza sistemică a dispozițiilor textului normativ citat, rezultă fără nici un echivoc că sfera de aplicare a indemnizației de dispozitiv a fost lărgită prin introducerea ca beneficiari și a personalului civil care-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice, alături de cadrele militare și militarii angajați pe bază de contract care beneficiau anterior de respectiva indemnizație.
Este de necontestat că legiuitorul a stabilit prin modificările survenite prin Ordinul nr. 496/2003 acordarea acestui drept salarial prevăzut de art. 13 din legea nr. 138/1999 și personalului civil, fără a distinge între administrația publică centrală și administrația publică locală și fără a aduce vreo altă limitare ori restrângere.
Este la fel de relevant și faptul că tot prin Ordinul nr. 496/2003 s-a modificat și pct. 31 din Ordinul MAI nr. 275/2002, care interpretează art. 47 din legea nr. 138/1999 astfel - pct. 31.1 " Prin personal civil în sensul prezentului ordin, se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor".
Personalul civil din Ministerul Administrației și Internelor beneficiază de drepturile stabilite prin legea nr. 138/1999, cu excepția celui din domeniul administrației publice care beneficiază doar de dreptul prevăzut la art 13 din lege, precum și de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaților omologi din sistemul bugetar.
Dacă raportat la calitatea reclamanților este evident că toți reclamanții sunt fie funcționari publici, fie personal contractual, conform tabelului anexat la dosarul cauzei, este la fel de vădit și faptul că reclamanții ca personal civil din domeniul administrației publice beneficiază doar de dreptul prevăzut prin art. 13 din Legea nr. 138/1999 adică doar de indemnizația de dispozitiv definită de art. 13 prin stabilirea cuantumului acestui spor de 25%.
Prin această precizare, legiuitorul în mod neîndoielnic a făcut distincția între cadrele militare și militarii angajați pe bază de contract care beneficiază și de alte drepturi salariale indicate în mod expres în Legea nr. 138/1999 pe lângă indemnizația de dispozitiv lunară de 25% care se calculează la solda de funcție, solda de merit, solda de grad și personalul civil care beneficiază de indemnizația de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază.
Din această perspectivă, a reținut prima instanță că este justă și interpretarea dată de către reclamanți dispozițiilor legale incidente reglementate de pct. 9.2 din Ordinul nr. 496/2003 respectiv conjuncția "și" utilizată în textul articolului menționat " și personalului civil din administrația publică", exclude orice altă interpretare, după cum este la fel de judicioasă și interpretarea dată acestor dispoziții legale de către reclamanți care contrar punctului de vedere exprimat de pârâți precizează că dacă indemnizația de dispozitiv ar trebui acordată numai cadrelor militare și personalului civil din cadrul fostului MAI, actualul MIRA, atunci într-adevăr Ordinul nr. 496/2003 și mai ales pct.9.2 din acest ordin nu ar fi fost necesar să fie emis.
În considerarea dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative conform cărora ordinele miniștrilor sunt emise în executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor, instanța a apreciat că pct. 9.2 din Ordinul nr. 496/2003 se referă în mod incontestabil la domeniul administrației publice și că în cauză pârâtul este autoritate publică conform Legii nr.215/2001, astfel că art. 47 din Legea nr. 138/1999 modificată și completată prin Ordinul nr. 496/2003 este aplicabil speței deduse judecății.
Cum nici legiuitorul nu a făcut distincția între actul normativ citat între categoriile de personal ce funcționează în cadrul administrației publice, nici instanța de judecată nu poate da o altă interpretare domeniului de aplicare pct.9.2 din ordinul nr. 496/2003 care nu ar fi fost emis câtă vreme este în vigoare art. 13 din Legea 137/1999, în caz contrar aducându-se atingere principiului de drept " lex non distingnit, nee nos destingnere debemnus".
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții.,., ,., B, Elita, a,. Bonca, can, Contras, C,. a, ,. Edita, Denisia, ,., a, A, ., ,., Gărzi, G., Nora, a,. lacob,., a, a, a,.,.,.,., G, a, u, N, Paguba,., G, A. a,., a, Sării, Danii, a, a, C, G,.,., reprezentați de Sindicatul Liber al Salariaților din Cadrul Primăriei Municipiului A, solicitând modificarea în întregime a sentinței recurate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.
În motivarea recursului se arată că, potrivit art.16 din OUG nr.63/2003, personalul Ministerului Administrației și Internelor se compune din funcționari publici polițiști - funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate personal contractual, precum și militarii, jandarmii și polițiștii de frontieră angajați pe bază de contract de muncă. Art.17 alineat 3 din OUG nr.63/2003 prevede că personalul Ministerului Administrației și Internelorbeneficiază de drepturile dobândite anterior conform legislației, precum și în limita bugetului aprobat, de indemnizații și sporuri specifice instituțiilor din sistemul de apărare, ordine publică și siguranță națională.
Datorită reorganizării în Ministerul Internelor și Reformei Administrative s-a emis Ordinul nr.496/28.07.2003. de modificare și completare a nr.275/2002 care a introdus pct.9.2. și care stipula: "Indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce-și desfășoară activitatea în domeniul administrației publice."Din analiza sistematică a prevederilor textului normativ citat, rezultă tară putință de tăgadă că sfera de aplicare a indemnizației de dispozitiv a fost lărgită prin introducerea ca beneficiari și a personalului civil care lucrează în domeniul administrației publice alături de cadrele militare și militarii angajați pe bază de contract, categorii socio-profesionale care beneficiau și anterior de respectiva indemnizație. Astfel, este fără echivoc intenția legiuitorului prin modificările survenite prin Ordinul nr.496/2003 de a acorda acest drept salarial - sporul de dispozitiv- și personalului civil,fără a distinge între administrația publică centrală și administrația publică locală și fără a aduce vreo altă limitare sau restrângere!Totodată este relevant și faptul că Ordinul nr.496/2003 a modificat și pct.31 din Ordinul MAI nr.275/2002, care interpretează art.47 din Legea nr. 13 8/1999 astfel pct.31.1 "Prin personal civil în sensul prezentului ordin, se înțelege funcționarii publici și personalul contractual din Ministerul Administrației și Internelor."
Personalul civil din MAI beneficiază de drepturile stabilite prin Legea nr. 138/1999 cu excepția celui din administrația publică care beneficiază doar de dreptul prevăzut la art. 13 din lege, precum și de cele prevăzute în reglementările în vigoare aplicabile salariaților omologi din sistemul bugetar. Raportat la calitatea reclamanților-recurenți, funcționari publici, este de necontestat faptul că în calitate de personal civil din domeniul administrației publice beneficiază doar dreptul prevăzut prin art. 13 din Legea nr. 138/1999, adică doar de indemnizația de dispozitiv definită de art. 13 prin stabilirea cuantumului acestuia spor de 25%. Legiuitorul, prin această precizare a distins, fără echivoc între cadrele militare și militarii angajați pe bază de contract care beneficiază și de alte drepturi salariale indicate expres în Legea nr. 138/1999 pe lângă indemnizația de dispozitiv lunară de 25% care se calculează la solda de funcție, solda de merit, solda de grad șipersonalul civil din administrația publică care beneficiază de sporul de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază!!!
In acest context, interpretarea justă a dispozițiilor cuprinse în pct.9.2. din Ordinul nr.496/2003, respectiv conjuncțiașidin articolul menționat "și personalul civil din administrația publică "exclude orice altă interpretare. Pe cale de consecință dacă am accepta punctul de vedere exprimat prin sentința civilă recurată șiindemnizația de dispozitiv s-ar acorda doar cadrelor militare și personalului civil din fostul MAI, actual MIRA, atunci Ordinul nr.496/2003și mai ales pct.9.2. din acest ordin nu ar fi fost necesar să fie emis!!!
lraportat la art.75 din Legea nr.24/2000 prin care se stipulează că ordinele miniștrilor sunt emiseîn executarea legilor, a hotărârilor și a ordonanțelor,apreciem că pct.9.2. din Ordinul nr.496/2003 se referă indubitabil la domeniul administrației publice iar pârâtul fiind unitate administrativ -teritorială iar primarul autoritate administrativă conform Legii nr.215/2001, astfel că art.47 din Legea nr. 13 8/1999modificată și completată prin Ordinul nr.496/2003 este aplicabil speței deduse judecății.
Opinia exprimată în cadrul Comisiei de a practicii judiciare organizate de, ședința din 19 martie 2008 unde s-a reținut în privința art.9.2. din Ordinul nr.496/2003: ".legiuitorul nu a făcut distincție între nivelele administrației publice și nici între categoriile de personal ce funcționează în cadrul administrației publice,"opinie coroborată cu prevederile art.13 din Legea nr. 137/1999 întărește temeinicia criticilor exprimate în condițiile în care prindistincția care s-a făcut de către Tribunalul Arad între categoriile de personal care activează în cadrul administrației publice, s-a adus atingere principiului de drept "lex non distinguit, nec nos distingere debemus"!!!
II.Un alt motiv de critică a Sentinței civile nr.823/25.05.2009 pronunțată de Tribunalul Arad în dos.nr-,vizează temeiurile de drept reținute în considerente de către Tribunalul Arad, astfel:
/ în pag.7. alin penultim a Sentinței civile nr.823/25.05.2009 se prevede: ".omis cele de omis. instanța reține și incidența prevederilor art.91 din Legea nr.215/2001 potrivit căroraprimăria este o structură funcțională a autorității publice locale."
Conformactelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 30 iunie 2008, art.9l din Legea nr.215/200lrep. are următorul conținut ( redăm doar începutul articolului):
"ART. 91(1)Consiliul județeanîndeplinește următoarele categorii principale de atribuții: " Apreciem că nu suntem în măsură ca de la reglementarea atribuțiilorconsiliului județeansă ajungem la concluzia reținută de Tribunalul Arad potrivit căroraprimăria este o structură funcțională a autorității publice locale."
/ In finalul considerentelor reținute de Tribunalul Arad se menționează: "Pentru aceste considerente, instanța va respinge acțiunea reclamanților în baza art.90(indice 1 ) din Legea nr. 188/1999 cu modificările și completările ulterioare. "
Conformactelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, până la 22 aprilie 2009, Legea nr.188/1999rep.nu are art.90 indice 1iar art.90 vizează; " Transferul poate avea loc după cum urmează:
a) în interesul serviciului;
b) la cererea funcționarului public.".
III. Un ultim aspect de critică a Sentinței civile nr.823/25.05.2009 se referă la faptul că Tribunalul Arad nu s-a pronunțat asupra tuturor mijloacelor de apărare!!! Astfel, în susținerea cererii s-au invocat normele Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 rep. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. în acest sens practica și a înaltei Curți de Casație și Justiție este fără echivoc. Sunt relevante raționamentele cuprinse în Decizia 21/10 martie 2008 dată în Secțiile Unite:"Cât privește noțiunea de "discriminare", avem în vedere practica în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a reținut în mod constant că există discriminare atât timp cât diferența de tratament aplicat unor subiecte de drept aflate în situații analoage nu are o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Decizia din 26 septembrie 2002, Duchez contra Franței, Decizia din 6 decembrie 2007, Beian contra României, 59). Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului. "
Principiul nediscriminării este înscris, practic, în toate tratatele și documentele internaționale de protecție a drepturilor omului: primul articol al Declarației Universale a Drepturilor Omului din 1948, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 2 din Pactul Internațional privitor la drepturile civile și politice, art. 1 par. 1 din Convenția americană a drepturilor omului.
Dreptul la nediscriminarea prevăzut de art. 14 din Convenția europeană este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta le instituie, însă poate fi autonom.
Spre exemplificare, în jurisprudența sa, Curtea a arătat că art. 14 din Convenție are ca scop să împiedice orice discriminare privitoare la drepturile și libertățile pe care ea le garantează, în situațiile când există modalități diferite de a se conforma dispozițiilor sale. Noțiunea de "nediscriminare", în sensul prevederilor acestui text, cuprinde, în general, cazurile în care un individ sau un grup de indivizi se vede, fără justificare adecvată, mai bine tratat decât altul. Nu orice diferență de tratament constituie discriminare în sensul art.
14 din Convenție, întrucât a distinge nu înseamnă a discrimina.
Diferența de tratament devine discriminare, în sensul art. 14 din Convenție, numai atunci când autoritățile statale "introduc distincții între situații analoage și comparabile", fără ca acestea să se bazeze pe "o justificare rezonabilă și obiectivă".
Astfel s-ar putea ajunge decât la situația încălcării unor principii elementare ale Convenției europene și implicit, a opticii instanței noastre supreme care, într-o situație similară (respectiv drepturile salariale ale magistraților), a reținut această formă de discriminare prin Decizia nr. 21/10.03.2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 444 din -.
A accepta teza propusă de procurorul general prin recursul în interesul legii, în sensul neacordării acestui spor, în mod inevitabil ar duce la situația în care în sistemul judiciar ar exista, pe de o parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate care beneficiază de sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, pe de altă parte, magistrați și personal auxiliar de specialitate cărora, deși desfășoară aceeași activitate și în aceleași condiții, nu li s-ar recunoaște acest drept.
Or, este evident că interpretarea diferențiată a normelor incidente cu privire la aceleași categorii socioprofesionale, cu atât mai mult cu cât nu se constată existența unei justificări legitime, obiective și rezonabile, ar fi de natură să reprezinte o discriminare în sensul dispozițiilorart. 16alin. (1) din Constituție, republicată, ale Ordonanței
Atâta vreme cât funcționarilor din anumite instituții publice li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de acest spor de dispozitiv,( peste 95% din unitățile administrative din județul T, inclusiv în primării din jud.A) prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (astfel cum am probat prin numeroasele hotărâri judecătorești pronunțate de diferite instanțe în spețe similare), prin respingerea acțiunii noastre, s-ar crea o dublă discriminare între aceleași categorii socio-profesionale, ceea ce apreciem noi că este contrar oricăror principii legale.
Chiar mai mult, cu ocazia constituirii serviciului de evidență a populației prin preluarea unor cadre din fostul ( 10 persoane), acestea în aplicarea art.17 alineat 3 din OUG nr.63/2003 care prevede că personalul Ministerului Administrației și Internelorbeneficiază de drepturile dobândite anterior conform legislației,inclusiv de sporul de dispozitiv.Or, există funcționari publici încadrați ulterior în serviciul de evidență a populației care desfășoară aceeași activitate, au aceeași funcție cu cei preluați din fostul șinu beneficiază de sporul de dispozitiv!!!
Principiul nediscriminării își găsește o largă reglementare și aplicațiune în dreptul și jurisprudența comunitară de care instanțele interne nu pot face abstracție.
Principiul nediscriminării, ca principiu general al dreptului comunitar, este obligatoriu nu numai pentru statele membre și, în anumite circumstanțe, persoanele fizice sau juridice, ci și pentru instituțiile comunitare, care nu pot adopta în politicile sau legislația lor, criterii ce ar încălca acest principiu3. Astfel, a declarat ca fiind nelegal art. 73(2) al Regulamentului 1408/71 deoarece, în scopul determinării valorii beneficiilor pentru lucrătorii migranți ale căror familii trăiau în alte state membre, făcea distincție între lucrătorii care erau subiecți ai legislației franceze și lucrătorii care erau subiecți ai legislației altor state membre. În consecință, această prevederenu era de natură să asigure egalitatea de tratament cerută de art. 39 al Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE)(la acea dată art. 48 din Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană).
Guvernuluinr. 137/2000privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional laConvențiaeuropeană a drepturilor omului.
Cauza C-20/71,Parlamentul European,Cauza C-25/02 (în continuare hotărârile așa cum pot fi găsite lawww.europa.eu.int/celex).
In cadrul competenței comunității, principiul nediscriminării a fost aplicat, în mod general, de către și acolo unde a existat un tratament arbitrar și nejustificat între două persoane, în cadrul politicii de personal a instituțiilor comunitare4.
Municipiul A, prin Primar, a formulat concluzii scrise prin care a solicitat instanței de recurs să respingă, în temeiul dispozițiilor art. 312.civ.Cod Penal, recursul declarat de reclamantele recurente și pe cale de consecință să mențină sentința pronunțata în prima instanța de Tribunalul Arad ca fiind legală și temeinică.
Se arată că prin cererea introductivă de instanță, reclamanții recurenți în calitate de salariați contractuali ai Municipiului A au solicitat obligarea pârâților Municipiul A si Primarul Mun. A sa le plătească sporul de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de baza începând cu data de 01.02.2005, actualizată cu indicele de inflație de la data scadentei până la plata efectivă. Reclamanții își susțin acțiunea pe faptul că indemnizația de dispozitiv a fost reglementată prin Legea nr. 138/1999, prin Ordinul nr. 496/2003 emis de, unde la punctul 9.2 s-a prevăzut că indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice, iar la 31.1 se arată că prin personal civil în sensul prezentului ordin se înțeleg funcționarii publici și personalul contractual din, personal civil care beneficiază de drepturile stabilite prin Legea nr. 138/1999.
Totodată reclamanții recurenți mai arată că plata indemnizației de dispozitiv se datorează și pe considerentul punerii în aplicare a principiului nediscriminării garantat atât de Constituția României cât și de Codul Muncii.
Consideră că ambele argumente invocate de reclamanți suporta serioase critici și trebuiesc înlăturate ca fiind nefondate, aspecte reținute corect de instanța de fond.
În primul subliniază că Legea nr. 138/1999 are caracterul unei norme speciale, sfera ei de aplicare fiind clar definită prin articolul 1 care arată cât se poate de clar ca "dispozițiile prezentei legi se aplica personalului militar și civil din cadrul Ministerului Apărării Naționale, Ministerului d e Interne, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție și, Serviciului de Telecomunicații Speciale și Ministerului Justiției." Ordinul 496/2003 este un act ce vine strict în aplicarea legii mai sus menționate fără a se fi dorit, lucru de altfel imposibil ținând cont și de statutul particular al acestor salariați, sa fie o norma cu caracter general ce se aplică tuturor categoriilor de funcționari publici.
Or, reclamanții recurenți din prezenta cauză pur și simplu nu au această calitate. Ei sunt salariați aflați în serviciul unei unități administrativ teritoriale așa cum este ea definita prin Legea nr. 215/2001 care are un caracter autonom și nu se află în subordinea ministerelor expres și limitativ enumerate la art. 1 din Legea nr. 138/1999. Raporturile de serviciu a salariaților cu noi sunt reglementate prin dispozițiile Codului Muncii.
De asemenea consideră că nici argumentele privitoare la o eventuală discriminare a recurenților prin neacordarea sporului de dispozitiv nu rezista nici ele.
Astfel, conform unei definiții cvasi exhaustivă a discriminării se arată că prin aceasta se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferința pe baza de naționalitate, etnie limba, religie, categorie socială, precum și orice alt criteriu care are ca scop restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării în condițiile de egalitate a drepturilor omului si libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute prin lege în domeniul public, economic, social, cultural sau în orice alte domenii a vieții publice. Pentru a putea discuta de existența unei discriminări avem nevoie de un comportament activ sau pasiv care, prin efectele care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoana, un grup de persoane sau o comunitate, față de alte persoane, grupuri de persoane sau comunități.
De aici e poate deduce că, per a contrario, nu orice diferențiere realizată între indivizi sau grupuri constituie discriminare. Aceasta concluzie se impune cu necesitate având în vedere ca ea izvorăște chiar din adâncul și esența naturii umane care prezintă aprioric diversitate și diferențiere.
Astfel, indivizii în calitatea lor de zoon politikon vor îndeplini funcții sociale diferite care vor da naștere unor seturi de drepturi și obligații specifice care niciodată nu vor fi perfect similare ori identice. O situație asemănătoare poate fi întâlnită în speța de față. Actele normative înșiruite la punctul precedent vin să dovedească faptul ca salariați se află în situații profund diferite. Faptul ca toți aceștia sunt salariați nu presupune sine qua non o identitate în ceea ce privește munca pe care o prestează si pe cale de consecința căderea de a pretinde drepturi salariale identice.
Așa cum a mai arătat și la pct. a, Legea nr. 138/1999 se adresează unei categorii clar descrise de salariați care prin natura funcției pe care o îndeplinesc sunt nevoiți să stea la dispoziția angajatorului. Astfel, sporul de dispozitiv nu este o bonificație cu caracter general ci constă într-un drept salarial care presupune existența unei obligații corelative a salariatului.
Or, este lesne de observat, ca reclamanții nu au dovedit existenta obligației corelative esențiale pentru a putea justifica contraprestația, și anume sporul de dispozitiv.
Analizând actele dosarului, criticile recurenților prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul Primăriei Municipiului lor au solicitat obligarea pârâtului la plata indemnizației de dispozitiv.
Temeiul acordării indemnizației de dispozitiv îl constituie art. 3 din Legea nr. 138 din 20 iulie 1999, privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, potrivit căruia "cadrele militare în activitateșimilitarii angajați pe bază de contractau dreptul la o soldă lunară, compusă din: solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă, gradații și indemnizația de dispozitiv".
De asemenea, conform art. 13 din Legea nr. 138/1999, "cadrele militare în activitate, militarii angajați pe bază de contractși salariații civilibeneficiază de o indemnizație de dispozitiv lunară de 25% din solda de funcție, solda de grad, solda de merit, indemnizația de comandă și gradații, respectiv din salariul de bază".
Din aceste dispoziții legale rezultă că indemnizația de dispozitiv se acordă cadrelor militare în activitate, militarilor angajați pe bază de contract, precum și salariaților civili ai Ministerului Apărării.
Așadar, această indemnizație nu este acordată funcționarilor publici. Or, situația funcționarilor publici nu poate fi asimilată aceleia a personalului angajat în baza unui contract de muncă, existând diferențe evidente în privința regimului juridic aplicabil celor două categorii de personal.
Astfel, personalul contractual își desfășoară activitatea în temeiul contractului de muncă încheiat cu Ministerul Apărării, fiind, așadar, în derularea unor raporturi de muncă, în timp de funcționarii publici își desfășoară activitatea în baza unor raporturi de serviciu, raporturi care, potrivit art. 4 alin. 1 din Statutul funcționarilor publici, "seși se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii".
Or, administrația publică locală nu face parte din structura Ministerului Administrației și Internelor (respectiv a Ministerului Internelor și Reformei Administrative), iar primăria - ca și consiliul județean sau consiliul local - este o structură care funcționează în cadrul autorității publice locale.
În acest caz, refuzul organelor locale de a acorda indemnizația de dispozitiv nu reprezintă o discriminare față de personalul contractual căruia nu-i sunt aplicabile prevederile Ordinului Ministrului Administrației și Internelor nr.496/2003.
Prevederile Legii nr.138/1999 se adresează strict unei categorii profesionale care la data intrării în vigoare a legii, respectiv în anul 1999, privea personalul militar din cadrul Ministerului d e Interne, Ministerul Apărării Naționale, și Ministerul Justiției.
În anul 2004, structura Ministerului d e Interne a suferit modificări, în sensul că a devenit Ministerul Internelor și al Administrației Locale, prin trecerea în cadrul administrației locale a unor servicii cum sunt: pașapoartele, evidența personalizată, etc. În acest context se emite Ordinul Ministrului Internelor nr.496/2003, prin care se specifică faptul că pentru personalul civil trecut în rândul administrației publice locale, funcțiile specifice din armată sunt asimilate noilor funcții care sunt strict enumerate.
În privința efectelor Ordinul Ministrului Internelor nr.496/2003, se impune constatarea că acest ordin nu poate produce efecte juridice, câtă vreme nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
În acest sens, conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 24 din 27 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, prevede că"în vederea intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, hotărârile și ordonanțele Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților administrative autonome,precum și ordinele, instrucțiunileși alte acte normative emise de conducătorii organelor administrației publice centrale de specialitatese publică în Monitorul Oficial al României, Partea I".
Singurele excepții de la regula publicării în Monitorul Oficial sunt prevăzute de art. 10 alin. 11din Legea nr. 24/2000, text conform căruia"nu sunt supuse regimului de publicare în Monitorul Oficial al României:
a) deciziile primului-ministru clasificate, potrivit legii;
b) actele normative clasificate, potrivit legii, precum și cele cu caracter individual, emise de autoritățile administrative autonome și de organele administrației publice centrale de specialitate".
Întrucât Ordinul Ministrului Internelor nr.496/2003 nu este un act normativ clasificat, se impunea publicarea sa în Monitorul Oficial, în caz contrar acest ordin neproducând efect juridice.
Pe de altă parte, stabilirea unor drepturi salariale ale funcționarilor publici printr-un ordin al ministrului este ilegală.
În acest sens, art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, prevede că "funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale,în condițiile legii", iar alineatul al treilea din art. 31 stabilește, de asemenea, "salarizarea funcționarilor publici se faceîn conformitate cu prevederile legiiprivind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Date fiind aceste reglementări, este evident că stabilirea drepturilor salariale prin acte normative inferioare legii este nelegală, chiar și în ipoteza în care aceste acte normative extinde aplicarea unor drepturi salariale altor categorii de personal decât celor expres enumerate în textul legii.
Pentru aceste motive, nu se poate reține legalitatea acordării indemnizației de dispozitiv altor categorii de personal în afara celor menționate în cuprinsul Legii nr.138/1999 sau al unor acte normative de forță juridică egală acesteia.
Cu privire la motivul de recurs legat de discriminarea reclamanțilorîn raport cu alte categorii de funcționari public cărora li s-a recunoscut dreptul la acordarea sporului salarial în litigiu, Curtea reține că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea apreciază că - în condițiile în care nu este reținerea discriminării reclamanților ar presupune înlăturarea efectelor unor dispoziții legale, respectiv a art. 10 alin. 11din Legea nr. 24/2000 și a art. 31 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 - acordarea acestui spor ar reprezenta o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpressis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu se poate lua în considerare acest motiv de recurs.
În raport cu dispozițiile deciziilor Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea apreciază că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a acorda un spor salarial.
Prin urmare, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, urmând a fi respins ca nefondat - în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă - recursul formulat de formulat de reclamanții împotriva sentinței civile nr. 823/25.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de reclamanții.,., ,., B, Elita, a,. Bonca, can, Contras, C,. a, ,. Edita, Denisia, ,., a, A, ., ,., Gărzi, G., Nora, a,. lacob,., a, a, a,.,.,.,., G, a, u, N, Paguba,., G, A. a,., a, Sării, Danii, a, a, C, G,.,.,reprezentați de Sindicatul Liber al Salariaților din Cadrul Primăriei Municipiului, împotriva sentinței civile nr. 823/25.05.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5.11.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - - -
GREFIER,
- -
Prima instanță - Tribunalul Arad
Judecător - G
Red.RP-10.11.2009
Tehnore 10.11 2009
2 expl/SM
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Rodica Olaru, Răzvan Pătru
