Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 2/2008. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2.972/2008
Ședința publică din 11 decembrie 2008
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Delia Marusciac
JUDECĂTOR 2: Lucia Brehar
JUDECĂTOR 3: Liviu Ungur
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 484/CA/13 iunie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Trib. B-N, privind și pe intimata CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII B-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) tichete de masă.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin 2.pr.civ.
Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 150.pr.civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 484/CA din data de 13.06.2008 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N s-a respins ca neîntemeiat cererea formulată de reclamanta împotriva pârâtei CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII B-
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că reclamanta are calitatea de funcționar public, ca angajat al Casei Județene de Pensii B-N și este îndreptățită ca în temeiul prev. Legii nr. 142/1998 să beneficieze de tichete de masă.
Din prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, rezultă că funcționarii publici pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, iar în alin. 2 al aceluiași articol de lege, este prevăzut că tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat, sau, după caz, al bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar, și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Așa fiind, acordarea tichetelor de masă funcționarilor publici este stabilită prin norme legale cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ și astfel, acordarea tichetelor de masă apare ca o facultate în sarcina autorităților publice și nu ca o obligație a acestora și doar în cazul în care sumele cu această destinație au fost negociate prin contractul colectiv de muncă.
Față de aceste prevederi legale, instanța de fond a apreciat acțiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată, respingând-o ca atare.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs, reclamanta solicitând admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate în sensul de a admite acțiunea și pe cale de consecință, obligarea pârâtei la plata sumelor de bani reprezentând contravaloarea tichetelor de masă de care trebuia să beneficieze în temeiul prevederilor Legii nr. 142/9 iulie 1998, începând cu luna februarie 2001 și până în prezent, suma actualizată cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, până la data efectuării plății efective.
În motivare s-a relevat și faptul că hotărârea pronunțată este netemeinică și nelegală, întrucât acordarea tichetelor de masă reprezintă o măsură de protecție socială privind securitatea la locul de muncă, neavând nici o relevanță faptul că în buget nu au fost prevăzute sume cu acest titlu.
Se invocă și principiul nediscriminării față de alți salariați din sectorul bugetar care beneficiază de aceste alocații de masă, fiind invocate prev. art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile Legii nr. 142/1998.
În final, reclamanta susține că nu au fost respectate prev. art. 14 din, fiind nelegale susținerile conform cărora sumele necesare acordării acestor drepturi ar fi trebuit prevăzute în bugetul angajatorului, relevând că unele instanțe au admis acțiunile formulate în baza Legii nr. 142/1998.
Pârâta CASA JUDEȚEANĂ DE PENSII B-N, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind nefondat din următoarele considerente.
Potrivit art. 16 alin 1 din Constituția României și art. 23 alin 2 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, toți oamenii au dreptul fără nici o discriminare la salariu, sporuri și adaosuri egale pentru muncă egală conform și art. 2 din Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și economice și art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturile Omului și Libertăților Fundamentale respectiv art. 1 alin 1 din Primul Protocol Adițional la această convenție.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situația comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial.
Conform prevederilor nr.OG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art. 2 al. 1 nr.OG 137/2000 s-a arătat că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin. 3 din art. 2 al aceluiași act normativ s-a arătat că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, potrivit art. 27 din nr.OG 137/2000 modificată și republicată, în toate cazurile în care se constată existența unei discriminări din cele prevăzute expres în acest act normativ, persoanele interesate și implicit discriminate își pot manifesta interesul și au dreptul să solicite despăgubiri corespondente și proporțional cu prejudiciul suferit și dovedit, cu restabilirea situației anterioare discriminării, implicit prin anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Prin prisma aspectelor reținute, Curtea a apreciat acțiunea ca fiind neîntemeiată.
În ceea ce privește obligația de plată tichetelor de masă, Curtea reține următoarele:
Temeiul legal al acțiunii reclamantei este reprezentat de disp. art. 1 și urm. din Legea nr. 142/1998.
Conform art. 1 alin. 1 și 2 din acest act normativ, salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și al celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de munca, denumite în continuare angajator,pot primio alocație individuală de hrana, acordată sub forma tichetelor de masa, suportată integral pe costuri de angajator, iar tichetele de masă se acordă în limita prevederilor bugetului de stat sau, după caz, ale bugetelor locale, pentru unitățile din sectorul bugetar și în limita bugetelor de venituri și cheltuieli aprobate, potrivit legii, pentru celelalte categorii de angajatori.
Relevante sunt și prev. art. 46 alin. 4 din Legea nr. 507/2003, art. 40 din Legea nr. 511/2004 și art. 24 din Legea nr. 379/2005, care au prevăzut posibilitatea acordării tichetelor de masă doar pentru instituțiile publice finanțate integral din venituri proprii, pentru celelalte instituții publice din sistemul bugetar de stat nefiind prevăzute sume pentru acordarea acestor tichete.
Chiar făcându-se abstracție de prevederile din legile bugetare anuale, întrucât acestea nu mai sunt în prezent în vigoare, Curtea consideră că soluția primei instanțe este temeinică și legală, întrucât esența argumentelor pentru care cererea reclamanților a fost respinsă este surprinsă în motivarea hotărârii, respectiv faptul că art. 1 din Legea nr. 142/1998 instituie doar o posibilitate, neavând un caracter imperativ pentru angajator.
Instanța de recurs achiesează la susținerea conform căreia această eventualitate s-ar putea transforma într-o certitudine, respectiv într-un drept de care reclamanții s-ar putea prevala cu succes, doar în ipoteza în care ar încheia un acord colectiv cu angajatorul, în conformitate cu prev. Cap. VII al Legii nr. 188/1999, în care s-ar prevedea expres dreptul funcționarilor publici la acordarea tichetelor de masă.
Din această perspectivă, trebuie interpretate și aplicate prev. art. 1 alin. 1 și 2 din Legea nr. 142/1998, în sensul în care legiuitorul a instituit o dispoziție în favoarea personalului contractual din sectorul bugetar, care ar putea profita și funcționarilor publici, însă numai cu condiția ca sumele necesare să fie prevăzute în acest sens în bugetele instituțiilor angajatoare.
De asemenea, Curtea apreciază că nu este incident nici principiul nediscriminării, invocat în conformitate cu disp. art. 14 din, întrucât acesta se aplică doar în ipoteza în care unor persoane aflate în aceeași situație li se aplică tratamente diferite, fără o justificare rezonabilă.
Or, dat fiind caracterul permisiv al normei legale invocate în sprijinul acțiunii introductive de către reclamanți, este pe deplin justificată acordarea tichetelor de masă doar în favoarea unor categorii de salariați, tratamentul diferit explicându-se atât prin finanțarea distinctă a diferitelor instituții, cât și prin atitudinea adoptată de angajatori, unii dintre aceștia prevăzând în bugetele proprii sumele necesare, iar alții nu.
În consecință se va respinge recursul și se va menține în întregime hotărârea atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr. 484/CA din 13 iunie 2008, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Bistrița -N, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 11 decembrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red.
Dact./2 ex./16.12.2008.
Jud.fond:.
Președinte:Delia MarusciacJudecători:Delia Marusciac, Lucia Brehar, Liviu Ungur
