Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 43/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR.43/ Dosar nr-
Ședința publică de la 20 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche
- - - - JUDECĂTOR 3: Silviu
- - - - judecător
GREFIER -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr.757/CA/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 13 ianuarie 2009, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în temeiul art.146 Cod procedură civilă pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise și în baza art.260 alin.1 Cod procedură civilă, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 20 ianuarie 2009.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr.757/CA/17.11.2008 a Tribunalului Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ s-au dispus următoarele:
S-a admis excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul cererii privind anularea adresei nr. 5242/03.10.2008 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B și, in consecință s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții, -, și (), in contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B privind anularea adresei nr. 5242/03.10.2008 emisă de pârâtă.
S-a respins excepția inadmisibilității cu privire la celelalte petite.
S-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, in consecință, s-a respins, ca prescrisă, acțiunea formulată și precizată de reclamanți in contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B pentru perioada - - -.
S-au respins, ca nefondate, restul pretențiilor reclamanților.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Deliberând cu prioritate asupra excepțiilor invocate de pârâți, conform art. 137 Cod Procedură Civilă, instanța de fond a constatat că este fondată excepția inadmisibilității acțiunii sub aspectul cererii privind anularea adresei nr. 5242/03.10.2008 emisă de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B, întrucât această adresă nu reprezintă un act administrativ așa cum este el definit de dispozițiile art. 2 lit. c din Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004, nefiind susceptibil de a fi anulat pe calea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile actului normativ indicat. Pe cale de consecință, s-a respins, ca inadmisibilă, acțiunea reclamanților privind anularea adresei nr. 5242/03.10.2008.
Excepția inadmisibilității celorlalte petite ale acțiunii reclamanților este nefondată. Instanța de fond a apreciat că dispozițiile art. 31 din nr.OG 6/2007 nu sunt aplicabile in speța de față atâta vreme cât dispozițiile legale prevăzute de acest text de lege privesc contestații in legătură cu stabilirea unor sporuri, or suplimentele solicitate prin prezenta acțiune nu numai că nu au fost stabilite de pârâtă, ci nu au fost acordate de loc. De asemenea, având in vedere că reclamanții s-au adresat pârâtei pentru obținerea acestor suplimente, cerere soluționată negativ prin adresa nr. 5242/03.10.2008, acțiunea reclamanților este admisibilă față de refuzul pârâtei de acordare a celor două suplimente, in temeiul dispozițiilor art. 2 lit. i din Legea contenciosului administrativ Nr. 554/2004.
Și excepția prescripției dreptului material la acțiune este fondată având in vedere dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 167/1958 (care prevăd un termen de 3 ani pentru introducerea acțiunii), de data introducerii acțiunii (14.10.2008) și data de la care se solicită, 01.01.2004. Pe cale de consecință, s-a respins acțiunea reclamanților, ca prescrisă, pentru această perioadă.
Pe fond, restul pretențiilor reclamanților sunt nefondate.
Legea nr. 188/1999 inițial prin art. 29 al. 1 lit. c și și apoi prin art. 31 instituit dreptul funcționarilor publici la un salariu compus, in afară de salariul de bază și sporul de vechime, și din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispozițiile art. 29 și apoi 31 al. 1 lit. c, d din Legea nr. 188/1999 au fost suspendate succesiv prin OUG 92/2004 - art. 44 pentru anul 2005 și OUG 2/2006 pentru anul 2006.
In condițiile in care nu este reglementată modalitatea de calculare a celor două suplimente, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr. 820/2008, in cuprinsul căreia s-a reținut, expresis verbis, că "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative, astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului, in privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care, in prezent, nu este pasibil de exercitare efectivă.
Chiar dacă reclamanții au indicat sumele pe care le solicită, instanța de fond nu putea verifica aceste sume având in vedere că legea nu prevede modalitatea de cuantificare a celor două suplimente.
Raportat considerentelor expuse, acțiunea reclamanților a fost respinsă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. În susținerea recursului declarat, recurenții au arătat că drepturile salariale solicitate li se cuvin prin efectul Legii nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici, lege care consacră expres că funcționarilor publici li se acordă suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, ambele în cuantum de 25% din salariul de bază fiecare. Reclamantii au mai învederat că suspendarea acordării acestor două categorii de drepturi salariale nu poate echivala cu stingerea dreptului însuși, astfel încât excepția prescripției dreptului material la acțiune nu este întemeiată. Reclamanții au mai motivat că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art.53 din Constituție referitor la restrângerea unor drepturi pentru a se justifica neacordarea celor două categorii de suplimente salariale.
În întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B a solicitat, în esență, respingerea recursului reclamanților și menținerea sentinței recurate, apreciind că sentința instanței de fond este temeinică și legală.
Examinând actele și lucrările dosarului prin prisma dispozițiilor art.304 ind.1 Cod procedură civilă, precum și prin prisma motivelor de recurs, instanța de recurs constată că recursul declarat de reclamanți este în parte fondat și urmează a fi admis în parte, pentru următoarele considerente:
Instanța de fond a reținut în mod greșit faptul că dreptul reclamanților, ca funcționari publici, la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare nu exista la momentul introducerii acțiunii de către reclamanți, deoarece instanța de fond nu a observat că acest drept este un drept actual prevăzut în art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici. Astfel, art.44 din OUG nr.92/2004 și OUG nr.2/2006 au suspendat numai executarea dreptului la cele două categorii de sporuri/ suplimente salariale, fără să înlăture existența acestora. De altfel, acordarea celor două sporuri a reintrat în vigoare din data de 01.01.2007, conform art.13 din Legea nr.251/2006.
Tribunalul nu a soluționat corect fondul cauzei, întrucât nu a reținut faptul că, potrivit art.31 din Legea nr.188/1999 republicată, funcționarilor publici li se acordă suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În cauză sunt incidente dispozițiile art.41 alin.2 din Constituția României, care garantează dreptul salariaților la măsuri de protecție socială în diferite domenii și în alte situații prevăzute de lege, cum este și cazul funcționarilor publici, unde legiuitorul a prevăzut expres acordarea celor două categorii de sporuri menționate în acțiunea introductivă, precum și incidența art.15 alin.a și 2 din Constituție privind principiul activității legii, respectiv neretroactivitatea legii, astfel încât un drept consacrat prin lege trebuie respectat de autoritățile statale, trebuie pusă în viață norma juridică cu putere de lege care a consacrat acel drept sau drepturi. și restricțiile constituționale în exercitarea drepturilor consacrate prin voința legiuitorului trebuie subsumate regulii constituționale din art.53 din Constituție, iar cele două sporuri consacrate prin lege nu se circumscriu vreunei situații dintre cele care ar permite restrângerea exercițiului dreptului de a primi aceste sporuri salariale, constituantul stabilind că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică și dacă este proporțională cu situația care a determinat-
Pe de altă parte, suspendarea dreptului nu poate echivala cu eliminarea, abrogarea, anularea dreptului consacrat prin lege anterior, suspendarea exercițiului dreptului nu poate conduce la suprimarea dreptului însuși, deoarece ar însemna că voința reală a legiuitorului ar fi extinsă și asupra unei situații pe care acesta nu a avut-o în vedere, încălcând principiul legalității.
OUG nr.92/2004, nefiind în prezent în vigoare și prin natura sa de ordonanță cu aplicare temporară, poate fi criticată pentru neconstituționalitate de către instanțele de judecată, fără a mai fi necesar filtrul controlului posterior de constituționalitate pe care îl exercită Curtea Constituțională potrivit art. 146 lit.d din Constituția României. De asemenea, instanța de recurs constată că în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 38 din Codul muncii, potrivit cărora drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unor tranzacții, renunțări sau limitări, acestea fiind protejate de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
În privința suplimentelor salariale acordate prin lege organică (Legea nr.188/1999 republicată) funcționarilor publici și care au fost suspendate și apoi neaplicate din culpa autorităților executive care nu au concretizat formele și cuantumul de acordare, s-a conturat practica judecătorească în sensul acordării pentru funcționarii publici a acestor categorii de sporuri stabilite prin lege, atât pentru perioada pentru care au fost suspendate, cât și pentru viitor, dacă textul de lege care le consacră nu a fost abrogat expres. Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în cauza Beian contra României în sensul că dacă anumitor categorii de persoane le-au fost recunoscute anumite drepturi patrimoniale, cu trimitere la drepturi de natura salarială, atunci nerecunoașterea pentru categorii similare de reclamanți a acelorași drepturi ar reprezenta o discriminare. Mai mult decât atât, drepturile salariale sunt drepturi de natură patrimonială, care conduc la sporirea patrimoniului salariaților, astfel încât orice afectare a acestui patrimoniu prin măsuri impuse de stat trebuie să respecte dispozițiile art.44 din Constituție privind dreptul de proprietate privată, iar blocarea unor drepturi salariale deja recunoscute prin lege reprezintă practic o expropriere, care este posibilă numai în limitele stabilite de art.44 alin.3 din Constituția României revizuită. De altfel, ingerința autorităților în dreptul de proprietate al persoanei (al reclamanților, în cauză) este obiect al jurisprudenței CEDO (cu referire la art.1 din Protocolul 1), salariul fiind considerat "bun", iar o creanță poate constitui "bun" în sensul Convenției dacă este stabilită cu suficientă certitudine, prin hotărâri judecătorești în cazul drepturilor salariale, și care creează o "speranță legitimă", recunoașterea unor drepturi salariale într-o lege aflată în vigoare constituind fără îndoială "speranțe legitime".
Instanța constată, de asemenea, că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.53 din Constituție referitoare la restrângerea unor drepturi și libertăți fundamentale, prin care să se poată justifica neacordarea acestor drepturi recunoscute prin lege funcționarilor publici. De asemenea, în jurisprudența CEDO s-a statuat că refuzul unor instituții ale statului de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi salariale prevăzute de o lege constituie încălcare a art.1 din Protocolul 1 și art.6 din Convenție, dacă nu poate fi justificată prin una dintre excepțiile prevăzute în acest articol din Convenție. În situația dedusă judecății instanța constată că niciuna dintre excepțiile de la art.1 din Protocolul 1 la Convenție nu subzistă.
Prin urmare, neplata unor drepturi salariale recunoscute prin lege constituie o măsură abuzivă a autorității statale, iar autoritățile statale ce aveau obligația de a executa Legea nr.188/1999 nu se pot apăra invocând propria culpă, anume împrejurarea neadoptării unor norme de gestiune a sistemului de salarizare a funcționarilor publici, așa cum de altfel impune art.3 din OUG nr.6/2007, norme prin care să stabilească cuantumul sau criteriile de cuantificare a celor două sporuri reglementate de art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată. De altfel, din dispozițiile art.33 alin.4 din OUG nr.6/2007 rezultă că la calculul vechimii necesare pentru avansarea în treapta de salarizare se are în vedere și vechimea în treapta de salarizare, precum și gradul de salarizare, ceea ce implică faptul că în salariul de bază se regăsește și dreptul la suplimentul corespunzător treptei de salarizare
Ca atare, instanța de recurs reține că reclamanților li se cuvine, de la data de 13 octombrie 2005, anume cu trei ani înainte de data introducerii acțiunii, recunoașterea dreptului la acordarea sporurilor salariale intitulate suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, expres prevăzute de legea privind statutul funcționarului public. Din moment ce aceste două sporuri/suplimente sunt în continuare reglementate în art.31 lit.c și d din Legea nr.188/1999 republicată, legea fiind în continuare în vigoare, atunci, pe baza principiului constituțional al activității legii consacrat de art.15 din Constituție, aceste două drepturi de natură salarială sunt în continuare în vigoare și se cuvin reclamanților funcționari publici, pe perioada în care aceștia vor fi funcționari publici și legea va fi în vigoare cu acest conținut normativ. În raportul juridic cu natură juridică mixtă, de dreptul muncii și de drept administrativ, născut între funcționarul public (ca persoană angajată) și angajatorul său (care întotdeauna este o instituție publică finanțată de la bugetul de stat, cum este și pârâta în cauză), legea reprezintă instrumentul principal care stabilește conținutul și obiectul acestui raport juridic, astfel încât dreptul angajatului de a primi salariul este prevăzut direct de lege (consacrat explicit în art.31 din Legea nr.188/1999 republicată), angajatorul având obligația (prevăzută de art.3 din OG nr.6/2007 pentru ordonatorii principali de credite), pentru a concretiza raportul juridic menționa mai sus, de a pune în executare comandamentele legii, în cauza dedusă judecății de a fi stabilit cuantumul și modalitățile de plată ale celor două sporuri salariale reglementate de lege. Văzând principiul de interpretare potrivit căruia actul juridic trebuie interpretat în sensul în care produce efecte juridice și nu în sensul în care nu produce efecte juridice ( actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), autoritatea publică de executare a legii este cea care se află în culpă în privința nepunerii în practică a normelor legale ce prevăd cele două sporuri salariale pentru funcționarii publici, cum am expus mai sus, în cauză neputându-se reține vreo culpă a reclamanților în neacordarea acestor două sporuri / suplimente salariale.
Instanța de recurs constată că în mod greșit instanța de fond a stabilit cuantumul celor două categorii de suplimente salariale - suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare- fără a avea vreun suport legal pentru aceste cuantificări, astfel încât recursul pârâtei este fondat sub acest aspect.
Ca atare, instanța de recurs urmează a admite în parte recursul, va modifica sentința atacată în sensul de a admite în parte acțiunea reclamanților, urmând a obliga pârâta să le acorde reclamanților și pentru viitor aceste două suplimente, respingând restul pretențiilor reclamanților și menținând restul dispozițiilor din sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite în parte recursul declarat de reclamanții, -, () împotriva Sentinței civile nr.757/CA/17.11.2008 pronunțată de Tribunalul Brașov - Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte în sensul că:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanții, -, (), în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice B și, în consecință,
Obligă pârâta să plătească reclamanților sumele de bani ce reprezintă suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare începând cu data de 13.10.2005 și până la data pronunțării prezentei cu dobânda legală aferentă până la plata efectivă a acestor drepturi, precum și în continuare până la modificarea situației de fapt sau de drept.
Respinge restul pretențiilor reclamanților.
Menține dispozițiile instanței de fond cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii și a prescripției dreptului material la acțiune.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.01.2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - - -
Grefier,
Red. 17.02.2009/dact.VP 17.02.2009/3 ex
Judecător fond
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche, Silviu
