Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 435/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA Nr. 435/CA
Ședința publică de la 29 iunie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Violeta Elena Pinte
JUDECĂTOR 2: Leocadia Roșculeț
Judecător: I - -
Grefier:
Pe rol fiind judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe recurenții, -, în contradictoriu cu intimații Parchetul de pe Lângă Inalta C de Casație și Justiție, Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI, Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) - recurs împotriva sentinței civile nr. 155/CA din 17.02.2009 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la prezența părților, modul de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual al dosarului care este la al treilea termen de judecată.
Prin serviciul registratură al instanței, Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, în calitate de intimați - pârâți depun concluzii scrise și înscrisuri anexă.
Instanța, verificând actele și lucrările dosarului, constatând că s-a solicitat judecata cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 242 alin. (2) Cod procedură civilă, constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare.
După deliberare;
CURTEA DE APEL:
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința nr. 155/ din 17.02.2009 Tribunalul Iașia respins excepția inadmisibilității invocată de pârâte prin întâmpinare.
A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție invocată din oficiu.
A respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, -, cu domiciliul ales la sediul Parchetului de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI în contradictoriu cu pârâta Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sediul în B, bd. -, nr. 1-14, sector 5 ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A Admite excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 01.10.2000 - 15.12.2005, excepție invocată de pârâții Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe Lângă Tribunalul Iași.
A respins acțiunea formulată de reclamanții menționați mai sus în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea De APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în ceea ce privește drepturile solicitate aferente perioadei 01.10.2000 - 15.12.2005, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
A respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, -, în contradictoriu cu pârâtele Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în ceea ce privește drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 16.12.2005 ca nefondată.
A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâte.
În motivarea sentinței a reținut instanța, în ceea ce privește excepțiile invocate, că dispozițiile art. 30 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, privind soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, sporurilor, premiilor și a altor drepturi nu sunt incidente în cauză, reclamanții necontestând cuantumul acestor sporuri sau a salariului ci au solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumelor de bani reprezentând spor de stabilitate și de confidențialitate.
De asemenea dispozițiile art. 7 din legea 554/2004 nu sunt aplicabile în cauză pentru următoarele motive. Acest litigiu nu este un litigiu de contencios administrativ clasic căruia i sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din legea 554/2004 ci un litigiu de contencios al funcției publice, litigiu născut în legătură cu raportul de serviciu a funcționarului public a cărui competență revine potrivit art. 109 din Legea 188/1999 secțiilor de contencios administrativ a tribunalelor. Astfel dispozițiile art. 7 privind procedura prealabilă nu sunt aplicabile, în cauză neurmărindu-se anularea vreunui act administrativ. De altfel, în cauză nici nu există vreun act administrativ care ar fi putut fi contestat de reclamant, urmărindu-se doar valorificarea unui drept patrimonial conex raportului de serviciu. Mai mult în cuprinsul Legii 188/1999 s-au prevăzut expres situațiile în care trebuie să fie respectate condițiile și termenele din Legea 554/2004 (ex art.106). Pentru aceleași considerente nu poate fi reținută nici incidența art. 11 din Legea nr. 554/2004 și nu poate fi considerată tardivă acțiunea, instanța fiind investită practic cu un litigiu de muncă, calitatea specială a reclamantului de funcționar public atrăgând competența instanței de contencios administrativ doar ca urmare a modificării Legii 188/1999 iar valorificarea dreptului poate fi făcută în interiorul termenului general de prescripție de trei ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Față de excepția lipsei calității procesuale pasive pârâtei Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța apreciază că excepția invocata este întemeiată urmând a fi admisă pentru următoarele motive: stabilirea și acordarea diferitelor sporuri sau drepturi suplimentare aferente unui raport de muncă sau de serviciu, constituie un atribut ce aparține exclusiv angajatorului, chiar dacă acesta nu are calitate de ordonator principal de credite. Un raport de drept procesual se poate lega valabil numai între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecății, concretizat în drepturi salariale. În speță, calitatea de angajator, respectiv subiect pasiv al raportului obligațional dedus judecății revine doar Parchetului de pe lângă Curtea De APEL IAȘI și respectiv, pentru o parte din reclamanți Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași. Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu are obligații directe față de reclamanți de plata drepturilor solicitate.
Prin urmare instanța va respinge acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
analizei excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța va analiza și excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâți.
Astfel, în ceea ce privește sporurile solicitate din salariul de bază lunar, instanța constată că reclamanții puteau formula acțiune doar în ce privește drepturile care pretind că li se cuvin pentru ultimii 3 ani, anterior promovării acțiunii, până la datele menționate distinct în acțiune, astfel cum dispune art. 3 din nr. 167/1958 coroborat cu art. 166 alin. 1 din Codul muncii. Astfel, față de data introducerii acțiunii - 15.12.2008, dreptul la acțiune al reclamanților este prescris în ceea ce privește sporurile solicitate din salariul de bază pentru perioada 01.10.2000 - 15.12.2005 în cauză neexistând împrejurări care întrerup/suspendă cursul prescripției extinctive. Pe cale de consecință instanța va respinge acțiunea formulată de reclamanții în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în ceea ce privește drepturile solicitate aferente perioadei 01.10.2000 - 15.12.2005, ca fiind prescris dreptul la acțiune.
Pe fond, instanța analizând întreg materialul probator administrat în cauza a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul pârâții Parchetul de pe Lângă Curtea de APEL IAȘI, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași.
In ceea ce privește solicitarea reclamanților de a le fi recunoscut dreptul de a beneficia de sporurile de stabilitate și confidențialitate în procent de până la 20%, respectiv de 15% și de a le fi plătite sumele reprezentând aceste sporuri și pe viitor, instanța apreciază că această cerere este nefondată pentru următoarele considerente:
Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 18/1999 în forma inițială: "(1) Pentru activitatea depusă funcționarii publici au dreptul la salariu, care se compune din salariul de bază, sporuri și indemnizații".Legea nu statuează expres toate sporurile de care pot beneficia funcționarii publici, întrucât acest lucru diferă în funcție de atribuțiile concrete, sectorul în care funcționează, specificul raportului de serviciu, etc. fiind reglementate în legi speciale. Atâta timp cât în legea care reglementează cadrul general nu prevede expres cele două sporuri, acestea nu pot fi aplicate de plano oricărei categorii de funcționari publici.
Reclamanții arată faptul că unul din principiile care stau la baza exercitării funcției publice este statuat în art. 4 lit. d din Legea nr. 188/1999 este "stabilitatea funcționarilor publici". Dacă prin lege este stabilită la nivel de principiu stabilitatea funcționarilor publici, acest lucru nu presupune automat dreptul acestora la sporul de stabilitate, stabilitatea fiind un drept de sine stătător al funcționarilor publici ce implică în primul rând faptul că nu fi mutați arbitrar din funcțiile pe care le dețin.
Faptul că funcționarilor publici le este restrâns dreptul la muncă prin Legea nr. 161/2003 actualizată la 28.05.2007 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prin Titlul IV, art. 94. nu are legătură cu cele două sporuri, acest lucru fiind avut în vedere la stabilirea salariului de bază.
La art. 45 din Legea nr. 188/1999 se prevede: "Funcționarii publici au obligația să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum șiconfidențialitateaîn legătură cu faptele, informațiile sau documentele de care iau cunoștință în exercitarea funcției publice, în condițiile legii, cu excepția informațiilor de interes public".
Stabilirea obligațiilor de stabilitate și confidențialitate de către legiuitor prin Statutul funcționarilor publici nu implică recunoașterea ca drepturi corelative a sporurilor de stabilitate și confidențialitate, cu atât mai mult cu cât stabilitatea este în primul rând un drept de care beneficiază funcționarii publici. În cazul funcționarilor publici din justiție, confidențialitatea reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, obligatorie și nu facultativă. Raportul de muncă tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter sinalagmatic.
Din acest motiv, chiar dacă obligația și prestația de confidențialitate (de "non-facere") cât și cea de stabilitate (fidelitate) reprezintă cauza juridică expresă și indubitabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporurilor în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestațiilor de confidențialitate și de stabilitate nu se poate susține că, instituind obligațiile de confidențialitate și stabilitate în sarcina lor, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată pe cale de analogie a legii în plus față de salariu care este acordat inclusiv avându-se în vedere acest considerent. Nici Codul muncii nu prevede expres o remunerație suplimentară atunci când reglementează clauza de confidențialitate, așa cum a făcut-o expres când a reglementat clauza de neconcurență, de unde se deduce ideea că această obligație de confidențialitate este inerentă raportului de muncă. În plus, interpretarea în această modalitate ar duce la concluzia că pentru fiecare obligație ce se prevede în statut să le fie acordat funcționarilor publici un spor suplimentar, or pentru respectarea/ îndeplinirea acestora obligații aceștia beneficiază de o indemnizație la stabilirea căreia au fost avute în vedere aceste aspecte.
Pe cale de consecință, simpla calitate de funcționari publici nu dă dreptul reclamanților la cele două sporuri, acestea nefiind drepturi fundamentale și nefiind expres prevăzute în lege vreun spor pentru respectarea celor două obligații.
Reclamanții mai susțin este negat însăși art. 26 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 care precizează că: "este interzisă orice discriminare între funcționarii publici pe criterii politice, sindicale, religioase, etnice, de sex, stare materială, origine socială sau de orice altă natură".Această susținere nu poate fi primită de instanță întrucât faptul că alte categorii beneficiază de sporuri nu s-a făcut pe nici unul din criteriile respective.
Astfel, în privința sporului de confidențialitate, reclamanții arată că sporul este prevăzute de:art. 13 din nr.OUG 57/2000 privind salarizarea personalului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, precum și indemnizațiile și celelalte drepturi ale membrilor Colegiului Consiliului; art. 12 alin. 1 din nr.OUG 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, art. 3 din nr.OG 19/2006 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională; art. 20 alin. 3 din Legea nr. 656/2002 privind pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism; art. 15 din nr.OG 64/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare; art. 13 din nr.OG 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică. În privința sporului de stabilitate, reclamanții arată că sporul este prevăzut de: art. 1 alin. 1 din nr.OG 68/2004 privind unele măsuri în domeniul învățământului; art. 1 din nr.HG 578/2008 privind stabilirea cuantumului primei de stabilitate pentru personalul din sistemul sanitar, precum și a modului de acordare a acesteia; art. 16 alin. 1 din nr.OG 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiție. Acest fapt nu poate duce la concluzia că și reclamanților le pot fi aplicate aceste prevederi, aceștia nefăcând parte din categoria respectivă de funcționari publici.
Instanța reține însă că, angajaților unităților de justiție le este impusă prin lege o obligație personală imperativă, specială și specifică de confidențialitate, aceștia având contact cu: veniturile salariale, drepturile de proprietate intelectuală, secretul bancar, secretul economic, sesizările adresate organelor judiciare, datele cu caracter personal ale justițiabililor și ale colegilor de serviciu. Însă această obligație de confidențialitate o au toți funcționarii publici potrivit legii 188/1999. De asemenea toate persoanele din cadrul unităților bugetare, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestează o muncă și ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate indiferent de funcția deținută. Conform art. 26 raportat la art. 1 și art. 295 alin. 2 din Codul muncii, în perioada în care o persoană prestează muncă, îi revine obligația de confidențialitate.
Reclamanții au mai arătat că doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant în sensul existenței discriminării în materie de muncă ori de câte ori un spor nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale,care întruneau elementul generatoral respectivului spor.
Instanță nu poate reține apărarea pârâtelor potrivit căreia în raport de practica recentă a Curții Constituționale, deciziile acesteia fiind obligatorii pentru instanțele judecătorești, în cauză instanța nu poate să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative fără încălcarea principiului separației puterilor în stat. România a ratificat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale prin legea 30/1994. Potrivit dispozițiilor art.20 din Constituție, textul convenției face parte din dreptul intern, având o forță juridică superioară legilor iar jurisprudența Curții face corp comun, fiind obligatorii pentru instanțe. Prin urmare în cazul în care se constată existența unei discriminării, instanța este obligată să aplice direct art.14 din CEDO chiar dacă discriminare este consecința unei legi interne. Mai mult, în cauză nu se pune problema substituirii unui act normativ cu alte acte sau cu norme create pe cale judiciară, ci se pune în discuție acordarea discriminatorie a unor drepturi de natură salarială pentru persoane aflate în situații comparabile, aspect ce poate fi supus controlului judecătoresc așa după cum argumentează și în cauza Jekins tt (C 96/1980). În plus, tot în jurisprudența s-a statuat că ordinea juridică comunitară permite tuturor persoanelor care se consideră nedreptățite de o discriminare rezultată din acte normative să o invoce efectiv în litigiile de pe rolul naționale ( cauza Von Kamann Nord - 14/83 ).
Prin urmare, instanța va analiza împrejurarea dacă faptul că reclamanții nu beneficiază de aceste sporuri poate fi apreciat drept o discriminare în sensul art.14 din CEDO, în raport cu celelalte categorii de funcționari publici care beneficiază de aceste sporuri.
În primul rând instanța reține că faptul că legiuitorul nu a acordat sporul de confidențialitate și stabilitate funcționarilor publici din cadrul parchetelor, nu contravine principiului egalității în drepturi consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituție și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situația respectivă.
De altfel, principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluții diferite pentru situații juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective.
Instanța reține că voința legiuitorului a fost aceea de a acorda sporul de confidențialitate și stabilitate, numai la anumite categorii de persoane, stabilite în mod expres prin lege, iar funcționarii publici din cadrul parchetelor nu se încadrează în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptățiți la acordarea acestuia, decât dacă și aceștia s-ar afla în situații analoage sau comparabile cu cei care beneficiază de acest spor.
Conform art.15 alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr.232/2007: "Categoriile de funcționari publici, cuantumurile sporului de confidențialitate și condițiile de acordare se stabilesc, în limitele prevăzute de lege, prin actul administrativ al ordonatorului principal de credite, cu încadrarea în cheltuielile de personal prevăzute în bugetul aprobat".
Actele normative enunțate în considerarea acestor sporuri nu sunt aplicabile cadrului de reglementare al salarizării funcționarilor publici din cadrul parchetelor, fiind emise în considerarea calității diferitelor categorii de personal cărora li se adresează aceste texte de lege, respectiv, cea de cadre militare în activitate, funcționari publici cu statut special din instituțiile de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, funcționari publici din cadrul Guvernului, Administrației Prezidențiale, Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Integrării Europene, Ministerului Educației și Cercetării.
În jurisprudența sa legată de art. 14 care interzice discriminare CEDO a apreciat că diferența de tratament devine discriminare în sensul art. 14 din Convenție atunci când se induc distincții între situații analoage sau comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Instanța europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă" trebuie stabilit ca persoanele aflate în situații analoage sau comparabile, în materie beneficiază de un tratament preferențial și că aceasta distincție nu-și găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă"( Fredin c/, C/, C Italie, autres c/ ).
Instanța mai reține că în jurisprudența sa CEDO a arătat că statele membre dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențe între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicabile.(. autresc/ ).
CJCE a statuat de asemenea principiul egalității ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar. Principiul egalității exclude ca situații comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv( c-189/01Jipps autres, c 149/96 Portugalvs, )
În cauză, în ce privește sporul de confidențialitate, instanța apreciază că normele incidente nu pot fi considerate discriminatorii, datorită criteriilor obiective conexe privind natura informațiilor, faptelor, documentelor față de care există obligația păstrării confidențialității, celelalte categorii de funcționari publici care beneficiază de acest sporuri aflându-se în situații diferite, situații care prin natura lor justifică acordarea unui spor datorită în primul rândcaracterului absolut special al respectivelor informațiiși aconsecințelordeosebit de grave care se pot produce în cazul divulgării unor asemenea informații. Astfel este vorba de documente cu caracter strict secret aflate în Arhivele Securității pentru personalul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, privesc politica Guvernului și a Ministerului Integrării Europene (pentru funcționarii din aparatul acestor instituții), sunt informații clasificate pentru personalul militar și funcționarilor publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, lucrează cu cifru pentru funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare.
Cu privire la sporul de stabilitate instanța apreciază de asemenea că există o justificare obiectivă și rezonabilă pentru care se acordă acest spor doar anumitor categorii de funcționari/ bugetari. Astfel, sporul de stabilitate acordat pentru cadrele didactice a fost acordat în considerarea art. 48 din legea 128/1997 potrivit căruia salarizarea personalului didactic și didactic auxiliar se face cu respectarea principiului potrivit căruia învățământul constituie o prioritate naționala, ținând seama de responsabilitatea și complexitatea muncii, de pregătirea și experiența profesională, de rolul și importanta activității prestate. Mai mult s-a avut în vedere și necesitatea de a stimula cadrele didactice să rămână în învățământ în condițiile în care fără o experiență didactică îndelungată nu se poate asigura un învățământ de calitate iar salariile din acest sector sunt mai modeste decât a altor categorii, inclusiv față de reclamanți. De asemenea, sporul se fidelitate acordat personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției se justifică având în vedere că prin activitatea lor și experiența acumulată exclusiv în acest sistem contribuie la imaginea justiției, buna funcționare a sistemului și chiar calitatea actului de justiție. Instanța mai reține că pentru toate categoriile de bugetari care beneficiază de acest spor are o deosebită importanță exclusiv experiența acumulată doar în cadrul sistemului respectiv care nu poate fi echivalată cu o altă experiență ( un bun medic nu se poate forma decât în cadru unei unități din sistemul sanitar, un bun doar în cadrul unei unități de învățământ, un grefier exclusiv în cadrul unei instanțe sau parchet, etc). Astfel, dacă pentru reclamanții experiența acumulată ca economist, informatician, etc în cadrul altor instituții decât parchetele poate fi valorificată, fiind echivalentă practic cu vechimea în muncă pentru care primesc un spor distinct, în cazul celorlalte categorii care beneficiază de acest spor numai experiența dobândită în sistemul respectiv contribuie la perfecționarea acestora și implicit la eficiența și eficacitatea sistemului, impunându-se recompensarea acestora prin stabilirea unui spor pentru activitatea desfășurată doar în respectivul sistem. Prin urmare instanța apreciază că reclamanții nu se află într-o situație analogă sau comparabilă cu cei care beneficiază de aceste drepturi existând o justificare obiectivă și rezonabilă, în limita marjei de apreciere pe care o are legiuitorul național, astfel că nu se poate vorbi de o discriminare în cazul acestora.
Având în vedere cele mai sus expuse, instanța apreciază că, dată fiind lipsa unei prevederi legale în ceea ce îi privește pe reclamanți, ca funcționarii publici în cadrul parchetelor, care să îi îndreptățească să primească cele două sporuri, și în absența constatării vreunei discriminări, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de APEL IAȘI și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași în ceea ce drepturile solicitate pentru perioada ulterioară datei de 16.12.2005 este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.
Pe cale de consecință față de soluția dată în cauza principală, instanța urmează să respingă în baza art.60 Cod procedură civilă și cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor formulată de pârâte acestea necăzând în pretenții.]
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții prin care, reluând argumentele de drept și de fapt pe care și-au întemeiat cererea, solicită admiterea recursului, considerând sentința primei instanțe nelegală și netemeinică, dând o interpretare greșită tuturor textelor de lege incidente și care justifică acordarea drepturilor salariale solicitate.
Depunând întâmpinare, intimații au răspuns punctual și argumentat tuturor criticilor formulate, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările cauzei prin prisma criticilor formulate și în lumina dispozițiilor legale aplicabile Curtea constată:
În ceea ce privește prescrierea dreptului la acțiune al reclamanților pentru perioada 1.10.2000-15.12.2005, în mod corect a reținut instanța de fond că reclamanții puteau formula acțiune doar în ce privește drepturile care pretind că li se cuvin pe ultimii 3 ani, anterior promovării acțiunii, până la datele menționate distinct în acțiune, astfel cum dispune art. 3 din Decretul nr. 167/1958 coroborat cu art. 166 din Codul muncii.
Astfel, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 -privitor la prescripția extinctivă, coroborate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din același act normativ potrivit căruia "dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", respectiv în termen de 3 ani.
De asemenea, în conformitate cu prevederile art. 166 din Codul muncii dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate", iar conform dispozițiilor art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator".
Mai mult, trebuie avut în vedere că drepturile solicitate sunt drepturi salariale, ceea ce înseamnă că este vorba de prestațiuni succesive, fiind aplicabile și prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, care prevede că "în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită.
În ceea ce privește critica reclamanților privind o eventuală stare de discriminare ce s-ar crea prin respingerea solicitărilor lor, instanța de fond, cu o motivare exhausivă și temeinic argumentată, a apreciat, în mod corespunzător, că neacordarea sporului de stabilitate și confidențialitate funcționarilor publici din cadrul parchetelor și instanțelor nu contravine principiului egalității de tratament și nici nu instituie privilegii sau discriminări, întrucât se aplică în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situația respectivă, având în vedere și faptul că "principiul egalității de tratament nu exclude, ci dimpotrivă presupune soluții diferite pentru situații juridice diferite, justificate pe baza unor criterii raționale și obiective".
În această privință, instanțele europene au decis în mod constant că, pentru ca o asemenea încălcare a dispozițiilor art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situații analoage, comparabile, în materie beneficiază de un tratament preferențial, această distincție neavând nici o justificare rațională sau rezonabilă.
În ceea ce privește fondul cauzei, Curtea reține că recurenții și-au motivat cererea de recurs, cât și acțiunea inițială și pe dispozițiile art. 40 și art. 41 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale ce se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232/2007.
Cu privire la aceste aspecte ce au generat aspecte de practică neunitară, Înalta Curte de Casație și Justiție, a stabilit prin decizia în interesul legii nr.23 din 12.05.2008 că"dispozițiile art. 40 și art.41 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004, privind reglementarea drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, ale art. 42 din Ordonanța de Guvern nr. 2/2006, privind reglementarea drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici pe anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin și art. 41 din Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale ce se acordă funcționarilor publici în anul 2007, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 232/2007 se interpretează în sensul că funcționarii publici din cadrul instanțelor și parchetelor nu beneficiază de drepturile bănești reglementate de legislația specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea."
În această privință, instanța de fond a apreciat, în mod corect, că "legea nu statuează în mod expres toate sporurile de care pot beneficia funcționarii publici, întrucât acest lucru diferă în funcție de atribuțiile concrete, sectorul în care funcționează specificul raportului de serviciu, fiind reglementate de legi speciale, de unde rezultă că atâta timp cât în legea care reglementează cadrul general nu sunt prevăzute cele două sporuri solicitate de recurenții -reclamanți, acestea nu pot fi aplicate oricărei categorii de salariați".
Recurenții -reclamanți, -, - sunt funcționari publici, drepturile acestora fiind reglementate prin Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Drepturile salariale cuvenite funcționarilor publici pe anul 2007, anul pentru care reclamantele au formulat pretenții, sunt reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 (art. 1 alin. 1 li art.2 din actul normativ menționat).
Potrivit art. 1 alin.2 al Ordonanței Guvernului nr. 6/2007, acest act normativ reglementează drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și modul de acordare a creșterilor salariale ale funcționarilor publici în anul 2007.
În conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 3 al textului de lege indicat, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi. Salariul de bază se stabilește în funcție de nivelul studiilor necesare exercitării funcției publice și în raport cu categoria și, după caz, cu gradul profesional al funcției publice, precum și în raport cu nivelul la care se prestează activitatea, respectiv la nivel central și local (art. 4 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004).
Mai mult, parte din drepturile solicitate de recurenți sunt acordate de legiuitor sub condiții de existență specifice funcției.
Prin aceste reglementări legale s-a urmărit să se asigure individualizarea cuantumului salariului care revine diferiților funcționari publici în funcție de specificul și complexitatea activității pe care o desfășoară.
Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 este o lege de salarizare a funcționarilor publici, cu prioritate în aplicare în raport de alte reglementări salariale.
Este real că art. 41 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004 prevede faptul că funcționarii publici beneficiază de sporurile sau de alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care se desfășoară activitatea, însă acest text legal trebuie coroborat cu dispozițiile articolului următor, art. 41, reluat și în cuprinsul art. 48 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 6/2007 potrivit căruia prevederile respective se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu dispozițiile actelor normative speciale care reglementează salarizarea și alte drepturi pentru personalul bugetar.
Din coroborarea acestor texte legale rezultă că reclamanții beneficiază sub aspectul drepturilor salariale de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 188/1999, respectiv de cele cuprinse în actele normative speciale, care se referă nu la o anumită categorie de personal (cum ar fi personalul auxiliar de specialitate a parchetelor), ci la personalul bugetar în general, fiind vorba de actele normative care se referă generic la personalul bugetar și nu la o anumită categorie de personal.
Conform Legii nr. - salarizarea funcționarilor publici trebuie să respecte principiul sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici (art. 21 din Legea nr. 188/1999).
În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la parchete sunt stabilite între limitele minimă -maximă, pe grade sau trepte profesionale, în funcție de pregătirea profesională, de vechimea în specialitate și de nivelul parchetului.
Având în vedere că drepturile salariale ale recurenților -reclamanți, funcționari publici, diferă de drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate din parchete datorită atribuțiilor fiecăruia, a complexității fiecărei funcții, recurenții nu pot beneficia de drepturile salariale acordate personalului auxiliar de specialitate din cadrul parchetelor și anume: spor de fidelitate, majorarea salariului de bază cu 5%.
Totodată, ținând seama de faptul că Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, care constituie legea cadru în materia salarizării funcționarilor publici, prevede salariul de merit de care pot beneficia reclamantele în procent de 15% din salariul de bază, apreciază că acestea nu pot pretinde aplicarea unui alt procent, având în vedere că Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, când se referă la art. 41 la alte sporuri sau drepturi salariale are în vedere numai acelea care nu sunt prevăzute de legea cadru aplicabilă în materia salarizării funcționarilor publici.
În prezent, actul normativ care reglementează salarizarea funcționarilor publici este Ordonanța Guvernului nr. 6/2007 privind unele măsuri de reglementare a drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar de salarizare și alte drepturi ale funcționarilor publici, precum și creșterile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Pentru categoria personalului auxiliar de specialitate, actul normativ care stabilește modalitatea de salarizare este Ordonanța Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și a parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Este evidentă voința legiuitorului, prin promovarea celor două acte normative distincte, de a stabili sistemul de salarizare pe categorii de personal.
Or, finalitatea urmărită de legiuitor prin dispozițiile art. 41 Ordonanța Guvernului nr. 6/2007, invocate de recurenți drept temei al pretențiilor deduse judecății, nu poate fi echivalarea sistemelor de salarizare prevăzute de lege pentru celelalte categorii de personal din sistemul judiciar, cu cel al funcționarilor publici, în caz contrar nu s-ar respecta principiile stabilite prin art. 1 din același act normativ.
În aceste condiții, în mod corect, a reținut instanța în motivarea hotărârii judecătorești criticate, că în calitate de funcționari publici recurenții reclamanți nu pot beneficia de sporurile și alte drepturi salariale prevăzute de lege pentru celelalte categorii de personal din sistemul judiciar.
Raportat la aspectele reținute, în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă Curtea va respinge recursul ca nefondat, menținând decizia atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanții, -, împotriva sentinței nr. 155/CA/17.02.2009 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - I -
Grefier
Red.
Tehnored. /
2 ex.
27,07.2009
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Violeta Elena PinteJudecători:Violeta Elena Pinte, Leocadia Roșculeț, Iulia
