Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4469/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4469
Ședința publică de la 03 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 3: Laura
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta DIRECȚIA ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT împotriva sentinței numărul 490 din 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata reclamantă, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) suplimentul postului+suplimentul treptei de salarizare.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic pentru recurenta pârâtă DIRECȚIA ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT S, lipsind intimata reclamantă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Consilier juridic pentru recurenta pârâtă solicită admiterea recursului, modificarea sentinței, respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
CURTEA
Asupra recursului de față deliberând constată următoarele:
Prin sentința nr.490 din 17 iunie 2009, Tribunalul Olta admis în parte acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT și a fost obligată pârâta la plata suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% fiecare din salariul de bază aferente perioadei 21.05.2006 - 1.04.2009, în sumă actualizată la data plății efective.
S-a constatat prescris dreptul la acțiune pentru perioada 7.03.2005 - 21.05.2006
S-a reținut că reclamanta a solicitat acordarea suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pe perioada 07.03.2005 - 01.04.2009, invocând ca temei legal dispozițiile art. 31 al.1 lit.c și d din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publice,R.
În raport cu dispozițiile art. 137(1) cod procedură civilă, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.
Examinând din oficiu excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța a constatat că acțiunea reclamantei a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Olt - Secția Comercială și de Contencios Administrativ la data de 21.05.2009.
Potrivit art. 1 al.1 din Decretul nr.167/1958,dreptul la acțiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar art. 3 al.1 din același decret stabilește că,termenul prescripției este de 3 ani.
Conform art. 166 al.1 din codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor, se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În speță, reclamanta solicită acordarea drepturilor salariale începând cu data de 7.03.2005 și până la data de 1.04.2009, constatând că dreptul la acțiune este prescris pentru perioada 7.03.2005 - 21.05.2006, perioadă care se află în afara termenului de 3 ani prevăzut de lege.
În consecință, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 31 al.1 din Legea 188/1999 R privind statutul funcționarilor publici, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Potrivit art. 40 al.2 lit.c din codul muncii, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă încheiate revine angajatorului, respectiv ordonatorilor de credite.
În acest context, reclamanta a avut calitatea de funcționar public la instituția pârâtă, fiind salarizată în conformitate cu prevederile Legii 188/1999 și avea dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum au fost reglementate prin art. 31 alin.1 lit.c și d din actul normativ citat.
Prin art. 38 din codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, suplimentele nu puteau fi anulate prin actele normative de suspendare, acte ce nu conțin vreo referire la desființarea dreptului la suplimente.
Este de principiu că o normă legală, odată reglementată, trebuie să producă efectele, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar caracter formal.
Potrivit art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale:, Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitare publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului..
Astfel, dreptul reclamantei la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare este un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția menționată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta DIRECȚIA DE ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În recursul declarat, S a invocat mai multe excepții. În primul rând, s-a invocat excepția neîndeplinirii procedurii contestației administrative prealabile, prevăzută de art. 31 din nr.OUG 92/2004 și nici realizarea procedurii de drept administrativ prev. de art. 7 alin. 1 din Legea 554/2004, în condițiile în care petenta nu se află în nici una din situațiile de excepție prev. de art. 7 alin. 5 din același act normativ.
În al doilea rând s-a invocat prescripția dreptului material la acțiune cu privire la drepturile bănești solicitate de petentă pentru perioada 07.03.2005-01.04.2009 având în vedere art. 166 din codul muncii și art. 117 din Legea nr. 188/1999.
În al treilea rând, recurenta a ridicat excepția autorității de lucru judecat, conform art. 163. deoarece reclamanta a mai solicitat aceleași drepturi și în dosarul nr- al Tribunalului O l t, acțiune care a fost însă respinsă ca inadmisibilă prin sentința nr. 345/2009.
Referitor la netemeinicia hotărârii atacate, recurenta a precizat că atâta vreme cât legislația actuală nu precizează decât în mod generic dreptul funcționarilor publici la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, fără însă a se preciza modalitatea concretă de calculare a acestor drepturi, soluția instanței de fond vine în contradicție atât cu Decizia Curții constituționale nr. 820/2008, care a stabilit că instanțele judecătorești nu se pot substitui legiuitorului ori executivului în privința stabilirii drepturilor salariale concrete, cât și imposibilității ordonatorului principal de credite - Primarul municipiului S - de calculare a totalului sumelor datorate sub această formă.
De asemenea, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că drepturile salariale solicitate au fost suspendate prin Legea nr. 161/2003, că acestea au un regim juridic diferit față de primele de concediu iar acordarea acestora vine în contradicție și cu Legea nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Examinând recursul declarat, Curtea urmează să îl admită, în baza art. 312. raportat la art. 3041.
Reclamanta are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamantă în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanta nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Având în vedere considerațiile expuse anterior, Curtea apreciază ca fiind inutilă examinarea excepțiilor ridicate de recurentă.
În baza art. 312. urmează a se admite recursul, cu consecința modificării sentinței recurate și pe fond va fi respinsă acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta DIRECȚIA ADMINISTRAREA DOMENIULUI PUBLIC ȘI PRIVAT împotriva sentinței numărul 490 din 17 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosarul nr-.
Modifică sentința, respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 03 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - - |
Grefier, |
Red.jud.RC
CB/2 ex./26.11.2009
Jud.fond O
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Robert Emanoil Condurat, Laura
