Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4810/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4810
Ședința publică de la 17 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Robert Emanoil Condurat
JUDECĂTOR 3: Gabriela
Grefier
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamantul și pârâta DIRECȚIA PUBLICĂ DE PATRIOMONIU împotriva sentinței nr.1826 din 07 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit recurentul reclamant și recurenta pârâtă DIRECȚIA PUBLICĂ DE PATRIOMONIU.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care învederează că recurenta pârâtă a depus, prin serviciul registratură, o cerere de renunțare la recursul declarat împotriva sentinței nr.1826/07.07.2009 a Tribunalului Gorj.
S-a arătat că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform prevederilor art.242 alin.2 Cod proc. civ.
Curtea, având în vedere cererea de renunțare la judecata recursului formulată de recurenta pârâtă, a trecut la deliberări asupra recursurilor de față.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin sentința nr.1826 din 07 iulie 2009, Tribunalul Gorja admis acțiunea formulată de reclamantul în contradictoriu cu pârâta Direcția Publică de Patrimoniu Tg-J și a obligat pârâta la plata sumelor corespunzătoare celor două suplimente, respectiv suplimentul postului în procent de 25% și suplimentul treptei de salarizare în procent de 25%, începând cu 01.01.2009 și până la data pronunțării sentinței, actualizate data plății efective.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamantul este funcționar public al pârâtei și drepturile solicitate au fost inițial reglementate prin Legea nr. 188/1999 în art. 29 al.1 lit. c și d, cu 1 ianuarie 2007 în temeiul art. I pct. 30 și art. XIII din Legea nr. 251/2006. art. 29 lit. d devenind "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
În forma actuală, republicată a Legii nr. 188/1999, art. 29 devenit art. 31, pentru activitatea desfășurată salariații publici având dreptul la un salariu care se compune din salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului, fără ca cele din lit. c și d să fie cuantificate.
Conform art. 44 din OUG 92/2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 188 R, cu modificările ulterioare a fost suspendată și în baza art. 48 din OG 2/2006, începând cu 23 ianuarie 2006, s-a suspendat aplicarea acelorași dispoziții până la 31 dec. 2006.
Având în vedere prevederile textului enunțat - art. 29 al. 1 lit. c și d (în prezent art.31) din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici au dreptul să primească prin efectul legii suplimentul postului și cel al gradului, chiar dacă prin ordonanțe de urgențe acordarea dreptului a fost suspendată temporar. Dreptul subzistă deci și după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv cu efect retroactiv.
Obligativitatea plății, după încetarea suspendării rezultă și din principul general constituțional prevăzut în art. 1 al. 5 din Constituție conform căruia în România respectarea Constituției, a supremației legilor este obligatorie întrucât în ipoteza contrarie drepturile bănești ar rămâne o simplă ficțiune și aceasta ar echivala înlăturării lor, ori în speță drepturile fac parte din categoria celor reglementate în privința muncii și protecției sociale, conform art. 41 din Constituție, ele fiind suspendate și nu înlăturate.
Pe de altă parte, drepturile prev. în art. 29 din Legea nr. 188/1999 trebuie să fie acordate reclamantului întrucât legea produce efecte de la data publicării ei în Monitorul Oficial și până la abrogare, printr-un act normativ cu putere identică.
Conform art. 64 din Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă, suspendarea are durată determinată, iar la expirarea duratei de suspendare dispoziția afectată reintră de drept în vigoare.
S-a reținut că prin OG 6 din 24 ianuarie 2007 s-au reglementat drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al Legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, suplimentul postului și cel corespunzător treptei de salarizare făcând parte din noțiunea de sporuri (art. 31 al.1 din Legea nr. 188/1999, ).
Dispozițiile acestui act normativ (OG 6/2007) nu au abrogat Legea nr. 188/1999, făcându-se mențiune în cuprinsul art. 48 că ordonanța se completează cu Legea nr. 188/1999.
S-a concluzionat că drepturile solicitate de reclamant sunt componente ale salariului de bază al funcționarului public și refuzul plății acestora încalcă disp. art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, suspendarea succesivă a plății lor privându-i pe funcționarii publici de drepturile licite și legitime dobândite prin efectul legii.
În ceea ce privește stabilirea procentului instanța a avut în vedere faptul că legiuitorul a stabilit aceste două suplimente ca fiind cuvenite conform dispozițiilor Legii nr. 161/2003 care a modificat art. 31 din Legea nr. 188/1999, astfel că s-a creat o speranță legitimă reclamantului privind dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporuri pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare și nu se pune în discuție încălcarea sau crearea unor norme cu putere de lege, ci se pune în discuție faptul că nici până în prezent, legiuitorul nu a făcut posibilă cuantificarea acestor două suplimente ca părți componente ale salariului reclamantului, ceea ce ar determina încălcarea dreptului de acces la justiție raportat la faptul că orice persoană a dreptul de accede la o instanță, drept care include și obținerea unei hotărâri judecătorești ce poate fi pusă în executare întrucât ultima etapă și cea mai importantă a unui proces îl reprezintă executarea hotărârii judecătorești.
Faptul că reclamantul nu a putut beneficia de drepturile prevăzute de legiuitor, acest aspect relevă că unica bază de reținut este acordarea acestor suplimente în procentul solicitat în cererea de chemare în judecată, pentru acordarea unei satisfacții echitabile.
S-a apreciat că nu se poate reține motivarea pârâtei în sensul că modalitatea de calculare a celor două suplimente nu este reglementată de lege și ca atare necuantificarea lor determină neacordarea lor, precum și caracterul vocațional de obținere a acestora.
O astfel de interpretare ar încălca dreptul reclamantului la un proces echitabil, cu atât mai mult cu cât drepturile prevăzute prin art.31 din legea nr.118/1999 sunt drepturi patrimoniale, reclamanta având o speranță legitimă, întărită și de dispozițiile art.31 alin.4 din aceeași lege în care este menționat că salariul funcționarilor publice se face conform dispozițiilor legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare al acestora, iar după cinci ani nu a fost elaborată o astfel de lege (rămânând doar la nivel de proiect ce nu a fost promovat), care ar fi determinat punerea în aplicare cu o claritate și o coerență rezonabile, pentru a se evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea subiectelor de drept, în cazul de față al funcționarilor publici.
Prevederile art.3 din Codul civil arată că judecătorul care va refuza să judece pentru că legea nu prevedea sau că este neîndestulătore este susceptibil de denegare de dreptate, așa încât judecătorul nu va putea respinge acțiunea pe motivă dreptul consacrat într-o lege nu a căpătat o reglementare suficient de clară, respectiv cuantificarea acestora în procent sau sumă fixă.
Neprevederea în continuare a modalității de calcul a acestor drepturi recunoscute și garantate nu poate înlătura existența lui pentru că s-ar contraveni disp. art. 53 din Constituție privind cazurile când se poate restrânge exercițiu unui drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu există, pentru care exercițiului lui fie a fost suspendat, fie nu a fost cuantificat, iar nu înlăturat.
a contrario, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularul drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculat de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege, conform principiului securității juridice.
Referitor la cererea pentru acordarea drepturilor pentru viitor, instanța a apreciat cererea ca neîntemeiată, întrucât creanța nu este certă lichidă și exigibilă, acordarea sumelor depinzând de păstrarea calității de funcționar public de către reclamant și de evoluția cadrului legislativ în materia salarizării acestora. Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantei și este imperios necesară, deoarece interesul afirmat în justiție trebuie să fie legitim, personal, născut și actual, respectiv acesta poate fi solicitat în instanță din momentul încălcării dreptului subiectiv.
Așadar, funcționarii publici beneficiază de cele două suplimente, iar dreptul la acțiune a celor interesați s-a născut începând cu data de 01.01.2007, data încetării oricărei cauze de suspendare, pe perioada suspendării exercițiului dreptului, fiind suspendată și curgerea prescripției, cu referire la dispozițiile art.501din legea nr.164/2004.
În perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin OUG nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.76/2005 și prin OG nr.2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin legea nr.417/2006.
Instanța de fond a avut în vedere și dispozițiile art.31 alin. lit. c și d și art.62 alin.4 din Legea nr. 188/1999 modificată prin legea nr.161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției cu referire la art.13 pct.21, art.13 din legea nr.251/2006 pentru modificarea și completarea legii nr.188/1999 privind statutul funcționarilor publici, art.3, art.14-16 și art.48 din OG nr.6/20007, OG nr. 9/2008, Codul Muncii, ordonanțele anuale privind salarizarea funcționarilor publici, precum și Constituția, art.41 pr.civ. și art.112 și următoarele pr.civ.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul și pârâta Direcția Publică de Patrimoniu, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivele de recurs formulate de reclamant s-a arătat că actele normative care prevăd acordarea celor două suplimente au suspendat plata acestor drepturi și nu le-au abrogat, nu le-au desființat. Ca urmare dreptul subzistă, iar după încetarea suspendării devine actual, partea fiind repusă în dreptul respectiv, cu efect retroactiv. Astfel, recurentul reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata retroactiv a celor două suplimente, începând cu ianuarie 2004 și în continuare, actualizate la zi cu indicele de inflație.
Recurenta pârâtă Direcția de Patrimoniu a susținut că actele normative privind salarizarea funcționarilor publici nu au prevăzut acordarea drepturilor solicitate de reclamant și, implicit, nici cuantumul acestora.
S-a arătat că deși drepturile solicitate de reclamant sunt enumerate în art.31 din Legea nr.188/1999, republicată și se înțelege că funcționarul public ar avea dreptul la ele, însă acestea nu sunt cuantificate și nici cuantificabile și nu există o bază legală pentru calcularea acestor drepturi salariale.
Prin cererea depusă la dosar la data de 09.11.2009 recurenta pârâtă a arătat că înțelege să renunțe la recursul declarat împotriva sentinței nr.1826/07.07.2009 a Tribunalului Gorj.
Din interpretarea art. 246 alin. 1 Cod procedură civilă rezultă că recurentul poate să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință, fie prin cerere scrisă.
Constatând că prin cererea formulată la data de 09.11.2009 recurenta pârâtă a îndeplinit condițiile impuse de dispoziția legală mai sus, în sensul că renunțarea la judecata acestei căi de atac a fost exprimată în formele prevăzute de lege, Curtea urmează să ia act de această manifestare de voință a recurentei.
În ceea ce privește recursul declarat de reclamantul, Curtea apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul are calitatea de funcționar public, fiind salarizat în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii sale fiind arbitrar și fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamantul este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin.3 ) și art.27 alin.1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamanților se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamant nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de Apel Craiova în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamantul nu a făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtei.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va respinge recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Ia act că pârâta DIRECȚIA PUBLICĂ DE PATRIOMONIU renunță la judecata recursului declarat împotriva sentinței nr.1826 din 07 iulie 2009 pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-.
Respinge recursul declarat de reclamantul împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 17 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red. jud. -
Tehn.2ex/ 02 2009
Jud. fond
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Robert Emanoil Condurat, Gabriela
