Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 49/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL
Secția de contencios Administrativ i Fiscal
DECIZIA NR. 49/ Dosar Nr-
Sedința publică din 20 ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche
- - - - JUDECĂTOR 3: Georgeta
- - - președinte de secție
GREFIER -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de reclamanții G, F, A, G, G, împotriva sentinței civile nr. 217/CAF din 04.03.2008, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr- - dosar sosit prin strămutare de la Curtea de Apel Alba Iulia - cu păstrarea actelor de procedură, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 13 ianuarie 2009, când partea prezentă a pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, iar instanța în temeiul art.146 Cod procedură civilă pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise și în baza art.260 alin.1 Cod procedură civilă, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru 20 ianuarie 2009.
CURTEA
Asupra recursului de față:
Constată că prin sentința civilă nr. 217/CAF din 04.03.2008, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr- au fost dispuse următoarele:
S-a admis excepția lipsei calității de reprezentant a Sindicatului Liber Solidaritatea al salariaților din Primăria municipiului A
A fost anulată acțiunea în contencios administrativ formulată de acesta pentru reclamantul.
S-a respins acțiunea formulată de reclamanții: G, F, -, A, -, G, -, G, prin Sindicatul Liber Solidaritatea al salariaților din Primăria municipiului A împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului A
S-a respins ca nefondată acțiunea în contencios formulată de către reclamanții mai sus menționați împotriva pârâtului Primarul Municipiului A I, ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Din Adresa nr. 6324/15.02.2008 emisă de către Primăria A rezultă că reclamanții G, F, -, A, -, G, -, G, au calitatea de funcționari publici în cadrul unor servicii din aparatul propriu al Consiliului Local al municipiului A I, fiind numiți în funcția publică prin dispoziție dată de primar.
Serviciile din cadrul aparatului propriu de specialitate ale unui consiliu local sunt servicii aflate în slujba unității administrativ teritoriale în care funcționează respectivul consiliu local, în speță Municipiul A lulia. Așa fiind, reclamanții au raport de serviciu cu Municipiul A lulia, care potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 2 din Legea nr. 215/2001 este reprezentat prin primar și nu cu consiliul local.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 68 alin. 1 lit. f) din Legea nr. 215/2001: primarul exercită funcția de ordonator principal de credite, astfel că acesta este organul abilitat de lege să plătească indemnizațiile funcționarilor publici din cadrul primăriei și din cadrul aparatului propriu de specialitate al consiliului local și în consecință orice alte drepturi accesorii cuvenite acestora.
Este adevărat că potrivit legii consiliul local este cel care aprobă: organigrama, statul de funcții, numărul de personal și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului propriu de specialitate precum și bugetul local însă aceste atribuții specifice nu sunt de natură să îi confere calitate procesuală pasivă în cauză întrucât nu are calitatea de angajator, reclamantul neavând raport de serviciu cu acesta.
O hotărâre judecătorească definitivă care constituie titlu executoriu este opozabilă și obligatorie pentru orice persoană și orice instituție chiar dacă acestea nu au fost parte în proces astfel că atât consiliul local cât și primarul sunt obligați să respecte și să ia toate masurile prevăzute de lege pentru aducerea ei la îndeplinire, nefiind necesară dispoziția instanței în acest sens.
Pentru aceste motive instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local al municipiului A I și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestuia.
In ceea ce privește acțiunea formulată de reclamantul instanța a constatat că la termenul de judecată din data de 26.02.2008, declarație consemnată în încheierea de ședință, reprezentantul Sindicatului Liber Solidaritatea a declarat că reclamantul nu are calitatea de membru de sindicat și că din eroare numele acestuia a fost trecut în cererea de chemare în judecată.
Având în vedere faptul că, potrivit art. 28 alin. 2 din Legea nr. 54/2003, organizațiile sindicale, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de alin. 1, au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de mandat expres din partea celor în cauză, excepția lipsei calității de reprezentant invocată din oficiu a fost admisă și în consecință acțiunea formulată de către Sindicatul Liber Solidaritatea în numele a fost anulată.
În ceea ce privește acțiunea formulată de reclamanții G, F, -, A, -, G, -, G, împotriva pârâtului Primarul municipiului AIi nstanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții au calitatea de funcționari publici în cadrul aparatului propriu de specialitate al Consiliului Local al municipiului A
Întrucât au calitatea de funcționari publici, drepturile salariale ale acestora sunt cele stabilite prin legile speciale de salarizare adoptate în fiecare an, neexistând un act normativ unic în acest sens.
Potrivit dispozițiilor art. 29 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. 2 din OUG nr. 192/2002 și art. 1 alin. 3 din OUG nr. 92/2004 sistemul de salarizare al funcționarilor publici cuprinde salariile de baza, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
In opinia reclamanților indemnizația de dispozitiv face parte din categoria "alte drepturi" care compun sistemul de salarizare al funcționarilor publici.
Din economia dispozițiilor art. 29 alin. 2 din Legea nr. 188/1999 care au fost preluate ulterior prin 4 alin. 2 din OUG nr. 192/2002 și art. 1 alin. 3 din OUG nr. 92/2004 rezultă că funcționarii publici pot beneficia de alte drepturi salariale doar în condițiile legii, ceea ce presupune necesitatea prevederii acestora într-o lege sau într-un alt cat normativ cu aceeași forță juridică.
A interpreta altfel, dispozițiile legale mai sus menționate ar însemna să li se recunoască funcționarilor publici anumite drepturi salariale, în afara legii, ceea ce într-un stat de drept în care supremația legii trebuie respectată este inadmisibil.
Ordinul MAI nr. 496/2003 invocat de reclamanți are într-adevăr caracterul unui act normativ însă el are forță juridică inferioară legii astfel că prin acesta nu se poate modifica o lege și nici nu se pot acorda mai multe drepturi decât însăși legea recunoaște unei anumite categorii profesionale.
Pe de altă parte acest ordin nu a fost publicat în Monitorul Oficial astfel că raportat la prevederile art.10 alin.1 din Legea nr.24/2000 el nu a intrat încă în vigoare și în consecință nu poate fi aplicat.
Indemnizația de dispozitiv este prevăzută de art. 13 din Legea nr. 138/1999 care nu vizează însă funcționarii publici, obiectul acesteia fiind limitat la salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare naționala, ordine publica și siguranța naționala, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții.
Rațiunea instituirii acestei indemnizații speciale, după cum rezultă din chiar denumirea ei, este determinată de natura specifică a atribuțiilor și sarcinilor de serviciu ale militarilor, care fac necesară prezența acestora în unitate sau pe teren în misiuni speciale și după orele de program, ceea ce nu este cazul la funcționarii publici.
Susținerea reclamanților în sensul că art. 47 din Legea nr. 138/1999 recunoaște dreptul acestora de a primi indemnizația de dispozitiv este eronată întrucât în art. 1 din acest act normativ nu este menționat și Ministerul Administrației Publice ci doar Ministerul d e Interne și chiar după reorganizarea celor două ministere în baza OUG nr. 63/2003 nu a avut loc o contopire a acestora, fiind păstrate în continuare structurile specifice în domeniul administrației publice respectiv în domeniul ordinii și siguranței publice ( art. 11 din OUG nr. 63/2003).
Faptul că prin Ordinul MAI nr. 496/2003 s-a stabilit că funcționarii publici din domeniul administrației publice beneficiază de dreptul prevăzut de art. 13 din Legea nr. 138/1999 este lipsit de relevanță și nu justifică temeinicia pretențiilor formulate de reclamanți întrucât așa cum am arătat mai sus, acest act normativ nu are putere de lege și în consecință nu este obligatoriu pentru ordonatorii de credite.
Pe de altă parte conform dispozițiilor art. 2 alin. 2 din OUG nr. 192/2002 și art. 3 din OUG nr. 92/2004: gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigura de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare alocate anual și în numărul de posturi aprobate potrivit legii iar prin OUG nr. 63/2003 ( prin care s-a reorganizat MI și ) nu au fost stabilite în sarcina MAI atribuții în legătură cu salarizarea funcționarilor publici care funcționează în structurile aflate în subordinea acestuia.
Potrivit dispozițiilor art. 14 Kt. c) pct. 6 din OUG nr. 63/2003 MAI are doar atribuția de a iniția proiecte de acte normative privind salarizarea funcționarilor publici și nicidecum de a emite ordine în acest sens, astfel că prin ordinul nr. 496/2003 MAI și-a depășit în mod evident competența.
Nefiind un drept expres prevăzut într-un act normativ cu forță generală obligatorie cum este legea sau ordonanța de guvern aprobată prin lege, indemnizația de dispozitiv nu poate fi acordată decât dacă ordonatorul principal de credite, în speță Primarul.o încuviințează.
Ordonatorul de credite este singurul in măsură să stabilească dacă deține suficiente fonduri a acorda un astfel de drept, instanța de judecată neputându-se substitui acestuia și să acorde ea însăși un drept stabilit printr-un act normativ cu forță inferioară legii.
In speță nu se putea pune problema unei discriminări între funcționarii publici din administrația publică centrală și cei din administrația publică locală întrucât acordarea indemnizației de dispozitiv funcționarilor publici din cadrul prefecturilor și a celor din domeniul evidenței informatizate a persoanei nu s-a făcut exclusiv în temeiul acelui ordin emis de MAI ci este consecința aprobării acestui drept de către propriul lor ordonator de credite și care este responsabil pentru decizia luată.
De asemenea, nu se poate susține că ar exista vreo discriminare între funcționarii publici în general și ceilalți angajații cu statul special din cadrul MAI cum sunt polițiștii, personalul militar din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională întrucât atribuțiile și sarcinile de serviciu ale acestor categorii de personal sunt fundamental diferite de ale funcționarilor publici, or pentru a fi îndeplinite condițiile discriminării este necesar ca persoanele care o invocă să se afle în situații absolut identice, ceea ce nu este cazul în speță.
Faptul că anumite instituții sau autorități publice acordă funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul acestora, indemnizația de dispozitiv, nu reprezintă un argument suficient pentru recunoașterea acesteia și în favoarea reclamanților întrucât instanța de judecată a apreciat temeinicia pretențiilor reclamanților în raport cu legea și nu în funcție de conduita unei anumite instituții sau autorități iar echitate înafara legii nu poate exista.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții G, F, -, A, -, G, -, G, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii.
Recurenții au solicitat repunerea în termenul de declarare a recursului arătând că procedura de comunicare a hotărârii instanței de fond nu a fost legal îndeplinită cu reclamanții. Astfel, pe dovezile privind comunicarea hotărârii instanței de fond, se face mențiunea înmânării acestora unui funcționar al registraturii din cadrul Primăriei A - I, fiind aplicată ștampila acestei instituții.
După primirea acestor sentințe, acestea au fost transmise oficiului juridic din cadrul Primăriei A I, iar nu reclamanților. În această situație, luarea la cunoștință și respectiv înmânarea unui exemplar din hotărârea recurată a avut loc la data de 5.08.2008, urmare a unei cereri adresate în acest sens de către Sindicatul Liber Solidaritatea registraturii Tribunalului Alba la data de 4.08.2008.
Recurenții au susținut că data de la care curge termenul de declarare a recursului este 5.08.2008.
În motivarea recursului, recurenții reclamanți au arătat în esență că dispozițiile Ordinului MAI nr. 496/2003 se aplică inclusiv personalului civil care își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice, mod de aplicare ce a fost deja consacrat în jurisprudența multor instanțe de judecată.
Analizând, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, instanța constată că aceasta este întemeiată.
Recurenții reclamanți, au fost citați pe parcursul soluționării litigiului la sediul Primăriei A - I și la același sediu s-a făcut și comunicarea sentinței civile nr. 217/CAF din 04.03.2008, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr-.
Din dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare, rezultă că toate hotărârile judecătorești au fost preluate de un funcționar din cadrul registraturii Primăriei A - I, în acest sens fiind aplicată ștampila acestei instituții.
Din adeverința nr. 28027/2008 emisă de Primarul Municipiului AIr ezultă că aceste hotărâri judecătorești au fost remise către Serviciul Administrației Publice Locale - Juridic Contencios nefiind transmise Sindicatului Liber Solidaritatea.
Astfel, reclamanții au luat cunoștință de conținutul sentinței civile nr. 217/CAF din 04.03.2008, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr-, la data de 5 august 2008, dată la care li s-a eliberat o copie de către registratura Tribunalului Alba.
În aceste împrejurări, Curtea constată că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului este întemeiată, urmând a fi admisă.
Examinând cauza, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursul este întemeiat.
Recurenții reclamanți sunt angajați în cadrul Municipiului A I - aparatul de lucru al Primăriei și al Consiliului Local A I, după cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, atât din actele depuse la dosar la fond, cât și în recurs.
Indemnizația de dispozitiv este reglementată prin Legea nr.138/1999 privind salarizarea militarilor din sectoarele de apărare națională, ordine publică, și siguranță națională, fiind o indemnizație care inițial se acorda persoanelor ce aveau calitatea de militar în oricare din aceste structuri statale, dar și salariaților civili din unitățile militare. Ulterior, în cursul anului 2002, s-a procedat la demilitarizarea instituției poliției, polițiștii dobândind calitatea de funcționari publici cu statut special, calitate care a fost acordată, în anul 2004, tot prin demilitarizare, și foștilor militari din sistemul penitenciar. Pentru ambele categorii, legea de demilitarizare a păstrat toate drepturile de natură salarială și alte drepturi acordate anterior ca militari, inclusiv indemnizația de dispozitiv în cuantum de 25% din salariul de bază (fosta denumire fiind aceea de soldă de bază). Prin voința legiuitorului, indemnizația de dispozitiv a fost acordată încă de la momentul aplicării Legii nr.138/1999 și personalului civil din structurile militare, dreptul acesta fiind menținut pentru personalul contractual din unitățile de poliție demilitarizate, alături de personalul civil din celelalte unități subordonate Ministerului d e Interne care rămăseseră militarizate, astfel încât în întregul sistem al Ministerului d e Interne indemnizația de dispozitiv era general aplicabilă.
Prin reorganizarea ministerelor efectuată în anul 2003, Ministerul d e Interne a fuzionat cu Ministerul Administrației Publice, rezultând Ministerul Administrației și Internelor, denumit în prezent Ministerul Internelor și Reformei Administrative. Pentru eliminarea unor discriminări de regim al drepturilor acordate pentru diferitele categorii de funcționari și personal contractual din structura noului Minister al Administrației și Internelor constituit în anul 2003, fost emis Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 496/28.07.2003 care la pct. 9.2. prevede că "indemnizația de dispozitiv se acordă și personalului civil ce își desfășoară activitatea în domeniul administrației publice", iar la pct. 31.1 din același ordin este definit personalul civil ca reprezentând atât funcționarii publici, cât și personalul contractual din toate unitățile ce intră în structura acestui minister. În acest ordin de ministru se mai precizează că personalul civil din domeniul administrației publice beneficiază de dreptul reglementat în art. 13 din Legea nr. 138/1999, anume indemnizația de dispozitiv lunară, în cuantum de 25% din salariul de bază.
Din actele normative menționate rezultă că, reclamanții în calitate de angajați în sistemul administrației publice beneficiază de prevederile Ordinului nr. 496/2003 al MAI (actualul MIRA) câtă vreme nu a fost abrogat sau modificat expres sau implicit în sensul că acestei categorii de funcționari publici și personal contractual nu li s-ar aplica acest ordin. Pe de altă parte, chiar dacă pentru autoritățile din administrația publică locală funcționează principiul autonomiei locale, expres consacrat de legiuitor, din moment ce reclamanții intimați sunt funcționari publici dintr-o instituție bugetară aflate în structura organizatorică largă a Ministerului Internelor și Reformei Administrative, potrivit OG nr. 30/2007 și Legii nr. 215/2001 republicată, în materia salarizării și celorlalte drepturi cuvenite angajaților din sectorul administrației publice trebuie să se aplice un sistem unitar, pentru situații similare, astfel încât să nu se creeze diferențieri ale regimului de drepturi aplicabile care să nu aibă justificări obiective și rezonabile, diferențieri care ar putea fi asimilate unei discriminări.
Autonomia locală, așa cum este ea definită în art. 3 din Legea nr. 215/2001 republicată, privește dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona treburile publice, în condițiile legii, în timp ce regimul juridic al drepturilor cuvenite personalului angajat din administrația publică locală este cel stabilit la nivel național în mod unitar, acordarea acestor categorii de drepturi nefăcând parte din conceptul de autonomie locală așa cum este el definit de lege, ci intră în categoria garanțiilor constituționale și legale ale dreptului la muncă și a principiului egalității în fața legii consacrat de art.16 alin.1 din Constituția României.
Ca atare, nu este admisibilă și nici justificată o aplicare diferențiată a unor drepturi stabilite pentru angajați prin ordin al ministrului de resort (Ordinul MAI nr. 496/2003) în funcție de voința arbitrară a autorităților administrației publice locale, ci ele trebuie să se supună unor criterii previzibile, cuantificabile în mod obiectiv și nediscriminatorii, conforme cu legislația muncii și cea a funcționarilor publici, câtă vreme salariații acestor autorități publice locale sunt salariați bugetari, cărora li se aplică regimul legal al funcționarilor publici sau cel al personalului contractual, stabilit prin legislația specifică în materie (Legea nr. 188/199 republicată și Codul Muncii ).
Pe de altă parte, privind prin prisma ierarhiei normelor juridice, practicile și actele normative ale administrației publice nu pot să devieze de la principiile statuate de normele juridice ce le sunt superioare ca forță juridică, cum sunt normele constituționale, normele cu putere de lege, hotărârile de guvern, ordinele de ministru, iar autonomia locală, privită în litera și spiritul legii, nu permite autorităților administrației publice locale să își stabilească reguli interne prin care să ignore sau să deroge de la acte normative de aplicabilitate generală pentru întreaga administrație publică națională (indiferent de nivel - local, județean sau central) prin care se recunosc drepturi de natură salarială de aplicare generală, așa cum este și cazul indemnizației de dispozitiv acordată prin ordinul de ministru menționat mai sus.
De asemenea, în jurisprudența instanțelor naționale au fost admise în multe cauze acțiuni identice ale funcționarilor publici din cadrul altor autorități publice locale din România (de exemplu, pe raza Curților de Apel Brașov, C, M și exemplele pot continua), iar CEDO a statuat în cazul Beian contra România (din 06 decembrie 2007) că practica judecătorească neunitară în aceeași materie, la nivel de ultim grad de jurisdicție, dacă împiedică reclamanții să își valorifice drepturi patrimoniale identice cu cele recunoscute de alte instanțe altor reclamanți, generează discriminare, deoarece reclamanții care le solicită ulterior au legitimă de a obține la rândul lor recunoașterea creanței similare cerute, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Având în vedere aceste considerente, prevederile art. 1 alin. 2 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, precum și împrejurarea că personal similar din cadrul altor autorități publice locale sau județene primește indemnizația de dispozitiv (cum ar fi situația altor angajați din administrația locală - spre exemplu: evidența populației, serviciile de pașapoarte, de înmatriculări, de permise auto -, care anterior au avut calitatea de polițiști, dar prin reorganizarea sectoarelor administrației și internelor au trecut în organigrama primăriilor, consiliilor județene sau prefecturilor), Curtea constată că recurenții reclamanți sunt îndreptățiți să primească, la rândul lor, indemnizația de dispozitiv, așa cum a dispus instanța de fond.
În baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța urmează a admite recursul declarat de reclamanții G, F, -, A, -, G, -, G, și a modifica sentința atacată, în sensul admiterii acțiunii reclamanților în contradictoriu cu pârâții intimați în cauză, obligării pârâților să plătească reclamanților drepturile bănești constând în indemnizația de dispozitiv de 25% din salariul de bază, începând cu data de 30.01.2005, dar nu înainte de data dobândirii calității de funcționar public pentru fiecare reclamant, precum și în continuare până la modificarea situației de fapt sau de drept, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație, la data scadenței fiecărei indemnizații până la data efectuării plății.
În baza art.274 Cod procedură civilă, va obliga intimații pârâți la plata cheltuielilor de judecată în recurs către reclamanți în cuantum de 2899,80 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE:
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite cererea de repunere în termenul de declarare a recursului formulată de recurenții G, F, -, A, -, G, -, G,.
Admite recursul declarat de recurenții G, F, -, A, -, G, -, G,.
împotriva sentinței civile nr. 217/CAF din 04.04.2008, pronunțată de Tribunalul Alba în dosarul nr-.
Modifică sentința atacată în sensul că:
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local A
Admite acțiunea formulată de reclamanții G, F, -, A, -, G, -, G, prin Sindicatul Liber Solidaritatea al salariaților din cadrul Primăriei municipiului A I,
în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului A I și Consiliul Local A I și, in consecință:
Obligă pârâții la alocarea drepturilor bănești reprezentând indemnizația de dispozitiv, lunară, în cuantum de 25 % din salariul de bază începând cu data de 30.01.2005 și în continuare, până la schimbarea situației juridice de fapt și, sau de drept, actualizate cu rata inflației, de la data scadenței și până la data efectuării plății.
Obligă pârâții să consemneze în carnetele de muncă ale reclamanților acordarea îndemnizației de dispozitiv.
Obligă pârâții să plătească reclamanților suma de 2899, 80 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - Pentru - -
din funcție, semnează
Președinte de instanță
Grefier,
Red.CEC 18.02.2009/dact.VP 08.03.2009/2 ex.
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche, Georgeta
