Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 4956/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 4956
Ședința publică de la 24 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Daniela Vijloi
JUDECĂTOR 2: Laura Mariana Chimoiu
JUDECĂTOR 3: Gabriela
Grefier
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta O împotriva sentinței nr.373 din 8 mai 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic pentru recurenta pârâtă O, lipsind intimata reclamantă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepții de invocat, Curtea apreciază cauza în stare de soluționare și acordă cuvântul asupra recursului.
Consilier juridic pentru recurenta pârâtă solicită admiterea recursului.
CURTEA
Asupra cauzei de față deliberând constată următoarele:
Prin sentința nr. 373 din 8 mai 2009, pronunțată de Tribunalul O l a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta și a obligat pârâtul Agenția Județeană pentru Ocuparea Forței de Muncă O, la plata suplimentului postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul treptei în procent de 25% din salariul de bază începând cu data de 23.11.2004 - 3l.l0.2005.
S-a constatat prescris dreptul la acțiune pe perioada 22.03.2004 - 23.11.2004.
S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind plata sporurilor pe viitor.
S-a reținut că reclamanta a avut calitatea de funcționar public în cadrul intimatei până la data de 3l.l0.2005- situație confirmată de susținerile acesteia de la fila 6 dosar precum și de adresa nr. l002/22.04.2009 emisă de intimată ( fila 25 ).
Funcționarii publici sunt salarizați în conformitate cu dispozițiile Legii nr.188/1999 - care reprezintă Statutul funcționarilor publici - și au dreptul să primească pe lângă celelalte drepturi și cele două sporuri respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, în conformitate cu dispozițiile art.31 alin.1 lit.c și d din actul normativ anterior menționat, cele două suplimente fiind introduse prin Legea nr.161/19.04.2003 și publicată în Monitorul oficial în data de 21.04.2003.
Prin art.44 din OG nr.92/2004, publicată în Monitorul Oficial în data de 23.11.2004, s-a prevăzut că la data intrării în vigoare a acesteia, se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 (devenit ulterior, prin republicare, art.31) din Legea nr.188/1999-R, suspendarea acestor dispoziții continuând conform OG nr.2/2006 până la finele anului 2006, după care nu s-a mai dispus în acest sens iar reclamanții nu au primit respectivele suplimente așa cum recunoaște și pârâtul prin întâmpinare.
Ca atare începând cu data de 23.11.2004 (când a intrat în vigoare OUG nr.92/2004) și până la sfârșitul anului 2006, dreptul privind acordarea celor două suplimente a fost suspendat însă suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea dreptului respectiv, art.38 din Codul muncii prevăzând în mod imperativ că drepturile persoanelor încadrare în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
prevăzute de art.31 alin.1 lit.c și d au fost doar suspendate prin actele normative respective, acte ce nu conțin vreo referire la desființarea dreptului respectiv, situație în care suspendarea exercițiului dreptului la suplimente nu echivalează cu însăși înlăturarea lui câtă vreme prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege privitoare la acest drept.
Fiind de principiu că o normă legală, odată reglementată, trebuie să producă efectele, o soluție contrară ar însemna ca un drept prevăzut de lege să devină pentru cealaltă parte doar o obligație lipsită de conținut, ajungându-se ca un drept patrimonial recunoscut de lege să fie lipsit de substanța sa și practic lipsit de valoare.
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, pot prevede în art.1 din Protocolul adițional nr.1 că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale și nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului, dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare fiind un drept de creanță și prin urmare, un bun în sensul Convenției menționate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta O, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În recursul promovat de către pârâtă s-a arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii.
S-a susținut, în esență că, în ceea ce privește cuantificarea suplimentelor solicitate de reclamantă, că nu este posibilă negocierea individuală privind sporurile salariale, iar actul normativ care să prevadă un sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici nu este în vigoare la această dată, astfel că solicitarea reclamantei ca instanțele judecătorești să reglementeze o omisiune legislativă ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv, ceea ce contravine dispozițiilor constituționale.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului formulat, modificarea sentinței pronunțate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Examinând recursul formulat de pârâtă prin prisma criticilor formulate și în raport de actele existente la dosar și față de dispozițiile legale în materie, Curtea apreciază că este fondat, pentru următoarele considerente:
Reclamanta are calitatea de funcționar public, fiind salarizată în raport de dispozițiile Legii nr. 188/1999 rep. prin Statutul funcționarilor publici, OUG 92/2004, OG 2/2006 și OG 6/2007 modificată prin OG 9/2008.
Dispozițiile art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. stabilesc în mod generic compunerea salariului la care este îndreptățit funcționarul public, arătând că acesta include salariul de bază, sporul de vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
În privința ultimelor două componente, prin art. 44 din OUG 92/2004 și art. 48 din OG 2/2006 s-a dispus suspendarea succesivă a acestora, suspendare ce a operat până la intrarea în vigoare a OG 6/2007 act normativ care nu a mai preluat dispozițiile legale anterioare ce privesc suspendarea suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
În acest context legal, se pune problema aplicării dispozițiilor art. 31 alin. 1 din 188/1999 rep. la calculul salariului cuvenit funcționarilor publici.
Astfel, se apreciază că Statutul funcționarilor publici reglementează în mod generic funcția publică, evoluția carierei funcționarilor publici, drepturile și îndatoririle acestora, context în care definește structura salariului cuvenit funcționarilor fără să stabilească, în concret, modalitatea de calcul a acestuia.
Faptul că, alin. 3 al art. 31 din 188/1999 stabilește că salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilitatea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, determină instanța să aprecieze că, în concret, modalitatea de stabilire a salariului funcționarilor se realizează prin lege organică în raport de cadrul legal general stabilit de Statut.
Mai mult decât atât, Statutul nu prevede criterii concrete de determinare a drepturilor bănești solicitate, procentul de 25% indicat de reclamant în petitul cererii lor fiind fără susținere legală.
Aceste aspecte conduc la concluzia că Statutul funcționarilor publici, prin art. 31 alin. 1 stabilește cadrul general al salarizării funcționarilor publici, urmând ca determinarea concretă a drepturilor salariale să fie stabilită ulterior.
În atare situație, reclamanta este în imposibilitate de a realiza prin intermediul instanței o creanță al cărei cuantum nu este stabilit de lege pentru a putea fi determinat sau determinabil, iar recunoașterea vocației generale la acordarea drepturilor solicitate ar lipsi hotărârea judecătorească de scopul său final - punerea în executare, și pe de altă parte o eventuală cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii ar reprezenta o nesocotire a dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituia României, conform căruia deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere pentru viitor, începând cu data publicării acestora.
În acest sens, prin Decizia nr.820/3 iulie 2008 publicată în Of. 537/16.07.2008, Curtea Constituțională a arătat că dispozițiile art.1, 2 (alin. 3) și art. 27 alin. 1 din OG 137/2000 R privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Nu poate fi reținută susținerea reclamantei privind faptul că drepturile solicitate constituie "un bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Instanța Europeană a decis în jurisprudența sa că atât timp cât acțiunile reclamantei se află "pendinte" pe rolul jurisdicțiilor interne, acestea nu făceau să se nască nici un drept de creanță, ci numai eventualitatea dobândirii unei asemenea creanțe. Astfel, s-a stabilit cu valoare de principiu că "o creanță nu poate fi considerată "bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1, decât dacă ea a fost constatată sau stabilită printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat" (decizia din 18 octombrie 2002, - și alții contra Spaniei).
Prin urmare, creanța invocată de reclamantă nefiind constatată printr-o hotărâre irevocabilă, nu beneficiază de protecția art. 1 din Protocolul l la CEDO.
În același sens este și jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești potrivit art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 (soluția de principiu pentru unificarea practicii adoptată la data de 6 aprilie 2009).
Astfel, deși jurisprudența Curții de APEL CRAIOVA în această materie a fost contrară soluției adoptate în prezenta cauză, necesitatea schimbării acesteia s-a impus atât prin prisma dispozițiilor art. 18 alin. 2 din Legea 304/2004 cât și a jurisprudenței CEDO, care în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României a statuat că "divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței".
În raport de aspectele analizate, se apreciază că reclamanta nu au făcut dovada că drepturile solicitate constituie o creanță certă, lichidă și exigibilă împotriva pârâtului.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea, în baza art. 312 alin.1, va admite recursul formulat de pârâta O și va modifica sentința în sensul că va respinge acțiunea.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de pârâta O împotriva sentinței nr.373 din 8 mai 2009, pronunțată de Tribunalul O l t, în dosar nr-.
Modifică sentința în sensul că respinge acțiunea.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - - | Judecător, - |
Grefier, |
Red.jud.L-
CB/ 2ex./11.12.2009
Jud.fond
Președinte:Daniela VijloiJudecători:Daniela Vijloi, Laura Mariana Chimoiu, Gabriela
