Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Sentința 51/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR- - 19.01.2009
SENTINȚA CIVILĂ Nr.51
Ședința publică din 11 februarie 2009
PREȘEDINTE: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare acțiunea formulată de reclamantele, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Arad, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care, din oficiu, instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Curții de APEL TIMIȘOARA în soluționarea prezentei acțiuni și, văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art.242 alin.2 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare pe excepție.
CURTEA
În deliberare, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Arad sub nr-, reclamantele, au chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, Curtea de APEL TIMIȘOARA și Tribunalul Arad și au solicitat obligarea acestora la plata sporului de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică socotit la indemnizația brută lunară pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 28 februarie 2004, iar pentru începând cu 1 decembrie 2000 până la 28 februarie 2004, obligarea Curții de APEL TIMIȘOARA la emiterea unor decizii de încadrare ce se cuprindă acestor spor, obligarea Tribunalului Arad să efectueze modificările respective în carnetele de muncă și a Ministerului Justiției la alocarea fondurilor necesare drepturilor bănești solicitate.
Au motivat cererea cu aceea că sunt angajații tribunalului, iar prin Decizia nr. XXI a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Reunite, date asupra recursului în interesul legii s-a stabilit că magistrații și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la sporul de risc de 50 % și după intrarea în vigoare a nr.OG 83/2000, iar reclamantele în temeiul art. 40 din nr.OG 92/2004 au acest drept, întrucât funcționarii publici beneficiază de sporurile și alte drepturi salariale prevăzute de legislația specifică autorității sau instituției publice în care își desfășoară activitatea. Au mai precizat că prin hotărâri judecătorești irevocabile li s-a acordat acest spor pentru perioada martie 2004 - 2008 și au mai invocat ca temeiuri legale art. 47 din Legea nr. 50/1996, art. 40 din nr.OUG 92/2004, art. 41 din nr.OG 6/2007, art. 112 Cod procedură civilă și art. 1082-1084 Cod civil, precum și Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
La data de 10 octombrie 2008, au formulat cerere de intervenție în interes propriu n și, care au solicitat față de aceeași pârâți aceleași drepturi salariale, primul pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2004 și secundul pentru 1 iulie 2004 - 31 decembrie 2004. Cererea a fost motivată în fapt și în drept la fel ca și cererea introductivă de instanță.
Prin întâmpinarea depusă la 20 octombrie 2008, Ministerul Justiției a solicitat respingerea cererii principale, invocând prescripția dreptului la acțiune și netemeinicia cererii în raport de minuta deciziei nr. 23 din 12 mai 2008, Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că funcționarii publici din cadrul instanțelor și parchetelor nu beneficiază de drepturile bănești reglementate de legislația specifică personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor. De asemenea, a motivat cu salarizarea funcționarilor publici conform unor acte normative speciale și în aplicabilitatea dispozițiilor art. 47 din Legea nr. 50/1996, care a reglementat salarizarea magistraților și a personalului de specialitate al instanțelor.
Prin întâmpinarea depusă la 21 octombrie 2008, același pârât a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de intervenție, nefiind aplicabile dispozițiile art. 49 alin. 1 Cod procedură civilă, întrucât intervenienții urmăresc valorificarea unui interes propriu exclusiv față de pârâți, ori potrivit teoriei și practicii judiciare, cererea de intervenție în interes propriu este admisibilă numai când este îndreptată împotriva ambelor părți din proces, reclamant și pârât, intervenientul tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului. În subsidiar, s-au reiterat aceleași apărări ca și în întâmpinarea din 20 octombrie 2008.
Ceilalți pârâți nu au depus întâmpinare, deși au fost citați cu această mențiune.
Prin încheierea din 21 octombrie 2008, din oficiu, Tribunalul Arada pus în discuție competența de soluționare a pricinii, față de dispozițiile art. 1 din nr.OUG 75/2008, și a dispus înaintarea cauzei către Curtea de APEL TIMIȘOARA.
Prin răspunsurile înregistrate la 13 noiembrie 2008, atât Ministerul Justiției, cât și reclamantele și intervenienții au invocat competența materială a Tribunalului Arad, având în vedere dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, care prevede că litigiile având obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe. Art. 1 din nr.OUG 75/2008 se referă doar la magistrați și la personalul auxiliar al instanțelor și parchetelor a căror salarizare este stabilită prin nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007.
Prin precizarea depusă la 25 noiembrie 2008, reclamantele și intervenienții au menționat că din eroare a fost invocat art. 47 din Legea nr. 50/1996 și că singurul temei legal al acțiunii este art. 108 din Legea nr. 188/1999, art. 40 din nr.OUG 92/2004, precum și art. 41 din nr.OG 6/2007.
Reclamantele și intervenienții au anexat și un înscris din care rezultă că în toată perioada pentru care au solicitat sporul de 50% au avut calitatea de funcționari publici, cât și decizia prin care a devenit irevocabilă sentința care le-a acordat acest spor salarial pentru perioada ulterioară lunii februarie 2004.
Analizând excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad în condițiile prevăzute de art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, Tribunalul Arada stabilit, în condițiile art. 159 alin. 1 pct.2 raportat la art. 158 alin. 1 și 3, că Tribunalul Arad nu are competența materială de a soluționa pricina, aceasta revenind Curții de APEL TIMIȘOARA, datorită următoarelor considerente:
Prin nr.OUG 75/2008, privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, s-a decis că cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale sunt soluționate, în primă instanță, de curțile de apel, cereri formulate de personalul salarizat potrivit nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007, acte normative care stabilesc salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar, precum și altor categorii de personal din cadrul instanțelor și parchetelor și altor unități din sistemul justiției. 2 al aceluiași articol stabilește că Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel.
Observând modul de redactare al articolului citat, se constată că sunt date în competența curților de apel în primă instanță numai cererile având ca obiect "acordarea unor drepturi salariale formulate de personalul" menționat. Prin urmare, cererile privind alte drepturi salariale ale personalului menționat, rămân în competența, de drept comun, a tribunalelor.
Pentru aplicarea dispozițiilor art. 1 al ordonanței este evidentă necesitatea unor raționamente suplimentare care să delimiteze cererile având obiect acordarea unor drepturi salariale care sunt de competența curților de apel, de cererile având obiect alte drepturi salariale care rămân în competența tribunalelor.
OUG nr. 75, analizată, nu oferă în cuprinsul ei nici o mențiune suplimentară. Nici ordonanțele la care se referă art. 1 analizat nu fac această completare.
Dar, cum este de principiu, norma juridică odată edictată și intrată în vigoare, trebuie aplicată, instanța ia în considerare ca și criteriu ajutător pentru a stabili competența curților de apel în soluționarea cererilor având obiect acordarea unor drepturi salariale, categoriile de drepturi salariale cuprinse de cele două acte normative, nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007, cu modificările corespunzătoare.
Este adevărat că reclamantele și intervenienții nu solicită sporuri în baza vreuneia din cele două ordonanțe. Nici nu ar fi posibil, deoarece obiectul acțiunii este sporul de 50 % pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, pentru o perioadă anterioară, respectiv 2000 - 2004, când cele două ordonanțe nu existau. Acest aspect nu este relevant pentru stabilirea competenței. Ceea ce este important este natura dreptului salarial pretins, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, în prezent, reglementat de cele două ordonanțe. Pentru perioada în care reclamantele și intervenienții solicită acordarea sporului, actul normativ care îl reglementa era, așa cum s-a menționat de către petenți, Legea nr. 50/1996.
Soluționarea problemei legată de competență, este rațional, să aibă în vedere natura dreptului salarial ce formează obiectul cererii și să nu fie relevant numărul actului normativ care îl reglementează. Așa cum se poate observa din succesiunea în timp a Legii nr. 50/1996 și a nr.OUG 27/2006 și nr.OG 8/2007, acestea reglementează în același mod, pentru perioada în care se aplică, sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică.
În concluzie, chiar dacă reclamantele și intervenienții sunt funcționari publici, cererile având obiect acordarea sporului de 50 % pentru solicitare neuropsihică, reglementat în trecut prin acte normative speciale, privind salarizarea magistraților și a personalului auxiliar din instanțe, iar în prezent prin cele două ordonanțe menționate, sunt de competența curților de apel.
Concluzia se impune și din punctul de vedere al eliminării oricărei discriminări în privința regimului juridic al cererilor având obiect acordarea drepturilor salariale privind sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică. Dacă am accepta că pentru funcționarii publici aceste cereri se judecă de tribunale, iar pentru magistrați și personalul auxiliar al instanțelor, se judecă de curțile de apel, am ajunge la o soluție discriminatorie, întrucât părțile unui astfel de litigiu, în raport cu instituția care îi salarizează, sub aspect procesual, sunt în situații analoge și nu există nici o justificare legitimă, obiectivă și rezonabilă pentru a alege competențe și regimuri juridice diferite acestor categorii de cereri, având obiect acordarea aceluiași drept salarial.
Un alt argument pentru stabilirea competenței în favoarea curții de apel rezidă în însăși partea introductivă a nr.OUG 75/2008, care declarând că unificarea practicii judiciare și asigurarea unei stabilități a raporturilor juridice în domeniul stabilirii drepturilor salariale ale personalului din sistemul justiției și având în vedere necesitatea unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiției, stabilește competența de soluționare a cererilor având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, între care și sporul menționat, în primă instanță curților de apel.
De altfel, însăși art. 109 din Legea nr. 188/1999 stabilește că numai acele cauze ale funcționarilor publici care au ca obiect raportul de serviciu sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe. Ori, așa cum s-a arătat, cererile cu obiectul drepturilor salariale vizat de reclamante și intervenienți este dat în mod expres, prin nr.OUG 75/2008 în competența curților de apel. Invocarea acestui text prin întâmpinările părților nu are semnificație, deoarece art. 109 din Statutul funcționarilor publici nu distinge între instanțele de drept comun, tribunale și curți de apel care soluționează litigiile funcționarilor publici, mulțumindu-se să stabilească doar specializarea instanțelor și anume cea de contencios administrativ. După cum este bine știut, atât tribunalele cât și curțile de apel au secții de contencios administrativ, astfel că soluționarea în primă instanță a prezentului litigiu la Curtea de APEL TIMIȘOARA nu ridică nici un impediment.
Cauza a fost înregistrată la Curtea de APEL TIMIȘOARA sub nr- la data de 19.01.2009.
Analizând probatoriul administrat în cauză, instanța constată următoarele:
Examinândcu prioritateexcepția necompetenței materiale a Curții de APEL TIMIȘOARA, invocată din oficiu la termenul din 11.02.2009, instanța constată că obiectul prezentei acțiuni îl constituie obligarea Curții de APEL TIMIȘOARA, a Ministerului Justiției și a Tribunalului Arad la plata unor sporuri salariale către reclamantele, și - funcționari publici în cadrul Tribunalului Arad.
Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, (astfel cum a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, și modificată ulterior republicării prin Legea nr. 164/2004, Legea nr. 344/2004; Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 - aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, Legea bugetului de stat pe anul 2005 nr. 511/2004, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2005 nr. 512/2004, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 39/2005 - aprobată prin Legea nr. 228/2005, Legea bugetului de stat pe anul 2006 nr. 379/2005, Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 2006 nr. 380/2005, Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 - aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006, și prin Legea nr. 442/2006, " cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe".
De asemenea, conform art. 3 punctul 1 Cod de Procedură Civilă,"curțile de apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale".
În privința competenței instanțelor de contencios administrativ, art. 10 alin. 1 și 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 dispune că "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.
(2) Recursul împotriva sentințelor pronunțate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, iar recursul împotriva sentințelor pronunțate de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel se judecă de Secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel".
Conform art. 2 punctul 1 lit. d) Cod de Procedură Civilă, Tribunalul judecă în primă instanță"procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competența curților de apel".
Instanța constată că reclamantele au solicitat obligarea instituțiilor pârâte la plata unor drepturi salariale cuvenite în virtutea calității reclamantelor de funcționari publici care își desfășoară activitatea în cadrul Tribunalului Arad.
În aceste condiții, obiectul prezentului litigiu constă în recunoașterea unor drepturi cu caracter salarial cuvenite reclamantelor în baza raportului de serviciu al acestora cu unitatea în cadrul căreia își desfășoară activitatea, respectiv Tribunalul Arad.
Întrucât Curtea de APEL TIMIȘOARA nu este o instituție sau autoritate centrală, instanța apreciază - având în vedere și dispozițiile legale citate - instanța apreciază că judecarea prezentei cauze este de competența Tribunalului Arad, fiind în litigiu refuzul Tribunalului Arad de a plăti reclamantelor un spor salarial, așadar un litigiu având ca obiect un drept derivând din raportul de serviciu al unui funcționar public cu o autoritate publică locală.
În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor Ordonanței de Urgență nr. 75 din 11 iunie 2008, privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 462 din 20 iunie 2008, Curtea reține că art. I din acest act normativ prevede că:
"(1)Cererile având ca obiect acordarea unor drepturi salariale, formulate depersonalul salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările și completările ulterioare, precumși potrivit Ordonanței Guvernului nr. 8/2007privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, cu modificările ulterioare, sunt soluționate,în primă instanță, de curțile de apel.
(2) Recursul împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel se judecă de Înalta Curte de Casație și Justiție".
Or, reclamanții nu fac parte din personalul salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, și nu sunt salarizați potrivit Ordonanței Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, precum și din cadrul altor unități din sistemul justiției.
Așadar, dispozițiile Ordonanței de Urgență nr. 75 din 11 iunie 2008 nu sunt incidente în cauză.
Curtea remarcă, de altfel, că prin Decizia nr.104 din 20 ianuarie 2009, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.75/2008, privind stabilirea de măsuri pentru soluționarea unor aspecte financiare în sistemul justiției, excepție ridicată, din oficiu, în temeiul art.146 lit. d) din Constituție, de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele nr-, -, -, -, -, -, -, -, -, - și nr-.
În concluzie, dispozițiile art. I din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.75/2008 urmează a fi înlăturate de la aplicare, nemaiputând constitui un temei pentru stabilirea competenței în primă instanța a Curții de APEL TIMIȘOARA pentru astfel de cauze.
În consecință, instanța va admite excepția necompetenței materiale a Curții de APEL TIMIȘOARA și va declina competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Arad - Secția de contencios administrativ, litigii de muncă și asigurări sociale
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția necompetenței materiale.
Declină competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Arad - Secția de contencios administrativ, litigii de muncă și asigurări sociale.
Cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunțarea hotărârii.
Pronunțată în ședința publică din 11 februarie 2009.
PREȘEDINTE, GREFIER,
- - - -
Red./19.02.2009
Tehnored. /2 ex./23.02.2009
Președinte:Răzvan PătruJudecători:Răzvan Pătru
