Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 56/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA OPERATOR 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--10.12.2008
DECIZIA CIVILĂ NR.56
Ședința publică din 21 ianuarie 2009
PREȘEDINTE: Ionel Barbă
JUDECĂTOR 2: Răzvan Pătru
JUDECĂTOR 3: Rodica Olaru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.1595/08.10.2008, pronunțată de Tribunalul C-S în dosarul nr-, în contradictoriu cu pârâții intimați Orașul prin Primar și Primarul Orașului, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reclamantul personal, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care nemaifiind alte cererii de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată finalizată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul în dezbaterea recursului.
Reclamantul solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat.
CURTEA
Asupra recursului de față constată:
Prin sentința civilă nr.1599/8.2008 pronunțată în dosar nr-, Tribunalul C-S a respins ca nefondată acțiunea reclamanților și împotriva pârâtului Primarul Orașului, având ca obiect obligarea la acordarea suplimentului postului de 25% și suplimentul corespunzător treptei de salarizare de 25%.
În motivare s-a reținut că reclamanți au calitatea de funcționari publici în cadrul Primăriei, reclamantul îndeplinind funcția publică de consilier juridic din data de 04.04.2007 și reclamanta îndeplinind funcția publică de secretar al orașului din data de 24.05.2007.
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, dispoziții aplicabile și în situația de față, conform prevederilor art. 117 din Legea nr. 188/1999, revine angajatorului, respectiv pârâtei, obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege-.
În acest context reclamantul, având calitatea de funcționar public, trebuie să fie salarizat în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 și are dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, așa cum au fost reglementate prin art. 31 alin. 1 lit. c și d din actul normativ citat.
Cele două suplimente au fost introduse prin Legea nr. 161/19.04.2003, publicată în MO în data de 21.04.2003, fără a se indica, însă, în ce cuantum vor fi acordate, funcție de gradul, clasa, treapta de salarizare a funcționarilor publici. De asemenea, nici unul din actele normative referitoare la modul de salarizare a funcționarilor publici nu stabilește cuantumul celor două suplimente, respectiv OUG. nr. 192/2002, OUG nr. 92/2004, OG nr. 2/2006, OG nr. 6/2007, OG nr. 9/2008. Aplicarea dispozițiilor referitoare la acordarea suplimentelor a fost suspendată pe perioada 2004-2006, mai întâi prin pct. 7 al articolului unic al Legii nr. 164/16.05.2004, apoi prin art. 44 din OUG nr. 92/2004 și prin prevederile OG nr. 2/2006.
Astfel, deși Legea nr. 188/1999 prevede în mod expres că în compunerea salariului funcționarului public, pe lângă salariul de bază și sporul de vechime în muncă intră și suplimentul postului, precum și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, legiuitorul nu a stabilit cuantumul sporurilor în discuție, limitându-se la precizarea că suplimentul prevăzut la litera d din art. 31 se stabilește în raport de treapta de salarizare. Așa fiind, este evident că stabilirea cuantumului celor două suplimente a fost lăsată de legiuitor în seama Administrației, a cărei activitate fundamentală este aceea a organizării legii sau a executării în concret a legii, prin urmare, este atributul exclusiv al Administrației de a executa în concret dispozițiile cuprinse în art.31 din Legea nr.188/1999, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, singurul criteriu avut în vedere de legislator, care obligă Administrația, fiind criteriul treptei de salarizare pentru fiecare categorie de funcționari publici.
În consecință, în lipsa unui act emis sau adoptat de către Administrație, prin care să fie stabilit cuantumul celor două suplimente solicitate prin acțiune de către reclamant, instanța nu posedă puterea juridică de a determina ea însăși întinderea suplimentelor salariale deoarece s-ar substitui Administrației, ipoteză în care ar încălca principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României.
Astfel, instanța a reținut că pârâta nu poate fi obligată, în condițiile descrise mai sus, la plata suplimentelor salariale solicitate prin acțiune, înainte de stabilirea cuantumului acestora, motiv pentru care a respins acțiunea formulată de reclamanți.
În cauză au declarat recurs reclamanții și solicitând modificarea sentinței și admiterea acțiunii.
Recurenții critică prima instanță pentru că, a ignorat art.38 din Codul muncii, care prevede că rin p. art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ faptul că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul unei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Menționează că, este de principiu ca o normă legală odată reglementată, trebuie să producă efecte, fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor să aibă doar un caracter formal.
Potrivit art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale:" Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului". În aceste condiții, dreptul lor la acordarea suplimentului postului și cel al treptei de salarizare este un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art.1 din Protocolul adițional 1 la Convenția amintită.
Consideră că trebuie să beneficiem de sporurile salariale solicitate prin acțiune, textul art.31 din Lege nr. 188/1999 republicată fiind fără echivoc în acest sens, atunci când enumera elementele constitutive ale salariului funcționarului public.
Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării în spiritul și litera lor a legilor adoptate, concomitent cu eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați să se bucure efectiv de acestea.
Că solicitarea acestor drepturi este îndreptățită rezultă și din alte acte normative, în care aceste sporuri sunt recunoscute ca fiind datorate. Ordinul comun al Ministrului muncii, familiei și egalității de șanse și al Ministrului economiei și finanțelor nr- stabilește regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile în cadrul operațiunilor finanțate prin Programul "Dezvoltarea resurselor umane" ( ) 2007-2013. în aplicarea acestui ordin a fost elaborat solicitantului acestor fonduri, în care se dezvoltă și explică regulile de eligibilitate și lista cheltuielilor eligibile. Astfel, în cadrul costurilor salariale care intra în aceste cheltuieli eligibile sunt incluse și suplimentul postului, precum și suplimentul treptei de salarizare, acordate în temeiul art. 31 alin.1, lit. c și d din Legea nr. 188/1999.
În ceea ce privește lipsa cuantificării sporurilor solicitate prin acțiune, de care s-a prevalat instanța de fond în motivarea deciziei luate, considerăm că este lipsit de relevanță faptul că, printr-un act normativ nu s-a prevăzut cuantificarea lor. Acesta nefiind un motiv pentru a nu fi acordate. Dacă s-ar invoca o astfel de interpretare s-ar ajunge la ineficienta unor dispoziții legale, parte a dreptului pozitiv, ceea ce ar fi inadmisibil.
Mai mult neacordarea acestor drepturi doar în ideea necuantificării lor, ar duce la o vădită discriminare a noastră având în vedere practica instanțelor de judecată ce reflecta modul unitar în care s-a aplicat legea și s-au acordat până în prezent aceste drepturi, necuantificate de către Administrație.
În aceeași ordine de idei consideră că este total inadmisibil și discriminatoriu ca unei persoane ce a avut aceeași calitate de funcționar public în cadrul, C - S, să i se recunoască și să i se acorde de către instanța de judecată dreptul de a beneficia de aceleași drepturi salariale prevăzute în aceleași dispoziții legale, adică art. 31 alin.1, lit. c și d din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, precum cele solicitate de noi, chiar și fără vreo cuantificare din partea Administrației. faptul că acea persoană este fostul consilier juridic al instituției sus amintite, actualmente consilier juridic al pârâtei și reclamant în acest dosar,
În conformitate cu prevederile art.14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, purtând titlul "Interzicerea discriminării", "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", acesta fiind principiul egalității tuturor în fața legii, "lista cuprinsă în art.14 nefiind limitativă", dreptul la nediscriminare "protejând persoanele fizice și persoanele juridice aflate în situații asemănătoare, împotriva aplicării unui tratament diferit" ( 23 iulie 1968 citat de - "Convenția europeană a drepturilor omului" - Comentariu pe articole -.l - Drepturi și libertăți). Convenția Europeană a Drepturilor Omului la care România a aderat, trebuie respectată cu prioritate față de dreptul intern, în caz contrar instituindu-se răspunderea pentru neexecutarea obligațiilor pe care și le-a asumat Statul Român.
Conform art. 16, "Egalitatea în drepturi", din Constituția României, potrivit cu care: "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări", considerăm că și noi suntem îndreptățiți să beneficiem de suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază și suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, precum ceilalți funcționari publici, conform practicii depuse la dosarul cauzei cu atât mai mult ca reclamantului i s-a recunoscut și acordat aceste drepturi într-o instituție publică prin sentință judecătorească iar în altă instituție publică să nu-i fie recunoscut și cu atât mai mult neacordat
De asemenea, prin neacordarea drepturilor salariale prevăzute de art. 31 alin. 1 lit c și d se încalcă art.11 alin.1 și alin.2 din Constituție care arată că:"(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. (2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern"; art.20 alin. (2) din Constituție care precizează că "Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
Tratatele internaționale ratificate de către România și care fac parte din dreptul intern, încălcate prin neacordarea drepturilor odată acordate sunt:
Carta europeană a autonomiei locale ratificată de către România prin Legea nr.199/1997 care prevede la art.6 alin. 2) că "Statutul personalului autorităților administrației publice locale trebuie "să permită o recrutare de calitate, fondată pe principii de merit și de competență; vor fi prevăzute, în acest scop, condiții adecvate privind pregătirea, remunerarea și afirmarea profesională". După cum se observă această dispoziție convențională acordă un statut special angajaților din administrația publică locală, autoritățile și instituțiile publice din care fac parte având dreptul să stabilească în mod autonom și adecvat sistemul de salarizare, inclusiv drepturile salariale prevăzute de art. 31, alin 1, lit. c și d, în plus, este stabilită și printr-un act normativ al unei autorități publice centrale.
ART. 2 alin.1. din Convenția Organizației Internaționale a nr. 131 din 24 iunie 1970 privind fixarea salariilor minime, în special în ce privește țările în curs de dezvoltare, ratificată prin Decretul Nr. 83 din 23 iulie 1975 care dispune că " minime vor avea putere de lege și nu vor putea fi scăzute".
Examinând recursul în raport cu motivele invocate și cu cele din oficiu prevăzute de art.304 Cod procedură civilă, se constată că este nefondat și se respinge pentru că:
Curtea observă că drepturile solicitate de reclamanți sunt reglementate de dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) suplimentul postului;
d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Curtea observă, totodată, că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 76/2005, și prin Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
De asemenea, Curtea reține că în numerotarea anterioară republicării din anul 2007, art. 31 din Legea nr. 188/1999 era numerotat ca art. 29.
În aplicarea dispozițiilor actualului art. 31 (fost art.29 din Legea nr.188/1999) - text introdus prin Legea nr.161/2003 - Agenția Națională a Funcționarilor Publici a elaborat un proiect de act normativ privind salarizarea funcționarilor publici, proiect care instituia, conform dispozițiilor art. 29 din Legea nr.188/1999, mecanismul de stabilire a salariului funcționarilor publici, compus din cinci componente: salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare, alte prime și sporuri.
Curtea observă însă că acest proiect de act normativ nu a fost promovat până în prezent, astfel că nu există baza legală pentru calcularea (cuantificarea) și acordarea suplimentului postului și a suplimentului treptei de salarizare.
Curtea reține, în același sens, că obligarea pârâtei la plata sporurilor respective în procent de 25% este lipsită de temei legal, neexistând nici o reglementare în baza căreia să se poată identifica acest cuantum.
Curtea constată, în acest sens, că pentru a fi posibilă cuantificarea (calcularea) suplimentului postului și a suplimentului gradului, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art.29 alin.(1) lit.c) și d) din Legea nr.188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr.188/1999.
Curtea reține că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea apreciază că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat, iar, pe de altă parte, eventuala cuantificare de către instanță în raport cu diverse criterii, reprezintă o nesocotire a Deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținutexpressis verbiscă "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
În raport cu dispozițiile deciziilor Curții Constituționale menționate mai sus, Curtea apreciază că instanțele judecătorești nu au posibilitatea de a acorda un spor salarial al cărui cuantum nu a fost determinat de autoritățile competente.
Chiar dacă nu se poate lua în considerare suspendarea legală a aplicării textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, Curtea apreciază că nu se poate face în cauză o analogie cu situația litigiilor având ca obiect plata primelor de concediu cuvenită funcționarilor publici, întrucât în cazul acordării primei de concediu, dispozițiile Legii nr.188/1999 erau lipsite de orice echivoc, sub aspectul cuantumului primei respective, dispozițiile art. 34 alin. 2 - devenit ulterior art. 35 alin. 2 - din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, prevăzând că " funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat".
Or, în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum, conform deciziilor Curții Constituționale menționat mai sus.
Trebuie remarcat de asemenea că cererea vizează un drept de creanță care nu îndeplinește cerința certitudinii, atâta timp cât nu are o cuantificare legală, astfel că, nu poate forma, legal, obiectul unei judecăți.
De asemenea, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să determine întinderea sporurilor solicitate ar constitui o substituire a instanței în atribuțiile puterii legiuitoare, ceea ce este inadmisibil în contencios administrativ, cunoscut fiind că puterea judecătorească nu are atribuții în domeniul legiferării, potrivit Constituției României.
Sunt nefondate susținerile din recurs referitoare la practica judiciară a altor instanțe din România pentru că aceasta nu este izvor de drept cu excepția soluțiilor pronunțate de în interesul legii sau de Curtea Constituțională, astfel că pronunțarea unor soluții de respingere a acțiunilor având același obiect, nu constituie discriminare cum eronat se susține prin recurs.
În privința aplicabilității în cauză aarticolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că acesta are următorul conținut:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decâtpentru cauză de utilitate publică șiîn condițiile prevăzute de legeși de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a acestui articol.
În această privință, Curtea reamintește, de pildă, paragrafele nr. 58 și 59 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că "un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prinaceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și și ova împotriva (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 -.
59.Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoareceinteresul patrimonialvizat este de natura creanței,nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor( împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)".
Or, reclamanții nu au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate, ci numai existența a două hotărâri judecătorești prin care s-au admis astfel de cereri de către Curtea de APEL TIMIȘOARA, pronunțate în ianuarie și octombrie 2008.
În aceste condiții, Curtea apreciază că reclamanții nu au dovedit existența unei speranțe legitime de a obține creanțele care formează obiectul prezentei judecății, nefiind, așadar, aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, sunt neaplicabile speței prevederile art.38 din Codul muncii, întrucât nu se discută niciuna din ipotezele legale acolo menționate, principiul încrederii în statul de drept legat de acordarea unor drepturi salariale este opozabil și se poate analiza numai în raport cu autoritățile statale cu atribuții în domeniul legiferării și nu în raport cu puterea judecătorească.
Chiar dacă sunt recunoscute aceste drepturi prin U, pentru anii 2007-2013, așa cum afirmă recurenții, instanța nu are competența legală de a le cuantifica și drept consecință sunt irelevante în cauză invocările art.11 alin.1 și 2 sau art.20 alin.2 din Constituție sau cele privitoare la încălcarea de către Statul Român a unor tratate internaționale, în speță a cartei ratificată de România prin Legea nr.199/1997 sau a Convenției Organizației Internaționale a nr.131/1970.
Instanța mai constată că este irelevantă în cauză, dispoziția cuprinsă în art.117 din Legea nr.188/1999 republicată privind statutul funcționarilor publici care prevede expres că dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile legislației muncii, precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz, în măsura în care nu contravin legislației specifice funcției publice.
Dispozițiile art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii care prevede că angajatorul este obligat să acorde toate drepturile ce decurg din lege angajatului, contravin legislației aplicabile funcționarului public pentru că raporturile de serviciu ale funcționarului public se și se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condițiile legii, potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.188/1999 republicată și nu în baza unui contract de muncă.
Deci, toate drepturile salariale aferente funcției publice, au fost stabilite de pârâtă la momentul numirii în funcție a reclamanților, prin dispoziții ce constituie acte administrative și care pot forma obiectul acțiunii în contencios administrativ.
Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004, în temeiul căreia a fost sesizată prima instanță cu acțiunea de față, raportat la prevederile art.116 din Legea nr.188/1999 republicată, care dau în competența acestei categorii de instanțe litigiile privind raportul de serviciu al funcționarului publică, poate sesiza instanța de contencios administrativ cel ce se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim printr-un act de autoritate administrativă sau prin refuzul unei asemenea autorități.
Neacordarea drepturilor salariale din litigiu este urmarea actului administrativ de numire în funcția publică, în care nu s-au prevăzut cele două suplimente salariale, act necontestat de reclamanți, ceea ce duce la constatarea că acțiunea de față nu este fondată în raport cu prevederile art.1 alin.1 din Legea nr.554/2004.
În concluzie, pentru motivele expuse, recursul reclamanților se respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții și împotriva sentinței civile nr.1595/8.2008 pronunțată în dosar nr- al Tribunalului C-
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică 21.2009
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR - - - - - -
GREFIER
- -
Red. -22.2009
Tehnored. C- 30.01.2009/2 ex.
Prima instanță: Tribunalul C-
Judecător:
Președinte:Ionel BarbăJudecători:Ionel Barbă, Răzvan Pătru, Rodica Olaru
