Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 705/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA Operator 2928
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR--02.04.2009
DECIZIA CIVILĂ NR.705
Ședința publică din 07.05.2009
PREȘEDINTE: Diana Duma
JUDECĂTOR 2: Maria Belicariu
JUDECĂTOR 3: Răzvan Pătru
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, împotriva sentinței civile nr.189/02.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-, în contradictoriu cu reclamanții intimați, G, și intervenienta intimată, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care se constată că prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat a depus întâmpinare.
Văzând lipsa părților și faptul că la dosar a fost formulată cerere de judecată în lipsă în conformitate cu prevederile art.242 Cod procedură civilă, instanța reține cauza spre soluționare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la ribunalul Arad sub nr.4836/108/ 19.11.2008,reclamanții, G, și, și intervenienta, au chemat în judecată pe pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală B - Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, și au cerut obligarea acestora la plata drepturile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare conform art. 31 alin. 1 lit. c)-d) din Legea 188/1999, republicată, actualizată cu rata inflației până la data plății efective, începând cu luna aprilie 2004 și până la încetarea raporturilor de muncă; suplimentul postului în procent de 25% din salariul de bază; suplimentul corespunzător treptei de salarizare în procent de 25 % din salariul de bază; precum și obligarea pârâtei la înscrierea în cartea de muncă a acestor drepturi, în conformitate cu Decretul nr. 92/1976.
În motivarea acțiunii, reclamanții și intervenienta au arătat că au avut calitatea de funcționari publici în cadrul instituției pârâte A - în prezent - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T - - și în această calitate aveau dreptul conform art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 la un salariu în care să fie cuprins suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare dar prin acte normative succesive în perioada 2004-2006 aceste dispoziții (cuprinse anterior republicării Legii nr. 188/1999 în art. 29 alin. 1 lit. c și d) au fost suspendate, reintrând în vigoare potrivit art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 la data de 01.01.2007.
Cum pârâta nici după această dată nu a intenționat să achite aceste drepturi, care reprezintă parte a salarului prevăzut de lege, reclamanții și intervenienta consideră că sunt îndreptățiți la plata acestor drepturi, drepturi la care nu se poate renunța și nici nu pot fi limitate raportat la prevederile art. 38 și 39 alin. 1, lit. d din Legea nr. 53/2003 Codul Muncii.
Prin întâmpinarea formulată (108) pârâta Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Tas olicitat în principal admiterea excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile cu consecința respingerii acțiunii reclamanților ca inadmisibilă, iar în subsidiar respingerea acțiunii ca nefondată.
Arată că reclamanților nu le-au fost acordate drepturile salariale solicitate, pentru că prevederile referitoare la acestea au fost suspendate iar acordarea acestor drepturi bănești ar însemna de fapt aplicarea retroactivă a dispozițiilor prevăzute de Legea funcționarilor publici, ceea ce ar fi neconstituțional. Pârâta a arătat totodată că reclamanții nu au efectuat procedura prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, ceea ce atrage inadmisibilitatea acțiunii.
Prin Ordonanța de Guvern nr. 6/2007, a fost reglementat un sistem de salarizare distinct (provizoriu) față de Legea nr. 188/1999, fapt pentru care funcționarii publici nu pot solicita în limitele normative ale OG 6/2007, plata suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare prev. de art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999.
Pârâta a mai arătat că procentul de 25 % nu poate fi acordat de către instanță în lipsa unei prevederi legislative întrucât această operațiune ar echivala cu transformarea puterii judecătorești într-un legislator pozitiv ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 din Constituție, care prevede că Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Prin sentința civilă nr.189/02.02.2009, pronunțată în dosar nr-, Tribunalul Arada admis în parte acțiunea în contencios administrativ exercitată de reclamanții, G, în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală B - Autoritatea Națională a Vămilor și Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
A admis în parte cererea de intervenție formulată de reclamanta - intervenientă în contradictoriu cu aceeași pârâți și în consecință:
A obligat pârâții să plătească reclamanților și intervenientei despăgubiri reprezentând drepturi salariale neacordate, respectiv suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare pentru perioada aprilie 2004 - până la zi, sume ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților respectiv intervenientei.
A respins capătul de cereri privind acordarea drepturilor salariale până la încetarea raporturilor de muncă.
A respins acțiunea și cererea de intervenție cu privire la acordarea cuantumului sporurilor de 25% pentru fiecare, din salariul de bază.
Fără cheltuieli de judecată.
În motivarea soluției pronunțate, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții și intervenienta au fost funcționari publici în cadrul - în prezent - Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T - - B, și au formulat acțiune întrucât începând cu luna aprilie 2004 până în prezent nu au beneficiat de drepturile salariale la care aveau dreptul potrivit art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999.
Instanța a înlăturat susținerile pârâtei privind procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2000, întrucât această procedură se aplică numai în legătură cu actele administrative.
Potrivit art. 29 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 (după republicarea legii devenind art. 31 alin. 1) "pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu cuprins din: a) salariu de bază; b) sporul pentru vechime în muncă; c) suplimentul postului; d) suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. 1 lit. c și d au fost suspendate în perioada 01.01.2004-30.12.2006 în baza art. 44 din OUG nr. 92/2004 și art.48 din OG nr. 2/2006 aprobat cu modificări și completări prin Legea nr. 417/2006.
Prin Legea nr. 251/2006, art. 13, pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999, prevederile art. 29 alin. 1 lit. c și d au reintrat în vigoare începând cu data de 01.01.2007.
Succesiunea în timp a actelor normative la care s-a făcut referire impune deci să se rețină că dreptul la plata sporului reprezentând, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, a fost introdus prin art. 29 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999 și a produs efecte de la data de 01.01.2004 iar suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a înlăturat existența pentru anii 2004-2007.
Este neîndoielnic că prin art. 29 din Legea 188/1999, legiuitorul a reglementat mecanismul de stabilire a salariului funcționarilor publici compus din cele 4 componente enumerate limitativ, respectiv salariul de bază, suplimentul postului, sporul de vechime, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Este la fel de relevant că reclamanții și intervenienta au un drept subiect recunoscut și ocrotit de Legea nr. 188/1999.
Astfel, pentru ca un drept să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada 2004-31.12.2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar ajunge la situația că un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută să devină lipsit de orice valoare.
Ca atare, este evident și de necontestat faptul că legiuitorul, prin norma legală pe care își întemeiază reclamanții și intervenienta cererea,a recunoscut funcționarilor publici un astfel de drept salarial precum suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Pornind de la izvorul însuși al dreptului invocat este incontestabil că ceea ce legea a reglementat este corect și obligatoriu a fi respectat și de către angajator, acesta având obligația legală de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege.
În aplicarea principiului că norma legală trebuie aplicată în sensul în care legiuitorul a edictat-o și nu în sensul înlăturării acesteia, instanța a apreciat că întrucât reclamanții și intervenienta nu au primit până în prezent de la apariția actului normativ sporurile solicitate, acest drept tinde să fie lipsit de conținut, ceea ce contravine în mod vădit principiului enunțat în condițiile în care o normă legală reglementată, trebuie să producă efectele fiind împotriva rațiunii de a exista a legilor, ca acestea să aibă doar caracter formal lipsit de conținut.
Potrivit art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și al Fundamentale, "Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea drepturilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului".
Astfel, dreptul reclamanților la sporurile salariale reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare reprezintă un drept de creanță și prin urmare, este un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția menționată.
Ca atare, dreptul subiectiv al reclamanților respectiv intervenientei fiind recunoscut de legiuitor printr-o normă legală dincolo de competența constatatoare a instanței de judecată, instanța reține că reclamanții și intervenienta beneficiază de aceste drepturi salariale reglementate în art. 29 din Legea 188/1999 alături de celelalte sporuri și drepturi salariale.
Cu privire la cuantumul sporurilor solicitate în procent de 25% instanța a reținut ca inadmisibilă cererea reclamanților și a dat eficiență Deciziei nr. 820/2008 a Curții Constituționale care a statuat că "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Instanța de judecată nu se poate pronunța cu privire la stabilirea cuantumului acestor sporuri întrucât nu are nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege și cu privire la care legea nu reglementează modalitatea de calcul cu atât mai mult cu cât salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici și nicidecum în mod arbitrar de către instanțele judecătorești.
acestor drepturi salariale impune o valorificare, o corectă și justă apreciere a nivelului salarial raportat la atribuțiile și responsabilitățile fiecărui funcționar public în parte, or, aceste aspecte exced competenței legale cu care este învestită instanța de judecată.
Ca urmare, instanța a apreciat că cererea reclamanților respectiv intervenientei este în parte întemeiată, aceștia fiind îndreptățiți la plata dreptului salarial reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Având în vedere prevederile art. 93 din Legea nr. 188/1999 republicată potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii precum și cu reglementările de drept comun civile, administrative sau penale după caz în măsura în care nu contravin legislație specifice funcției publice și prevederile art. 161 alin. 4, art. 292 alin. 1 și art. 295 alin. 2 din Legea nr. 53/2002 Codul Muncii și art. 1082 Cod Civil, instanța a acordat reclamanților și intervenientei daune interese compensatorii pentru acoperirea prejudiciului suferit ca urmare a devalorizării monedei naționale în perioada scursă de la nașterea dreptului până la data plății efective.
Referitor la cererea reclamanților și intervenientei privind acordarea sporurilor pe viitor, instanța a respins-o întrucât creanța nu îndeplinește cumulativ cele 3 condiții de a fi certă, lichidă și exigibilă, nefiind născută și putând fi influențată ulterior de modificări legislative sau ale raporturilor de serviciu dintre părți.
Având în vedere că nici Legea nr. 188/1999 și nici alt act normativ nu prevede procentul în care se acordă sporul cerut de reclamanți, instanța a respins acțiunea reclamanților și intervenientei pentru plata suplimentelor salariale cerute ca fiind în procent de 25% fiecare din salarul de bază, ca fiind lipsită de temei legal.
Pentru considerente de fapt și de drept menționate și prevederile de art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța a admis în parte acțiunea reclamanților și intervenientei și a obligat pârâții să plătească reclamanților și intervenientei despăgubiri reprezentând drepturile salariale neacordate, respectiv suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada aprilie 2004 până la zi, sporuri ce se vor actualiza cu indicele de inflație de la data scadenței până la data plății efective și să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetele de muncă ale reclamanților respectiv intervenientei, conform Decretului nr.92/1976.
A respins capătul de cereri privind acordarea drepturilor salariale până la încetarea raporturilor de muncă și a respins acțiunea și cererea de intervenție cu privire la acordarea cuantumului sporurilor de 25% pentru fiecare, din salariul de bază.
Împotriva acestei hotărâria declarat recurs pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale, solicitând în principal, admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului Arad, casarea sentinței atacate și declinarea cauzei în favoarea Curții de Apel Timișoara - Secția contencios administrativ și fiscal; în subsidiar solicită modificarea hotărârii judecătorești atacate în sensul admiterii excepției inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei procedurii prealabile, cu consecința respingerii acțiunii ca inadmisibilă; în condițiile în care nu se vor admite excepțiile invocate solicită respingerea acțiunii ca nefondată.
În motivare, în susținerea excepției de necompetență materială a Tribunalului Arad în soluționarea prezentului litigiu, arată că Autoritatea Națională a Vămilor se organizează și funcționează ca organ de specialitate a administrației publice centrale, iar potrivit art.3 alin.1 din Codul d e procedură civilă, curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale.
Critică soluția primei instanțe care nu a admis excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile la care consideră că reclamanții erau obligați potrivit prevederilor art.7 alin.1 din Legea nr.554/2004.
Mai arată că prin nici un act normativ nu este prevăzut cuantumul de 25% din salariul de bază privind sporurile solicitate de reclamanți și ca atare solicită respingerea acțiunii acestora ca nefondată.
Analizând actele dosarului, criticile recurentei prin prisma dispozițiilor art. 304 din Codul d e procedură civilă și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 3041din Codul d e procedură civilă,Curtea de Apel constată următoarele:
1. Obiectul litigiului:
Reclamanții au avut - în perioada 2004-2008 - calitatea de funcționari publici în cadrul Direcției Regionale Vamală A, autoritate publică reorganizată ulterior sub denumirea Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale
În această calitate, acesta a solicitat în prezenta cauză obligarea Autorității Naționale a Vămilor și a Direcției Regionale pentru Accize și Operațiuni Vamale T la plata suplimentului postului în procent de 25% și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% cu începere din 1.04.2004 până la zi, sume actualizate cu rata inflației până la data plății efective.
2. reglementării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare:
Curtea constată că suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost introduse, ca drepturi salariale ale funcționarilor publici, în art. 29 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, prin art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, act normativ care, potrivit art. 78 din Constituție, în redactarea anterioară revizuirii, a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Conform art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003, " Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează: -
21. Articolul 29 va avea următorul cuprins:
"ART. 29
(1) Pentru activitatea desfășurată funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul gradului.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
În privința aplicării dispozițiilor art. 29 Legea nr. 188/1999, art. 25 (XXV) al Titlului III din cartea II din Legii nr. 161/2003, "prevederile art. 22,art. 29 alin. (1),art. 491, art. 52 - 56, art. 741, precum și ale art. 83 alin. (4), referitoare la acordarea indemnizației de detașare, din Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2004 ".
Aplicarea aceluiași text de lege a fost apoi suspendată prin articolul unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004. Dispozițiile pct. 7 din articolul unic al Legii nr. 164/2004 prevăd următoarele: "7. După articolul 50 se introduce articolul 501cu următorul cuprins:
<<Art. 501-Pentru anul 2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, și ale art. 46 din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003 se suspendă.>>"
Pentru anul 2005, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al gradului a fost suspendat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 23 noiembrie 2004, care a prevăzut, la art. 44, că "la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă aplicarea dispozițiilor art. 29 - din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare".
Pentru anul 2006, Curtea reține că dreptul la suplimentul postului și al treptei de salarizare a fost din nou suspendat prin art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, dispoziții conform cărora a fost suspendată, la data intrării în vigoare a ordonanței, "aplicarea dispozițiilor lit. c) și d) ale art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările ulterioare, până la 31 decembrie 2006".
Ulterior, în urma modificărilor operate prin Legea nr. 251/2006, a fost republicată Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, iar în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit art. 31, număr care s-a menținut în cuprinsul Legii nr. 188/1999 până la data pronunțării prezentei hotărâri.
Totodată, Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede, la art. I pct. 30, modificarea alin. (1) lit. d) al art. 29 din Legea nr. 188/1999, în sensul că "suplimentul gradului", anterior reglementat, se înlocuiește cu "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Astfel, în temeiul art. III din Legea nr. 251/2006, Legea nr. 188/1999 a fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007, astfel că, în urma renumerotării textelor, art. 29 devenit în prezent art. 31, având următorul conținut:
- Art. 31:"(1) Pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c)suplimentul postului;
d)suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
(2) Funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii.
(3) Salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici."
Însă cu privire la intrarea în vigoare a dispozițiilor fostului art. 29 din Legea nr. 188/1999, dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 4 iulie 2006, prevedeau că "prezenta lege intră în vigoare la 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I,cu excepția prevederilor art. 29, 56, 57, 58^1 și ale art. 60^1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege,care intră în vigoare la 1 ianuarie 2007."
Curtea reține, totodată, că dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 au fost declarate neconstituționale prin Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, privind excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, referitoare la intrarea în vigoare la "1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006", decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009.
Conform Deciziei Curții Constituționale nr. 185/2009, "dispozițiile art. XIII din Legea nr. 251/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,referitoare la intrarea în vigoare "la 1 ianuarie 2007 prevederilor art. 29 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 251/2006",sunt neconstituționale".
3. Analiza Curții:
3.1. Cu privire la excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad, Curtea reține că recurenta a invocat această excepție pe considerentul că reclamații au un raport de serviciu au Autoritatea Națională a Vămilor, care este autoritate centrală, iar potrivit art. 3 alin. 1 Cod de Procedură Civilă, Curtea de Apel judecă în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale;
Curtea reține că, potrivit art. 3 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, curțile de apel judecă "în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale".
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamanților se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. Așadar, nu este în litigiu un act emis de Autoritatea Națională a Vămilor, pentru a fi incidente dispozițiile art. 3 punctul 1 Cod de Procedură Civilă, astfel încât această excepție nu este întemeiată.
3.2 Cu privire la excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Curtea observă că, potrivit art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.
În privința acestei excepții, Curtea observă că solicitarea reclamanților se referă la acordarea unor drepturi salariale, iar nu la anularea unui act administrativ individual emis de către o autoritate publică. În consecință, Curtea apreciază că nu sunt îndeplinire condițiile prevăzute de art. 7 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 pentru a fi aplicabil acest text de lege.
Curtea reține că, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.
Din această reglementare rezultă că legea atribuie instanțelor de contencios administrativ competența soluționării litigiilor care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public, implicit cauzele care au ca obiect drepturile salariale solicitate de funcționarul public în temeiul și ca urmare a exercitării funcției sale.
Însă atribuirea competenței de soluționare a acestor litigii în favoarea instanțelor de contencios administrativ nu presupune că acestor litigii le sunt aplicabile integral dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, ci doar că asemenea litigii sunt de competența instanțelor specializate de contencios administrativ.
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea apreciază că în prezentul litigiu nu se impunea efectuarea procedurii prealabile prevăzută de art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004, astfel încât această excepție nu este întemeiată.
3.3. Cu privire la temeinicia acordării suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare:
Curtea observă că în perioada 2004-2006, prevederile referitoare la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare au fost suspendate.
Cu privire la aceste reglementări, Curtea precizează că acestea au fost examinate de Curtea Constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 185 din 12 februarie 2009, decizie care a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 187 din 25 martie 2009.
Astfel, cu privire la articolul unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 123/2003 privind creșterile salariale ce se vor acorda personalului din sectorul bugetar, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din 19 mai 2004 - text conform căruia se introduce în cuprinsul Ordonanței de Urgență modificate articolul 501, potrivit căruia "pentru anul 2004, aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, republicată, și ale art. 46 din Hotărârea Guvernului nr. 1.209/2003 se suspendă" - Curtea Constituțională a reținut că " deși textul menționat conține formularea "pentru anul 2004", acesta nu poate intra în vigoare decât respectând prevederile art. 15 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "legea dispune numai pentru viitor-", și ale art. 78 din aceasta, care dispun că "legea se publică în Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei". În atare situație,suspendarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 urmează să se aplicede la data intrării în vigoare a Legii nr. 164/2004, adicăde la data de 22 mai 2004.
Coroborând dispozițiile art. XIII pct. 21 și ale art. XXV din Legea nr. 161/2003 cu cele ale articolului unic pct. 7 din Legea nr. 164/2004,rezultă că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, fiind în vigoare începând cu data de 21 aprilie 2003,au fost aplicabile în perioada 1 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, aplicarea lor fiind apoi suspendată până la 31 decembrie 2004 ".
Curtea va reține, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 185/2009, că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile în perioada 1 ianuarie 2004 - 22 mai 2004, aplicarea lor fiind apoi suspendată numai din 23 mai 2004 și până la 31 decembrie 2004.
Totodată,cu privire la suspendarea dispozițiilor privind suplimentele salariale în litigiu pentru anul 2006prin art. 48 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 20 ianuarie 2006, Curtea Constituțională a reținut că " având în vedere că, potrivit art. 51, ordonanța a intrat în vigoare la 3 zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, rezultă așadar căîn perioada 1-23 ianuarie 2006 dispozițiile art. 29 au fost aplicabile, după această dată fiind suspendată, pentru restul anului 2006, doar aplicarea alin. (1) lit. c) și d) al acestui text".
Curtea va reține, așadar, în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 185/2009, că dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 au fost aplicabile în perioada 1-23 ianuarie 2006, aplicarea lor fiind apoi suspendată pentru restul anului 2006 numai din 23 mai 2004 și până la 31 decembrie 2004.
Examinând fondul pricinii, în raport cu motivele de recurs, Curtea reține că litigiul are de obiect dreptul reclamanților - funcționari publici - la plata unor sporuri salariale, în contextul în care acest drept cu caracter salarial a fost suspendat succesiv prin mai multe acte normative.
În opinia Curții, soluționarea acestei cereri este influențată de stabilirea efectelor unor dispoziții legale care au fost suspendate ulterior printr-un alt act normativ de aceeași forță juridică.
În rezolvarea acestei chestiuni, Curtea va recurge la interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție unor situații similare, în care s-au stabilit efectele produse în cazul suspendării acordării unor drepturi salariale pentru funcționari publici.
Astfel Curtea observă că prin Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra unor dispoziții legale referitoare la dreptul la prima de concediu pentru polițiști, stabilind, în dispozitiv, că "în aplicarea dispozițiilor art. 37 alin. (2) teza I din Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, aprobată cu modificări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările și completările ulterioare, -prima de concediu, respectiv o sumă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, se cuvine pentru perioada anilor 2004 - 2006, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția legală menționată."
În privința acestei decizii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Curtea observă că aceasta a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii promovat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție"pentru a se asigura"- potrivit art. 329 al. 1 Cod de Procedură Civilă -"interpretarea și aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul României". Fiind pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, această decizie este obligatorie pentru viitor, având în vedere dispozițiile art. 329 alin. 3 teza a doua Cod de Procedură Civilă, conform cărora "dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanțe".
În consecință, în prezenta cauză Curtea va da eficiență acestor dispoziții legale și va respecta interpretarea obligatorie dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în măsura în care interpretarea din aceste decizii este incidentă în prezentul litigiu.
Având în vedere principiul egalității, consacrat de art. 16 alin. 1 din Constituția României, precum și principiul nediscriminării, instanța constată că interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție este incidentă, pentru identitate de rațiune, și în prezenta cauză.
În consecință, Curtea, reiterând interpretarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum a fost exprimată în Decizia nr. XII din 5 februarie 2007, reține că suspendarea exercițiului unui drept - cum este, în prezenta cauză, dreptul la suplimentul postului și al treptei de salarizare - nu echivalează cu "însăși înlăturarea lui".
După cum s-a arătat în continuare în motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție,"prin art. 38 din Codul muncii se prevede, în mod imperativ, că drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
De aceea, fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, prima de concediu nu putea fi anulată prin actele normative menționate."
Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, întrucât actele normative care au determinat suspendarea dreptului la prima de concediu nu se referă la "eventualitatea desființării dreptului la prima de concediu, ci doar la suspendarea exercițiului acestui drept ori la prelungirea termenului de punere în aplicare,-suspendarea exercițiului dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.
Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege."
Curtea reține că - în condițiile în care suplimentul postului și al treptei de salarizare au fost suspendate prin acte normative, în mod asemănător cu prima de concediu cuvenită funcționarilor publici și în privința căreia Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că efectele suspendării "nu echivalează cu însăși înlăturarea" acestui drept patrimonial - suspendarea acordării suplimentul postului și al treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea acestui drept patrimonial.
Curtea remarcă în acest context și caracterul inconsecvent al actelor normative de suspendare, față de interpretarea dată de Curtea Constituțională, din care rezulta că suspendarea nu a operat în perioada 1 ianuarie 2004-22 mai 2004 și nici în perioada 1-23 ianuarie 2006, deși texte legale în vigoare prevedea contrariul. Or, astfel cum a arătat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea dată în cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008, la paragraful nr. 33, "ncertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicțională,este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului". Dat fiind caracterul inconsecvent al reglementărilor privind acordarea, respectiv suspendarea acordării suplimentelor salariale în litigiu, Curtea apreciază că nu pot fi acceptarea apărările exprimate de autoritățile Statului Român, inclusiv de pârâta din prezenta cauză, în sensul că aceste suspendări împiedică acordarea sporurilor salariale respective.
În raport cu cele arătate mai sus, Curtea apreciază că nu se poate lua în considerare suspendarea legală a aplicării textului art. 31 din Legea nr. 188/1999, și că se poate face în cauză o analogie cu situația litigiilor având ca obiect plata primelor de concediu cuvenită funcționarilor publici.
În acest sens, Curtea - revenind asupra opiniei exprimate cu alte prilejuri - consideră că lipsa cuantificării acestor sporuri salariale nu poate constitui un impediment în calea recunoașterii temeiniciei acordării lor, întrucât - prin intrarea în vigoare a dispozițiilor art. XIII pct. 21 din cartea II titlul III al Legii nr. 161/2003, și aplicarea acestora de la 1.01.2004 - voința legiuitorului a fost exprimată în sensul acordării acestor sporuri salariale pentru funcționarii publici, care nici nu au fost suspendate în perioada 1 ianuarie 2004-22 mai 2004 și nici în perioada 1-23 ianuarie 2006.
În privința efectelor aplicării în cauză aarticolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, Curtea reține că temeinicia cererii reclamanților se impune a fi examinată și prin prisma Convenției europene a drepturilor omului, în măsura în care se reține existența unei creanțe în virtutea căreia reclamantul poate pretinde că are cel puțin "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al dreptului în litigiu.
Curtea precizează că articolul 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului are următorul conținut:
" Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decâtpentru cauză de utilitate publică șiîn condițiile prevăzute de legeși de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor."
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în mai multe hotărâri care sunt condițiile de aplicare a acestui articol.
În această privință, Curtea reamintește, de pildă, paragrafele nr. 58 și 59 din hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată la 24 mai 2006 în cauza Weissman și alții împotriva României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 588 din 27 august 2007, în care s-a arătat că " un reclamant nu poate invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei dispoziții. Noțiunea de "bunuri" poate acoperi atât "bunurile actuale", cât și valorile patrimoniale, înțelegându-se prinaceasta creanțele în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță legitimă" de a obține exercițiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă, de a vedea recunoscut un drept de proprietate a cărui exercitare este imposibilă nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 și este similară unei creanțe sub condiție rezolutorie [a se vedea - II de împotriva Germaniei [MC], nr. 42.527/98, && 82 și 83, CEDO 2001-VIII, și și ova împotriva (decizie) [MC], nr. 39.794/98, & 69, CEDO 2002 -.
59.Cât despre noțiunea de "speranță legitimă", Curtea amintește, de asemenea, că, deoareceinteresul patrimonialvizat este de natura creanței,nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmat de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor( împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 52, CEDO 2004)".
Or, în prezenta cauză reclamanții au dovedit existența unei "jurisprudențe bine stabilită" în sensul acordării sporurilor solicitate, în condițiile în care, conform evidenței hotărârilor pronunțate de Curtea de Apel Timișoara - Secția de contencios administrativ și fiscal în perioada noiembrie 2008 - martie 2009, în perioada amintită această instanță a admis acordarea acestor sporuri în 32 de cauze și a respins această cerere în 11 cauze din totalul de 43 de astfel de cauze.
Curtea amintește în acest context că în două cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea articolului 6 paragraf 1 din Convenție ca efect al existentei unei situații de incertitudine juridică rezultând din jurisprudența neunitară a aceleiași instanțe.
Astfel, în otărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 616 din 21 august 2008, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, în paragrafele 36-40 din hotărâre, că "în lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta a ajuns să pronunțe, uneori chiar în aceeași zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002".
Or, a arătat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, "această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare a țării, este în sine contrară principiului securității juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenție și care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, & 56, CEDO 2000-III).În loc să-și îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar(a se vedea, mutatis mutandis, împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, & 97, CEDO 2002-VII, și, citată mai sus, & 98, și, a contrario, împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, & 70, 28 iunie 2007).
40.Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudențială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forțată în afara li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.
Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenție".
Într-o altă hotărâre pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva României - respectiv în hotărârea pronunțată la data de 24 martie 2009, în cauza Tudor contra României (Cauza 21911/03), care nu a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I până la data soluționării prezentei cauze - Curtea constatat o astfel de insecuritate juridică și în această cauză, efect al interpretărilor contrare făcute de Curtea de Apel București cu privire la consecințele bunei-credințe în momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu statul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - fără a nega faptul că anumite divergente de interpretare pot fi inerente unui sistem judiciar bazat pe o multitudine de instanțe cu competenta asupra unei anumite circumscripții teritoriale -faptul că interpretările contradictorii proveneau de la aceeași instanța, care mai avea si calitatea de instanță de recurs. În plus, Curtea europeană a apreciat că lipsea un mecanism eficient prin care Curtea Supremă să soluționeze conflictele ivite între hotărârile instanțelor inferioare ierarhic, recursul în anulare analizând mai degrabă cauze particulare și reprezentând el însuși o cale extraordinară de atac ce încalcă principiul securității juridice.
În aceste condiții, Curtea apreciază că respingerea pretențiilor reclamanților în prezenta cauză - în condițiile în care aceeași instanță, Curtea de Apel Timișoara, a admis acordarea acestor sporuri în 32 de cauze dintr-un total de 43 de astfel de cauze - ar constitui o încălcare a articolului 6 paragraf 1 din Convenție, respectiv a principiului securității juridice.
Totodată, față de cele expuse anterior, Curtea apreciază că reclamanții au dovedit existența unei speranțe legitime de a obține creanțele care formează obiectul prezentei judecății, fiind, așadar, aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului.
În condițiile în care este aplicabil art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, ignorarea speranței legitime a reclamanților de a obține acest drept salarial ar conduce la încălcarea dispozițiilor din Convenția citată, conform cărora "nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional".
Pentru aceste motive, Curtea consideră că este întemeiată solicitarea reclamanților privind acordarea suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
3.4 Cu privire la cuantumul suplimentului postului și suplimentului corespunzător treptei de salarizare acordat:
Curtea constată că reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază pentru fiecare din aceste sporuri.
În privința acestei cereri, Curtea observă că în cazul suplimentului postului și al suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu există nici o dispoziție legală care să permită instanțelor să stabilească un cuantum al acestor sporuri, în condițiile în care instanțele nu au competența de a stabili ele însele acest cuantum.
Astfel, nu există dispoziții legale care să reglementeze cuantumul acestor sporuri, nici modul de calcul și nici baza de calcul. De asemenea, nu au fost edictate dispoziții legale care să reglementeze diferitele criterii de acordare a acestor sporuri în funcție de vechimea în muncă, de nivelul studiilor sau de gradul profesional al fiecărui reclamant funcționar public.
Or, deși legea impune acordarea acestor sporuri, în absența edictării regulilor de acordare a acestor sporuri, Curtea nu poate determina ea însăși aceste criterii fără a încălca prerogativele legiuitorului, singurul care poate determina aceste criterii de acordare a sporurilor în litigiu, față de dispozițiile art. 31 alin. 2 și 3 din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, conform cărora "funcționarii publici beneficiază de prime și alte drepturi salariale, în condițiile legii", respectiv " salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Curtea reține, în acest sens, că prin deciziile nr. 818/2008, nr. 819/2008 și nr. 820/2008, (toate fiind publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, "sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".
Curtea apreciază că - în condițiile în care nu este reglementată modalitatea de calculare a suplimentului postului și a suplimentului gradului - eventuala cuantificare de către instanță a acestor drepturi salariale în raport cu diverse criterii reprezintă o nesocotire a deciziei Curții Constituționale nr.820/2008, în cuprinsul căreia s-a reținut expressis verbis că " instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", astfel că nu au nici competența de a se substitui legiuitorului ori executivului în privința acordării efective a unui drept prevăzut de lege, dar care în prezent nu este pasibil de exercitare efectivă.
În raport cu cele arătate mai sus, Curtea reține netemeinicia cererii reclamanților de obligare a autorității pârâte la acordarea sporurilor în litigiu în procent de 25% din salariul de bază, această cerere urmând a fi respinsă.
Prin urmare, Curtea apreciază că soluția Tribunalului Arad este temeinică și legală, urmând a fi respins ca nefondat, în temeiul art. 312 al. 1 Cod de Procedură Civilă, recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, împotriva sentinței civile nr. 189/2.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Autoritatea Națională a Vămilor, prin Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale T, împotriva sentinței civile nr. 189/2.02.2009, pronunțată de Tribunalul Arad în dosar nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./18.05.2009
Tehnored./22.05.2009
Ex.2
Primă instanță: Tribunalul Arad - judecător
Președinte:Diana DumaJudecători:Diana Duma, Maria Belicariu, Răzvan Pătru
