Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 729/2009. Curtea de Apel Brasov
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BRAȘOV
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr.729/R/2009 Dosar nr-
Ședința publică din data de 3 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Clara Elena Ciapă
JUDECĂTORI: Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche Lorența
- -
Grefier -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursurilor formulate de către reclamanții, G, -, și și de către pârâtul MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE, împotriva sentinței civile nr.452/CA din 21.04.2009, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ în dosarul nr-, având ca obiect "litigiu privind funcționarii publici" (Legea Nr.188/1999).
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din data de 27 octombrie 2009, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din aceea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 3 noiembrie 2009.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.452/CA/21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-, s-a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții, G, -, - în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ B, și MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE.
S-a admis în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul în contradictoriu cu pârâții DIRECȚIA PENTRU AGRICULTURĂ ȘI DEZVOLTARE RURALĂ B și MINISTERUL AGRICULTURII ȘI DEZVOLTĂRII RURALE
Pârâții au fost obligați să plătească către reclamanți și intervenient drepturile bănești reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare,după cum urmează:
-reclamantei de la data de 16.02.2006 până la data încetării raporturilor de serviciu 31.12.2007;
-pentru reclamantul de la data de 16.02.2006- 25.08.2007 și de la data de 01.02.2009 până la data pronunțării hotărârii 21.04.2009;
-pentru reclamanții, -, de la data de 16.02.2006 și până la data de 15.03.2006;
- pentru reclamanta începând cu data de 16.02.2006 până la data de 20.03.2006;
- pentru intervenientul de la data de 16.02.2006 până la data de 15.12.2007,sume ce urmează a fi actualizate cu rata inflației la data plății efective
Pârâții au fost obligați să plătească reclamanților G și câte 300 lei pentru fiecare reprezentând cheltuieli de judecată.
De asemenea, pârâții au fost obligați să plătească reclamanților, -, - suma de 420 lei cheltuieli de judecată.
Pârâții au fost obligați să plătească intervenientului suma de 200 lei cheltuieli de judecată.
S-a dispus restituirea către reclamanți a sumei de 390 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și a sumei de 3 lei timbru judiciar.
Au fost respinse restul pretențiilor.
Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut următoarele considerente:
Excepția inadmisibilității acțiunii este nefondată, instanța de fond apreciind că dispozițiile art. 31 din nr.OG 6/2007 nu sunt aplicabile în speța de față atâta vreme cât dispozițiile legale prevăzute de acest text de lege privesc contestații în legătură cu stabilirea sporurilor, or sporurile solicitate prin prezenta acțiune nu numai că nu au fost stabilite de pârâta, ci nu au fost acordate deloc.
Pe fondul cauzei instanța de fond a reținut că reclamanții sunt funcționari publici în cadrul Direcția Generală a Finanțelor Publice, aspect necontestat de pârâtă, și ce rezultă din adeverința anexată cererii de chemare în judecată.
Legea nr. 188/1999 inițial prin art. 29 al. 1 lit. c și și apoi prin art. 31 instituit dreptul funcționarilor publici la un salariu compus, în afară de salariul de bază și sporul de vechime, și din suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispozițiile art. 29 și apoi 31 al. 1 lit. c,d din. 188/1999 au fost suspendate succesiv prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004 - art. 44 pentru anul 2005 și OUG 2/2006 pentru anul 2006.
Deși prin efectul actelor normative arătate mai sus, exercițiul dreptului de a încasa cele două sporuri, prevăzut de prevederile art. 29 al. 1 lit. c și d (devenit 31) din Legea nr.188/1999 republicată, a fost suspendat până la sfârșitul anului 2006, totuși această împrejurare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării prerogativelor sale în intervalul de timp pentru care s-a suspendat exercițiul dreptului.
Dreptul continuă să existe până la momentul adoptării unei dispoziții legale exprese contrare, deoarece, în materia dreptului muncii, este pe deplin aplicabil principiul derivând din "teoria a drepturilor câștigate", astfel încât nu poate fi acceptată ipoteza unei abrogări implicite a unei prevederi legale care a instituit un drept. Cum raportul de serviciu al funcționarului public este similar unui raport de muncă în ceea ce privește drepturile legale, acest principiu este pe deplin aplicabil și în situația funcționarilor publici.
Ca atare, orice restrângere adusă acestui drept, categorie în care intră și suspendarea, poate avea loc numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de
art. 53 din Constituție (fostul art. 49 ). Or, nici una dintre legile prin care s-a suspendat exercitarea dreptului nu întrunește cerințele impuse de textul legii fundamentale, nefiind adoptate pentru apărarea siguranței naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor sau pentru desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav. Prevederile legale prin care s-a suspendat acordarea primei celor două sporuri în perioada 2005 și 2006 au avut caracter temporar, iar în prezent nu mai sunt în vigoare, astfel încât nu mai pot forma obiectul controlului de neconstituționalitate, conform Legii nr. 47/1992, republicată.
Instanța de fond, analizând textele în discuție, în aplicarea principiului prevăzut de art. 3 Cod civil, apreciază că dispozițiile privind suspendarea nu au produs nici un efect sub aspectul existenței dreptului la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei, și deci, nu au avut drept consecință suprimarea acestuia în materialitatea sa pentru perioada în care au fost în ființă. Această suspendare nu poate echivala cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.
Deși nu se poate nega dreptul legiuitorului de a suspenda aplicarea anumitor dispoziții legale, acest drept trebuie exercitat cu respectarea cerințelor impuse de art. 56 și 64 din Legea nr. 24/2000.
Așa fiind și cum, în raport cu principiul activității legii civile, ce decurge din art. 15 din Constituție și din art. 1 din Codul civil, dispozițiile art. 29 al. 1 și ulterior 31 al. 1 din Legea nr. 188/1999 fiind în vigoare în toată această perioadă, rezultă că dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei acordate funcționarilor publici prin acest text a existat în perioada anilor 2005-2006, fiind în ființă în întreaga perioadă menționată și, fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția anterioară art. 41 alin. (2) din Constituția revizuită în 2003, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.
Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2005 - 2006.
Suspendarea acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.
Ca urmare, ordonatorilor principali de credite și, după caz, ordonatorilor de credite de inferior le revine obligația să plătească funcționarilor publici, pentru anii 2005-2008, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei cuvenite acestora în conformitate cu art. 31 al. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, acțiunea a fost admisă în parte.
Pârâții au fost obligați la plata sumelor reprezentând suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei actualizate cu indicele de inflație având în vedere faptul că în materia raporturilor de serviciu, similar raporturilor de muncă, se prezumă punerea în întârziere a angajatorului, odată cu data nașterii dreptului, sarcina probei revenindu-i acestuia raportat la data nașterii prejudiciului.
Reclamanții au solicitat și obligarea pârâților la plata rata inflației aferente sumelor datorate de aceștia, cerere care este fondată, urmând a fi obligați pârâții in acest sens, având in vedere dispozițiile art. 1084 Cod Civil, rata inflației fiind de natură să acopere devalorizarea monedei naționale ca urmare a inflației.
Deși reclamanții au solicitat în scris procentul pretențiilor solicitate, respectiv de 25 % pentru fiecare supliment, instanța de fond le-a respins având în vedere că procentul nu este prevăzut expres de lege, iar reclamanții deși s-au prevalat de art. 27 din contractul colectiv de muncă nu au depus la dosar un extras din care să rezulte că s-a stipulat expres procentul acestor suplimente.
Văzând prevederile art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă instanța de fond a reținut culpa procesuală a intimaților care au fost obligați să plătească reclamanților și intervenienților cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărârii au declarat recurs în termenul legal, reclamații ortu laudia, G, ristolovean și și pârâtul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Reclamanții ortu laudia, G, ristolovean și au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței atacate în sensul acordării sporurilor solicitate în cuantum de 25%.
Recurenți reclamanți au arătat că drepturile solicitate sunt prevăzute de art. 31 alin. 1, lit.c și d din Legea nr. 188/1999 în forma actuală, iar anterior modificărilor din anul 2007 au fost prevăzute de art. 29.1 lit. c și d din Legea nr. 188/199.
Prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 92/2004 art. 44 fost suspendată plata acestor drepturi până la data de 31.12.2006. Începând cu data de 1.01.2007 însă în baza art. XIII din Legea nr. 521/2006 plata acestor drepturi a reintrat în vigoare, începând cu suspendarea aplicării art. 29 din Legea nr. 188/1999. Chiar și pe perioada suspendării aplicării prevederilor legale, drepturile au existat în substanța lor, plata acestora fiind însă amânată datorită constrângerilor bugetare.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c Codul muncii angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate obligațiile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contracte individuale de muncă încheiate.
În acest context recurenții având calitatea de funcționari publici, sunt salarizați în conformitate cu prevederile Legii nr. 188/1999 și au dreptul să primească, pe lângă celelalte drepturi, cele două sporuri așa cum au fost reglementate de art. 31 alin. 1 lit. c și d din lege. Atâta vreme cât legea - Statul funcționarilor publicii, prevede și reglementează aceste drepturi salariale, autoritățile publice - ordonatorii de credite sunt obligați să pună în aplicare prevederile legale și să acorde aceste sporuri.
Legea trebuie interpretată în sensul în care să producă consecințe juridice pentru că legea prevede aceste drepturi salariale, ea trebuie aplicată. Instanțele judecătorești și autoritățile publice nu au dreptul de goli de conținut prevederile legale și de a găsi motive pentru a nu aplica aceste prevederi. În cazul în care instanțele recunosc aceste drepturi fără a determina cuantumul în care ele vor fi plătite sentințele pronunțate nu sunt susceptibile de a fi executate efectiv și nu vor produce consecințe, astfel încât are loc o denegare de dreptate încălcându-se art. 3 Cod civil. Odată ce instanța a recunoscut și a acordat drepturile salariale solicitate, ea trebuie să stabilească și cuantumul în care acestea se acordă.
Aspectul că legea prevede și acordarea acestor sporuri, corelat cu împrejurarea că mulți funcționari publici, din alte județe angajați ai aceleiași instituții au obținut în instanță aceste drepturi în cuantum de 25%, practica instanțelor din țară fiind unitară în a acorda aceste sporuri în cuantumul solicitat de 25% din salariul de bază, creează o situație de discriminare, recurenții invocând prevederile art. 27 pct. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 și art. 5 Codul muncii.
Dreptul la suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare constituie un drept de remunerare a muncii care face parte din conținutul complex al dreptului fundamental la muncă. Ca atare acest drept nu poate fi restrâns în mod abuziv și contrar echității impuse de o societate democratică potrivit art. 53 din Constituție.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041Cod procedură civilă, art. 31 alin.1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, art. 5, 38, 39, 40, 236, 243 din Legea nr.53/2003, art. 41 și 53 din Constituție.
Recurentul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționarea Curții de APEL BRAȘOV, în subsidiar, admiterea recursului modificarea în tot a sentinței atacate, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Recurentul a arătat că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe, motiv de recurs prevăzut de art.304 pct. 3 Cod de procedură civilă.
In mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetentei materiale a instanței, excepție invocată prin întâmpinare de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Potrivit art.2 din Cod procedură civilă - tribunalele judecă în primă instanță conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe și procesele și cererile în materie de contencios administrativ, în afara celor date în competența curților de apel.
Reclamanții au solicitat obligarea la plata a suplimentului postului de 25% din salariul de bază și suplimentului corespunzător treptei de salarizare în procent de 25% din salariul de bază, cerere formulată și în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, care este autoritate publică centrală.
Potrivit art.1 din Legea nr.188/1999/republicată, -,prezenta lege reglementează regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau administrația publică centrală. denumite în continuare raporturi de serviciu".
De aici reiese voința legiuitorului de a stabili un regimul juridic unitar litigiilor privind raportul de serviciu al funcționarului public.
In acest sens, art. 109 din legea menționată prevede că,cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența instanțelor de contencios administrate, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită competența altor instanțe".
Conform prevederilor art. 109 coroborate cu art.3, alin.(1) din Cod procedură civilă, raportat la dispozițiile art.1 din Hotărârea de Guvern nr. 385/2007, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public cu o autoritate sau o instituție centrală sunt de competența secțiilor de contencios administrativ ale Curții de Apel că primă instanță.
Potrivit dispozițiilor art.3 pct.1 Cod procedură civilă, și dispozițiile art.10 alin.(1) Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv art. 109 din Legea nr.188/1999, republicată, competența materială a instanței, se stabilește potrivit regulii "locului" în administrația publică.
Prin urmare, a solicitat în principal dmiterea excepției necompetenței materiale a instanței și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel - secția de contencios administrativ.
In ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, instanța de fond a respins-o fără a lua în considerare faptul ca reclamanții sunt încadrați în baza unei decizii emise de directorul executiv al B, instituite cu personalitate juridică Hotărârea de Guvern nr. 385/2007 - anexa 2) și cu ignorarea dispozițiilor OG nr. 22/2002.
Prin urmare, raporturile de serviciu există între această instituție și reclamanți, iar plata se face în conformitate cu ordonanța arătată, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cu atât mai mult cu cât raportul de serviciu nu există între reclamanți și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Așadar, motivul necesitații pronunțării unei hotărâri în contradictoriu cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale pentru opozabilitate nu subzistă, stabilirea calității procesuale făcându-se în funcție de raporturile de serviciu existente și nu de necesitatea opozabilității.
Mai arată că, nu este îndeplinită una dintre cele 3 condiții pentru ca Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale să fie "parte" în cauză, respectiv calitate procesuală, astfel că acțiunea este introdusă împotriva unei persoane fără calitate.
In concluzie, respingerea excepției calității procesuale pasive Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale este neîntemeiată.
Pe fond recurentul a susținut că, în mod nelegal și netemeinic instanța de fond a reținut că respectarea principiului încrederii în statul de drept care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricăror tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acesta.
Nu a fost negată niciodată recunoașterea drepturilor pretinse, însă autoritatea nu se poate substitui legiuitorului și nici executivului în privința acordării efective a unor drepturi prevăzute de lege, care în prezent sunt imposibil de executare efectivă, lipsind baza legală pentru cuantificarea acestora.
Instanța de judecată nu poate să dispună acordarea acestor suplimente și pe cale de consecință obligarea angajatorului să le plătească funcționarului public, atât timp cât nu au fost stabilite (cuantificate) de ordonatorul de credite, printr-un act administrativ (ordin, dispoziție), individual pentru fiecare funcționar public în parte.
Calcularea suplimentului postului și a suplimentului treptei, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici nu se poate face, pentru aceasta fiind necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art.29 alin. d) lit. c) si d) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în cazul promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999. Modalitatea de calculare a celor două suplimente nu o poate stabili angajatorul.
Recurentul a precizat că, nu există nici un criteriu legal de stabilire a celor două suplimente, instanța fiind în imposibilitatea de a stabili cuantumul acestora în condițiile în care sunt reglementate în toată legislația sporuri variabile care pot porni de la 1% și până la 100%.
Dreptul pretins de către reclamanți este un drept lipsit de conținut, singura culpă pentru această situație aparținând legiuitorului dar în prezenta cauză reclamanții nu se judecă cu statul R, ci cu angajatorul care este o instituție publică bugetară care nu poate să plătească drepturi salariale neprevăzute de legea salarizării funcționarilor publici, fără a suporta consecințele prevăzute de Legea nr.500/2002.
Pentru a fi posibilă cuantificarea celor două suplimente, ca părți componente ale salariului, era necesară adoptarea unor dispoziții date în aplicarea (executarea) art. 31 alin.(3) din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine, fie Parlamentului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, prin delegare legislativă sau prin adoptarea unei hotărâri date în executarea prevederilor mai sus indicate.
In condițiile în care nu este reglementată modalitatea de stabilire a suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare, acordarea acestor drepturi presupune, pe de o parte, obligarea angajatorului la plata unor sume de bani imposibil de calculat iar, pe de altă parte, eventuală cuantificare de către instanță, în raport cu diverse criterii, aplicându-se prin analogic procentele stabilite de legiuitor pentru alte sporuri salariale, echivalează cu o substituire în atribuțiile legiuitorului ori ale executivului, contrar celor stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 820 din 3 iulie 2008, publicata în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008.
Unul dintre coordonatele sistemului de salarizare în cadrul autoritarilor și instituțiilor publice, ce vizează inclusiv funcționarii publici este reprezentat de stabilirea drepturilor salariale pentru aceasta categorie, exclusiv prin norme legale imperative, cu încadrarea cheltuielilor salariale în bugetele aprobate potrivit legii.
Or, respectarea principiului separației puterilor în stat, consacrat prin art.1 alin.(4) din Constitute și a rolului constituțional ce revine instanțelor judecătorești, în temeiul art. 126 alin.(1) din Legea fundamental, de a realiza justiția, prin aplicarea legii în litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, presupune ca instanțele să nu se substituie Parlamentului sau Guvernului, prin crearea, pe cale judiciară, a unor norme juridice de aplicare generală.
In mod constant, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a reținut că executarea unei hotărâri judecătorești trebuie să fie considerată ca fiind parte integrantă din,proces", în sensul art.6 din Convenție, iar dreptul de a apela la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică internă a unui stat ar permite ca o hotărâre judecătorească definitiva și obligatorie să fie ineficientă în detrimentul unei părți (Immobiliare Saffi c/a Italia, Hotărâre din 28 iulie 1999, par. 63, Hornsby c/a; Hotărâre din 19 martie 1997, paragraful 40, Dorneanu c/a România, Hotărâre din 26 iulie 2007, par. 32).
Prin neacordarea acestor sporuri nu se încalcă prevederile art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale care obligă statele părți să adopte masuri pentru a asigura garantarea dreptului de proprietate, nefiind în prezența unui,bun", noțiune cu semnificație autonomă, în sensul Convenției, care fără a se limita numai la proprietatea unor bunuri corporale, include orice interes economic cu valoare.
De asemenea, nu se poate vorbi nici despre existența unei,speranțe legitime", astfel cum aceasta noțiune a fost dezvoltată în jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului în care s-a decis că, atunci când interesul patrimonial în discuție aparține categoriei juridice de,creanță", el nu poate fi considerat ca,valoare patrimonială" i implicit ca,speranță legitimă" decât dacă are o bază suficiență în dreptul intern, spre exemplu o dispoziție legală sau dacă existența sa este confirmată printr-o jurisprudență clară și concordanță a instanțelor naționale.
Recurentul a susținut că, drepturile salariale în discuție nu au o suficientă bază în dreptul intern, ele fiind enunțate în Legea nr. 188/1999 republicată, fără a fi definite prin însuși actul normativ care le instituie ori prin legi de salarizare a funcționarilor publici, iar în lipsa unor criterii pentru cuantificare, creanța pe care dreptul o implica nu are un caracter cert.
Examinând cauza prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor art. 3041Cod procedură civilă, instanța de control judiciar constată că recursurile promovate împotriva sentinței civile nr.452/CA/21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr-, sunt nefondate.
Analizând, potrivit art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă excepțiile invocate de recurentul Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Acest recurent a fost chemat în judecată ca pârât, având în vedere calitatea sa de ordonator principal de credite, calitate în care are obligația legală de a asigura sumele necesare punerii în executare a hotărârii judecătorești de către ordonatorul secundar de credite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală B, autoritate publică locală, cu care intimații reclamanți au încheiat raporturi de serviciu. Această din urmă autoritate publică locală este cea obligată să își îndeplinească obligațiile pe care le are un angajator, însă dat fiind specificul finanțării instituțiilor și autoritățiilor publice centrale și locale din sume prevăzute în bugetul de stat, precum și principiul subordonării ierarhice intimații reclamanți au chemat în judecată și autoritatea publică centrală, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Aceasta nu atrage competența materială a Curții de APEL BRAȘOV, deoarece așa cum am arătat raportul de serviciu în baza căruia au fost solicitate cele două suplimente a fost încheiat între reclamanți și pârâta Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală B, autoritate publică locală. Astfel competența materială, în primă instanță, aparține potrivit art. 2 pct. 1 lit. d Cod provcedură civilă și art. 10 alin. 1 teza I din Legea nr. 554/2004 Tribunalului Brașov.
Pe fond, Curtea constată că potrivit prevederilor art.31, alin.1 din Legea nr.188/1999 (forma actuală), pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază, sporul pentru vechimea în muncă, suplimentul postului, suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Dispoziția legală privind compunerea salariilor funcționarilor publici a fost suspendată prin art. 44 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.92/2004, text care a dispus expres că la data intrării în vigoare a acestui act normativ se suspendă aplicarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.188/1999 (actual art.31), cu modificările ulterioare.
Prin Ordonanța Guvernului nr.2/2006, au fost suspendate prevederile art.29, alin.1, lit.c și lit.d din Legea nr.188/1999 (actual art.31), până la 31 decembrie 2006.
Prin modificarea adusă Legii nr.188/1999 prin Legea nr.251/2006, lit."d" a aliniatului 1 al art.29, care prevedea suplimentul corespunzător gradului, a fost modificată, în sensul prevederii suplimentului corespunzător treptei de salarizare.
Prin Ordonanța Guvernului nr.6/24 ianuarie 2007, au fost reglementate drepturile salariale și alte drepturi ale funcționarilor publici, până la intrarea în vigoare a legii privind sistemul unitar al legii de salarizare și altor drepturi ale funcționarilor publici, precum și drepturile salariale care se acordă funcționarilor publici în anul 2007.
Conform art.1, alin.2 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, sporurile, premiile, stimulentele și alte drepturi.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare se circumscriu noțiunii de sporuri, care fac parte din structura salariului funcționarilor publici, așa cum rezultă din prevederile art.31, alin.1 din Legea nr.188/1999, republicată.
Ordonanța Guvernului nr.6/2007 nu a abrogat prevederile textului enunțat, prin care s-a stabilit structura salariului, ci dimpotrivă în art.48 al acestui act normativ se arată că prevederile ordonanței se completează cu dispozițiile Legii nr.188/1999, republicată.
Se reține că, în componența salariilor funcționarilor publici trebuie să se regăsească suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Acordarea acestor suplimente se circumscrie prevederilor legale analizate mai sus, suspendarea dispusă prin actele normative menționate încetându-și aplicabilitatea, context în care dreptul revine în patrimoniul reclamanților, devenind actual.
Suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei sunt elemente componente ale salariului de bază al funcționarului public, așa încât devin aplicabile prevederile art.37 din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, text în temeiul căruia salariile funcționarilor publici se plătesc înaintea oricăror alte obligații de plată ale autorității sau instituției publice și ele nu pot face obiectul vreunei limitări sau renunțări.
Art.37, alin.3 teza ultimă din Ordonanța Guvernului nr.6/2007, prevede expres că orice limitare sau renunțare efectuată cu încălcarea acestui principiu este lovită de nulitate absolută.
Alături de argumentele deduse din legislația națională, se constată că în speță sunt incidente și prevederile art.1 din Protocolul nr.1, adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, act normativ care de altfel face parte din dreptul intern, ca urmare a ratificării Convenției de către România, prin Legea nr.30/18 mai 1994.
Potrivit art.11 din Constituția României, statul român are obligația de a îndeplini întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
Garantarea drepturilor consacrate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului presupune, atât respectarea acestora de către autoritățile naționale, cât și înlăturarea consecințelor eventualelor încălcări suferite de titularii lor și se asigură, în primul rând, de fiecare stat contractant.
Primul judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului este judecătorul național, care urmează să aplice direct prevederile privitoare la protecția drepturilor omului care au aplicabilitate directă în dreptul intern.
Articolul 1 din Protocolul adițional nr.1 la Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și libertăților fundamentale prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a arătat prin jurisprudența sa constantă că noțiunea de "bun" se referă la orice valoare patrimonială, ca ansamblu de interese care decurg din raporturile cu conținut economic, pe care o persoană ar fi putut în mod efectiv și licit sa le dobândească.
Anterior a fost prezentată legislația națională care reglementează compunerea salariului funcționarilor publici și s-a arătat că în mod neîndoielnic salariul funcționarilor publici cuprinde, alături de alte elemente suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Aceste două sporuri au conținut economic și, dacă legiuitorul român nu ar fi suspendat dreptul periodic, reclamanții ar fi putut să aibă în patrimoniul lor în mod efectiv și licit sumele aferente suplimentelor.
Prin suspendarea periodică, reclamanții au fost privați de un drept constituit prin lege și ca urmare de un drept legitim, licit, pe care ar fi trebuit ă-l dobândească în mod efectiv.
În consecință prin neacordarea în fapt a drepturilor aferente celor două suplimente a avut loc o încălcare a art.1 din Primul protocol adițional.
În baza art.11 și art.20 din Constituția României, au prioritate reglementările internaționale, la care România a devenit parte prin ratificarea Convenției.
Neacordarea drepturilor de natură salarială, prevăzute de art.31, alin.1, lit.c și lit.d din egea nr.188/1999 republicată, se circumscrie și încălcării art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind procesul echitabil, în sensul consacrat prin jurisprudența Curții Europeana a Drepturilor Omului.
În concepția jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, instituțiile de drept public sunt asimilate, în dreptul intern într-o mare măsură statului, așa încât refuzul de a acorda sumele de bani aferente unor drepturi prevăzute într-o lege se constituie în încălcarea art.1 din Protocolul nr.1 și art.6 din Convenție, dacă au poate fi justificată printr-una din excepțiile prevăzute în acest articol.
Partea a doua a articolului 1 din Protocolul nr.1 prevede trei condiții în care privarea de un bun nu reprezintă o încălcare a titularului dreptului asupra acelui bun: privarea sa fie prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile în materie, să fie impusă de o cauză de utilitate publică, să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internațional.
În cauza dedusă judecății, niciuna dintre condițiile enunțate în textul Protocolului nu se regăsește. Este necesar ca toate cele trei condiții să fie cumulativ îndeplinite.
Reclamanții au avut o speranță legitimă, consacrată de însuși legiuitorul român privind plata celor două suplimente salariale, aceștia fiind titularii unor interese patrimoniale care intră sub protecția instituită de art.1 din Protocolul nr.1, dreptul lor la a primi sporuri având o bază legală.
legitimă a reclamanților s-a întemeiat pe prevederile art.31, alin.1, lit.c și lit.d din Legea nr.188/1999, așa încât ea nu poate fi apreciată ca fiind o simplă speranță, între cele două noțiuni existând o diferențiere consacrată de asemenea în practica Curții Europene a Drepturilor Omului.
Față de considerentele arătate, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a dispus acordarea acestor suplimente.
Față de neindicarea cuantumului sporurilor, se va reține că prevederea legală nu stabilește cuantumul acestora. Instanța nu poate adăuga la lege și nici stabili un procent prin analogie (a se vedea și dispozițiile Deciziei nr.820/2008 a Curții Constituționale).
Modul în care această hotărâre judecătorească va fi executată nu poate condiționa existenta, recunoașterea și acordarea drepturilor solicitate. Această etapă procesuală poate fi analizată și soluționată în mod distinct, eventual printr-o procedură stabilită de comun acord de creditori cu debitorii, prin emiterea unor acte administrative date în executarea acestui titlu executoriu, sau prin apariția unor dispoziții legale care să reglementeze situația ivită, situație care nu este singulară.
Pentru considerentele arătate, constatând că motivele de recurs invocate de recurenți sunt nefondate, Curtea în temeiul art.312, alin.1 Cod procedură civilă va respinge recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 414/CA/13 aprilie 2009 Tribunalului Brașov.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de recurenții, G, -, cu domiciliul ales la Societatea de avocați G & G, B,-,. 3, și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, cu sediul în B, B -, nr. 24 sector 3, împotriva sentinței civile nr. 452/CA/21 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Brașov - secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2009.
Președinte, Judecător, JUDECĂTOR 2: Maria Ioniche Lorența
- - - - - -
Grefier,
Jud red. C- 11.12.2009
Dact. T- 17.12.2009
Jud fond- A
Președinte:Clara Elena CiapăJudecători:Clara Elena Ciapă, Maria Ioniche Lorența
