Litigiu privind funcționarii publici (legea nr.188/1999) . Decizia 96/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA NR. 96/
Ședința publică din 2 martie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Aurelia Gheorghe
JUDECĂTOR 2: Iustinian Obreja Manolache
JUDECĂTOR 3: Iulia I -
Grefier -
S-a luat în examinare recursul introdus de Sindicatul liber al salariaților din aparatul administrativ al Municipiului I -, în calitate de reprezentant legal al membrilor săi de sindicat enumerați în cererea introductivă de instanță, împotriva sentinței civile nr. 1140/ca din 19.12.2008 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea nr. 188/1999).
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat pentru recurentul Sindicatul liber al salariaților din aparatul administrativ al Municipiului I -, lipsă fiind intimatul Primarul Municipiului
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că, prin încheierea din Camera de consiliu din 26 februarie 2009, s-a admis cererea de abținere formulată de judecător, privind soluționarea dosarului nr- al Curții de APEL IAȘI.
Avocat, pentru recurent, depune la dosar împuternicirea avocațială, precum și chitanțele privind plata onorariului de avocat.
Nemaifiind alte cereri, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat, pentru recurent, solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Arată că își limitează expunerea cu privire la motivele de recurs, înfățișând alte aspecte, pe lângă motivele de recurs invocate în scris și detaliate, care privesc aspecte necuprinse în cererea de recurs.
Precizează că această cale de atac a fost declarată împotriva sentinței civile nr. 1140/ca din 19.12.2008 a Tribunalului Iași, pe care o consideră nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 din Codul d e procedură civilă, detaliate în scris în cererea introductivă.
Înțelege să adauge un supliment de explicații referitoare la aspecte cu totul deosebite, dar care să lumineze același aspect fundamental al raportului juridic litigios dedus judecății.
Solicită a se observa că hotărârea primei instanțe este străbătută, ca un fir roșu, doar de lipsa unei norme sau unor criterii care să poată pune în executare stabilirea, cuantificarea acelor sporuri.
Consideră că în mod greșit s-a făcut această descompunere, mai mult cu caracter didactic - dacă poate spune așa -, a normei juridice cuprinse în art. 31 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, care consacră clar, precis, conținutul salariului funcționarului public și care cuprinde: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Nu a înțeles de ce prima instanță stabilește, în mod greșit, că primele două componente ale salariului au natură imperativă, iar celelalte două au natură dispozitivă, și se explicitează de ce. Or, el consideră că această disociere sau descompunere a unității logice a textului este în contradicție cu scopul final al legiuitorului, care a vrut să dea sporurile. Faptul necuantificării nu este de natură a prejudicia sau a pune în inaplicare această dispoziție legală.
De aceea, se poate apela la principiul proporționalității, care afirmă că mijloacele folosite trebuie să fie corespunzătoare scopului legitim urmărit de legiuitor.
Legiuitorul a vrut doar respectarea sau realizarea echilibrului juridic al raportului juridic dintre angajator și funcționarii publici. Or, în această situație, faptul că lipsește norma pretinsă de instanță - norma de cuantificare sau criteriul -, nu crede că poate pune în imposibilitate norma juridică a cărei interpretare nu poate fi făcută decât în sensul în care norma are efect.
Prin urmare, apărătorul ales al recurentului susține că, dacă principiul proporționalității să oportunitate modului în care părțile pot să își realizeze acest echilibru, atunci face trimitere legală la faptul că este imposibilă stabilirea concretă printr-o normă a procentului pentru fiecare categorie de funcționari publici, asta însemnând că, complexitatea atribuțiilor postului unui compartiment de funcționari publici din Primăria I nu poate fi aceeași cu complexitatea aceluiași compartiment din Primăria, de exemplu; nici pe departe. Ca atare, cei de la pot stabili 5 %, cei de la I, 17 %, ei au convenit 25 %.
Ca drept dovadă, atâta vreme cât a fost realizat un acord implicit, în sensul nedepunerii nici unei căi de atac împotriva acestei cereri de recurs, aceasta înseamnă un acord implicit a faptului că nici în primă instanță, nici în recurs, această opoziție nu este formulată.
Apărătorul recurentului arată că se poate da eficiență unui alt principiu de drept fundamental atât în sistemul nostru, cât mai ales în Comunitatea Europeană, în care România este membru din data de 01.01.2007. Este vorba, în esență, de principiul certitudinii juridice. Aceasta înseamnă că este necesară o anumită credibilitate a normei aplicate, respectiv că aplicarea unei norme juridice la o situație specifică trebuie să fie previzibilă, iar conținutul acestui principiu relevă obligația autorităților publice să asigure ca legea să fie ușor de stabilit de către aceia cărora li se aplică și ca aceștia să prevadă existența ei, ca și modul în care ea va fi aplicată și interpretată.
Este previzibilă, pentru că angajatorul a înțeles să aibă beneficiul muncii prestate, iar obligația sa este cea de plată a salariului.
De aceea, pune în discuție echilibrul juridic al raportului juridic dedus judecății, pentru că ceea ce nu a făcut nici autoritatea administrativă și nu a făcut nici instanța de fond, reclamanții speră că vor obține pe această cale de la controlul judiciar, ca ultimă cale.
Arată că echilibrul presupune o stare normală sau un echilibru între părți, o egalitate relativă. Menținerea echilibrului este un deziderat avut în vedere chiar de legiuitor.
Echilibrul juridic Poate fi realizat prin aplicarea normei legale și a principiilor la care a făcut trimitere.
Prin urmare, atâta vreme cât legiuitorul a înțeles să creeze un instrument juridic, pus la îndemâna angajatorului și a instanței de fond, și anume crearea acelei norme care statuează clar ce anume trebuie să conțină salariul de bază, aceasta înseamnă că acest instrument trebuie folosit.
Pe baza motivelor de recurs expuse în scris și completate astăzi oral, solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii cererii așa cum a fost formulată de către cei 6oo de reclamanți-recurenți.
Totodată, cere cheltuieli de judecată.
Declarând închise dezbaterile, instanța a rămas în pronunțare.
CURTEA D APEL,
Asupra recursului de contencios administrativ de față;
Prin sentința civilă 1140/CA/19.12.2008 a Tribunalului Iașia fost respinsă acțiunea reclamantei Sindicatul liber al salariaților din aparatul administrativ al municipiului I I, ca reprezentant al membrilor săi enunțați expres în dispozitiv, în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului I, având ca obiect obligarea pârâtului la plata suplimentului postului și a suplimentului de treaptă salarizare în procent de câte 25% din salariul de bază, începând cu data de 1.04.2005 și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunțate în cauză, cu actualizarea sumelor funcție de rata de inflație.
A reținut instanța de fond că reclamantul, ai cărui membri de sindicat sunt funcționari publici în cadrul Primăriei municipiului I, Direcției de Asistență Comunitară și Direcției Locale de Evidență a Persoanelor a invocat în susținerea acțiunii dispozițiile art. 29 alin. 1 lit. c și d din nr. 188/1999 republicată în 2004 (devenit art. 31 în forma republicată în 2007 legii), potrivit cărora "pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariu de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul gradului". Acest articol a fost introdus în Legea nr. 188/1999 prin Legea nr. 161/2003 și ulterior, prin prevederile OUG nr.92/2004, a fost suspendat în ceea ce privește lit. c) și d) ale art. 31 alin. 1 (suplimentul postului și cel al gradului) în perioada 2004-2006 (până la apariția OG nr.2/2006).
Același act normativ, Legea nr. 188/1999, în forma republicată în 2004, prevede însă la art. 31 alin. 3 că "salarizarea funcționarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici".
Or, instanța constată că din analiza coroborată și interpretarea logică și sistematică a dispozițiilor art.31 alin.1 și 3 din nr.188/1999 reiese că salarizarea funcționarilor (așadar, stabilirea expresă și concretă a drepturilor de natură salarială) se va face printr-o lege unitară privind sistemul de salarizare al funcționarului public, cu acest prilej reglementându-se și situația sporurilor și suplimentelor în cauză. Pentru a fi posibilă cuantificarea suplimentului postului și a suplimentului gradului solicitate prin prezenta acțiune, ca părți componente ale salariului funcționarilor publici, este necesară existența unor dispoziții date în aplicarea art. 31 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 188/1999, atribuție ce revine fie legiuitorului, în cazul promovării unui act normativ cu forță juridică de lege, fie Guvernului, în situația promovării unei hotărâri date în executarea prevederilor respective din Legea nr. 188/1999. Nefiind reglementată până în prezent o modalitate a calculului suplimentului postului și suplimentului gradului, un procent al acestora, angajatorul nu poate plăti și instanța nu poate acorda aceste sporuri, neavând niciun criteriu pentru a proceda astfel. Procentul de 25% solicitat prin acțiune nu are, totodată, niciun temei legal.
Instanța nu își poate depăși atribuțiile și funcțiunea instituită prin Legea nr.303/2004, Legea nr. 304/2004 și Codul d e procedură civilă și să legifereze în locul legiuitorului și în favoarea funcționarilor reclamanți prin obligarea pârâtului la plata contravalorii celor 2 suplimente. Dreptul solicitat este, într-adevăr, prevăzut de lege, însă în prezent nu este pasibil de executare, în lipsa dispozițiilor sus-amintite.
Prin urmare, structura salariului funcționarului public astfel cum este definită în art.31 alin.1 din Legea nr.188/1999 constituie o normă generală și nu reprezintă o dispoziție legală imperativă, funcționarii publici având doar o vocație la încasarea tuturor sporurilor prevăzute de norma legală precitată în raport de prevederile legii unitare privind salarizarea.
Până în prezent, voința legiuitorului ce rezultă fără echivoc din prevederile OUG nr.92/2004, OG nr.2/2006 și OG nr.6/2007, a fost de neacordare a celor 2 suplimente, voință perfect legală atâta timp cât legea generală, art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.188/1999, dă dreptul legiuitorului ca prin "lege" specială să stabilească drepturile salariale efective ce se cuvin funcționarului public.
Instanța reține, de asemenea, că funcționarii publici din prezenta acțiune nu se află într-o situație discriminatorie în raport de alți funcționari publici din România care, în baza unor hotărâri judecătorești, au încasat contravaloarea celor 2 sporuri, nefiind incidente prevederile art.1 alin.2 lit. i) din OUG nr.137/2000, atâta timp cât legea de salarizare a funcționarilor publici nu dă dreptul acestora concret, individualizat prin procente și alte criterii, la a încasa contravaloarea celor 2 suplimente.
Împotriva acestei sentințe au promovat cerere de recurs reclamanții considerând că instanța de fond a introdus în considerentele sentinței motive contradictorii și străine de natura pricinii, interpretând eronat dispozițiile art.29 al.1 lit. c) și d) din Legea 188/1999, devenit art.31 al legii republicate în 2007.
Arată recurenții că textul de lege sus-menționat cuprinde, fără echivoc, printre elementele ce compun salariul funcționarului public și suplimentele de post și grad în litigiu, astfel că din contră, conduita primei instanțe, de respingere a acestor drepturi salariale are semnificația unei negări a unui drept legal consacrat în art.29 devenit 31 din legea funcționarilor publici, cuantificarea acestuia constituind atributul angajatorului, care în speță nu s-a opus acordării drepturilor în litigiu către reclamanți, astfel că executarea lor nu implică vreun impediment.
Consideră de asemeni recurenții că drepturile salariale în litigiu au fost restrânse în mod discriminatoriu, contrar prevederilor art.53 din Constituție, iar suspendarea lor prin OG 92/2004 și OG 2/2006 pentru intervalul 2004-2006 încetat la 31.12.2006, reintrând în vigoare conform art.64 al.2 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativă. De asemeni, interpretarea unui text de lege trebuie făcută doar în sensul în care aceasta poate fi aplicată, în condițiile în care art.1 din Protocolul adițional al Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale consacră principiul inviolabilității dreptului la proprietate al persoanelor, iar principiul certitudinii juridice, aplicabil în statele uniunii europene relevă obligația autorităților publice de aplicare unitară a legii, iar instanțele s-au pronunțat deja în sensul admiterii unor acțiuni similare formulate de funcționari publici din alte instituții publice.
Solicită așadar admiterea recursului, cu consecința modificării în tot a sentinței de fond, în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Intimata nu a depus întâmpinare.
Curtea, verificând probatoriul aflat la dosarul cauzei, coroborat cu susținerile părților din cadrul dezbaterilor, constată recursul promovat în cauză ca fiind nefondat, pentru considerentele de mai jos.
Astfel, corect a reținut instanța de fond că, raportat prevederilor art.31 al.3 din Legea 188/1999, ce fac trimitere la "legea privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici", rezultă că elementele de salarizare evidențiate în al.(1) al aceluiași articol, urmează să fie individualizate - sub aspectul cuantumului și al categoriei de funcționari publici beneficiari -, prin acte normative ulterioare, ce intrau în competența de adoptare a organelor legislative/administrative, după caz.
Împrejurarea că în fapt astfel de acte nu au fost însă adoptate de organul competent, nu poate conduce la posibilitatea ca instanța de contencios administrativ să suplinească lipsa acestor elemente de identificare a drepturilor salariale în litigiu, întrucât aceasta ar avea semnificația unei substituiri a puterii judecătorești în atribuțiile puterii legislative, doar aceasta din urmă autoritate dispunând de informațiile din bugetul de stat, necesare aprecierii sustenabilității acordării unor drepturi salariale diferitelor categorii de bugetari, într-o proporție sau alta.
În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care instanța de judecată să dispună, indirect, asupra modalității de repartizare a bugetului de stat, ce se constituie însă ca un atribut exclusiv al puterii legiuitoare, cu atât mai mult cu cât, tocmai în considerarea veniturilor bugetare, Guvernul a decis, în mod succesiv, pentru anii 2005 și 2006, suspendarea acordării acestor drepturi salariale chiar fără a proceda la individualizarea lor.
Mai mult, dispozițiile art.124 al.(1) din Constituție consacră principiul conform căruia "Justiția se înfăptuiește în numele legii", care poate fi doar interpretată de puterea judecătorească, iar nu completată în sensul dorit de reclamantă, cum se solicită în speță.
Așa fiind, pentru considerentele expuse anterior, Curtea va proceda la menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile 1140/CA/2008 a Tribunalului Iași, cu consecința respingerii ca nefondată a cererii de recurs promovată de reclamantă.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Respinge recursul introdus de reclamanta Sindicatul liber al salariaților din aparatul administrativ al Municipiului I - împotriva sentinței civile nr.1140/CA din 19.12.2008 a Tribunalului Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 2.03.2009.
Cu opinie separată,
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași:
-
23.III.2009.-
2 ex.-
OPINIE SEPARATĂ
Potrivit art.29 lit. c și d) din Legea nr.188/1999, devenit art.31, la republicarea legii din 2006, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din
a) salariul de bază,
b) sporul pentru vechime în muncă,
c) suplimentul postului, în procent(general) de 25% din salariul de bază, și
d) suplimentul gradului, de asemenea, în procent de 25% din salariul de bază, drepturi a căror plată a fost suspendată prin art.44 din OUG nr.92/2004 și art.48 din OUG nr.2/2006, până la 31 decembrie 2006, reglementări ce au reintrat în vigoare la 1.01.2007, conform art.13 din Legea nr.251/2006, ocazie cu care termenul de "suplimentul gradului" a fost înlocuit cu "suplimentul corespunzător treptei de salarizare".
Raportat acestor prevederi, Curtea reține că suspendarea exercițiului dreptului la suplimentul postului și suplimentul treptei de salarizare nu echivalează cu înlăturarea lui,cât timp nu i-a fost înlăturată existența printr-o dispoziție legală și nici nu s-a constatat neconstituționalitatea normei legale în ceea ce privește acest drept.
Din actele dosarului rezultă că reclamanții au statut de funcționari publici, regimul lor juridic fiind guvernat de Legea nr.188/1999, iar drepturile salariale solicitate prin acțiuni sunt prevăzute de art.31 din Legea privind Statutul funcționarilor publici, republicată.
Curtea nu poate reține că articolul 31 din Legea nr.188/1999 stabilește doar la modul general, că, pentru activitatea desfășurată, funcționarii publici au dreptul la un salariu compus din: salariul de bază, sporul pentru vechime în muncă, suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, câtă vreme aceste dispoziții se corelează cu dispozițiile generale în materie, respectiv dispozițiile art. 155 din Codul muncii, potrivit cărora salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri, iar art. 269 și 166 din cod prevăd că angajatorul este obligat să îi despăgubească pe salariați în situația în care, din culpa sa, aceștia au fost prejudiciați prin neexecutarea în totalitatea obligațiilor privind plata drepturilor salariale ce li se cuvin. Or, împrejurarea că legiuitorul intenționează, într-un viitor incert, să elaboreze o altă lege și să implementeze un sistem unitar de salarizare a tuturor funcționarilor publici nu justifică în nici un mod neacordarea celor două sporuri legale, atât timp cât ele fac parte din salariu. Dimpotrivă, intenția legiuitorului, care, din motive de ordin financiar, a suspendat succesiv acordarea acestor sporuri, fost ca ele să figureze ca elemente componente ale salariului funcționarului public, iar neprevederea ulterioară a unor cuantumuri ori condiții de acordare nu constituie un aspect de natură a duce la concluzia că nu se impune aplicarea concretă a acestor dispoziții legale. Astfel, chiar dacă atât din cuprinsul art.31 din Legea nr.188/1999, cât și din prevederile art.1 alin.2 lit. a) nr.OUG92/2004, rezultă că dincolo de simpla enumerare a elementelor pe baza cărora sunt salarizați funcționarii publici, probl ema salarizării în mod concret a acestoraar trebui să facă obiectul unei legi separate, legiuitorul urmărind, în mod explicit, implementarea, din anul 2006, unui sistem unitar de salarizare a funcționarilor publici,culpa legiuitorului, care nu a mai intervenit cu precizări privind modul de acordare a sporurilor ce fac parte din salariu ( prin ordonanță de guvern, lege sau norme metodologice) nu trebuie răsfrântă asupra reclamanților funcționari publici, fapt ce ar afecta grav dreptul la muncă și la corecta și justa remunerare a acestora.
Sporurile prevăzute de art.31 lit."c" și"d" din Legea nr.188/1999 sunt deja "legiferate", însuși legiuitorul readucându-le din nou în vigoare, astfel că actul instanței de a recunoaște caracterul obligatoriu al unor dispoziții legale nu se poate subsuma actului de legiferare.
Nu în ultimul rând, este de menționat că suspendarea acordării celor două sporuri nu semnifică înlăturarea acestora, întrucât dacă aceasta ar fi fost voința reală a legiuitorului, forma în vigoare a art.31 din lege nu ar fi fost cea citată. Acordarea sporului postului și a celui corespunzător treptei de salarizare se subscrie și exigențelor impuse de prevederile G nr.6/2007, ce stipulează drepturile funcționarilor publici la plata sporurilor și a altor drepturi salariale prevăzute de lege.
Raportându-se la Protocolul adițional 1 la Convenția pentru Apărarea drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, Curtea consideră că dreptul reclamanților este un drept de creanță și, prin urmare, un bun în sensul art.1 din protocolul menționat, reținând că reclamanții nu au beneficiat de aceste sporuri și că, atâta timp cât dispozițiile legale menționate - în vigoare - au consacrat dreptul funcționarilor publici la plata sporurilor și a altor drepturi salariale, prevăzute de legislația specifică funcției publice, cererea reclamanților este legitimă.
Se mai reține că, potrivit hotărârii CEDO din 22.04.2004, cauza nr. 44076/98, Angelov contra Bulgariei, o creanță poate să reprezinte un "bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 dacă este suficient de bine stabilită pentru a fi exigibilă. Motivele invocate privind lipsa fondurilor în bugetul instituțiilor vizate nu ar putea justifica neacordarea sporurilor recunoscute în favoarea reclamanților.
Aceeași argumentație, în sensul că o autoritate a statului nu ar putea invoca lipsa resurselor pentru a nu onora o datorie rezultată dintr-o hotărâre judecătorească sau un act normativ cu putere de lege se regăsește și în hotărârea CEDO pronunțată în cauza nr. 59498/00, Bourdov contra Rusiei.
Chiar dacă suspendarea acordării suplimentului postului și a suplimentului corespunzător treptei de salarizare nu a fost urmarea unor constrângeri bugetare, ci consecința directă și imediată a neelaborării și neadoptării legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici,și la care art.31 alin.3 din Legea nr.188/1999 face trimitere, așa cum am arătat nu poate fi răsfrântă asupra dreptului reclamanților.
, de către puterea legiuitoare, a legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, în cadrul căreia dreptul la suplimentul postului și dreptul la suplimentul corespunzător treptei de salarizare ar fi trebuit să-și afle consacrarea deplină și definitivă, începând de la definirea acestora și terminând cu stabilirea cuantumului, ori sistemului de acordare, nu exclude intervenția puterii judecătorești în soluționarea diferendelor referitoare nu la politica salarială promovată de puterea executivă și aprobată de puterea legislativă, ci la recunoașterea drepturilor conferite prin lege, tocmai având în vedere că misiunea constituțională a instanțelor judecătorești este, conform art.126 alin.1 din Legea fundamentală, aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective, lor nefiindu-le însă permis ca, în aplicarea legii, să înlocuiască sau să creeze norme de drept pe cale judiciară.
Tocmai în absența legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcționarii publici, care ar fi trebuit să se bazeze pe sistemul de salarizare enunțat la alin.1 al art.31, reclamanților trebuie să li se recunoască dreptul de a primi suplimentul postului și suplimentul corespunzător treptei de salarizare, chiar dacă legiuitorul nu a indicat, prin legea specială de salarizare, care sunt categoriile de funcționari care beneficiază de aceste drepturi, care sunt condițiile în care ele se acordă și în mod deosebit care este sistemul de calcul al acestor suplimente la salariul de bază, culpa aparținând în mod exclusiv acestuia și pentru care nu pot fi sancționați, prin nerecunoașterea drepturilor ce li se cuvin, reclamanții.
Împrejurarea că nu există nici un act normativ care să permită cuantificarea celor două suplimente, stabilirea acestora de către instanță la nivelul a 25% din salariul de bază, nu poate fi considerată arbitrară, câtă vreme acest procent este prevăzut expres de legea cadru, stabilirea acestora sub acest cuantum fiind atributul exclusiv al debitorului și de care reclamanții nu sunt ținuți răspunzători.
Raportat la aspectele arătate, apreciez că acțiunea reclamanților este întemeiată și, pe cale de consecință, recursul trebuia admis, iar pe fondul cauzei, se impunea admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
Judecător,
Președinte:Aurelia GheorgheJudecători:Aurelia Gheorghe, Iustinian Obreja Manolache, Iulia
