Obligația de a face. Decizia 262/2010. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL Operator 2928
SECTIA CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR-
DECIZIA CIVIL NR.262/
Ședința public din 24 februarie 2010
PREȘEDINTE: Maria Cornelia Dascălu
JUDECĂTOR 2: Adina Pokker
JUDECĂTOR 3: Diana
GREFIER:
S- luat în examinare recursul declarat de reclamanta - SRL în contradictoriu cu intimații Banca Național a României și Banca Național a României - Sucursala T împotriva sentinței civile nr.627/CA/05.06.2009 pronunțat de Tribunalul Timi ș în dosar nr-, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal fcut în ședinț public, se prezint pentru reclamanta recurent - SRL avocat, pentru intimații Banca Național a României și Banca Național a României - Sucursala T se prezint consilier juridic.
HGProcedura legal îndeplinit.
S-a fcut referatul cauzei de ctre grefierul de ședinț, dup care nemaifiind alte cereri formulate, Curtea constat cauza în stare de judecat și acord cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantei recurente - SRL, avocat solicit admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanț, conform motivelor invocate în scris la dosar, cu cheltuieli de judecat.
Reprezentanta intimaților Banca Național a României și Banca Național a României - Sucursala T, consilier juridic HG solicit respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca legal și temeinic, conform întâmpinrii depuse la dosar, fr cheltuieli de judecat.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de faț, constat:
Prin cererea înregistrata la aceasta instanța sub nr.9201/30/18.12.2007, reclamanta -" e "SRL in contradictoriu cu paratele Banca Naționala a României B si Banca Naționala a României Sucursala T, ca prin hotrâre judectoreasca instanța:
1-sa constate ca paratele aveau obligația sa rspund la notificarea adresata prin executor judectoresc, nr.-, in termenul legal de 45 de zile prev.de OG nr.27/2002, nesoluționata nici la data introducerii acțiunii;
2-sa constate ca reclamanta si-a respectat in tocmai obligațiile contractuale prev. in contractul de închiriere nr.2/31.12.2007, pentru spațiul comercial situat in T, Bv. nr.1 înscris in CF nr.-;
3-sa oblige paratele la prelungirea contractului de închiriere nr.2/31.12.1997, pe o durata egala cu termenul prev.in contractul de închiriere- respectiv pe 10 ani, iar in caz de refuz hotrârea instanței sa suplineasc consimțmântul pâratelor- conform art.18 din nr.554/2004;
4- sa oblige paratele la întocmirea formalitților de vânzare cumprare a spațiului închiriat in baza contractului nr.2/31.12.1997- in temeiul nr.550/2002- prin negociere directa, având in vedere ca reclamnta si-a manifestat in mod expres intenția de a achiziționa acest spatia comercial;
5- sa oblige paratele sa deduc valoarea investițiilor realizate in spațiul comercial- conform art.19 din L:nr.550/2002- din prețul total de vânzare;
6- sa oblige paratele la concesionarea spațiului comercial ce formeze obiectul contractului nr.2/31.12.1997, conform legii pe o perioada de 49 de ani.
Prin sentința civil nr.627/CA/5.06.2009 Tribunalul Timi a fost respins acțiunea formulata de reclamanta -" e " in contradictoriu cu parații Banca Naționala a României si Banca Naționala a Romaniei-Sucursala
Tribunalul a reținut c, prin OG nr.27/2002, legiuitorul guvernamental a reglementat activitatea modului de exercitare de catre cetțeni a dreptului de a adresa autoritatilor si instituțiilor publice petiții formulate in nume propriu, precum si modul de soluționare a acestora, drept de petiționare recunoscut si organizațiilor legali constituite.
Se retine ca notificarea nr.79/2007, adresat paratelor prin executor judectoresc, nu are natura juridica a unei petiții, in sensul definit de lege, întrucât se solicita prelungirea contractului de închiriere nr.2/1997, demararea formalitților prev.de Legea nr.550/2002, pentru vânzarea spațiului sau concesionarea spațiului aflat in litigiu.
Admițând, insa si ipoteza, ca aceasta notificare s-ar încadra in exigentele disp.art.2 din OG nr.27/2002, instanța a constatat ca paratele au rspuns notificrii cu adresa nr./12.11.2007, iar, ulterior cu adresa nr.2949/17.12.2007, s-a comunica reclamantei decizia BNR de a încheia un nou contract pe durata de 6 luni, începând cu data de 01.01.2008, adic, paratele au rspuns la notificarea adresata in termenul legal conferit de art.8 al.1 din ordonanța.
Se mentioneaza in considerentele sentinței ca nu subzista cererea reclamantei nici pe fondul cauzei, întrucât solicitarea ca instanța de contencios administrativ sa oblige paratele la prelungirea contractului nr.2/1997, pentru o durata de 10 ani, iar in caz de refuz pronunțarea unei hotrâri care sa suplineasc consimțmântul BNR, excede competentelor instanței de contencios administrativ astfel cum au fost ele stabilite prin nr.554/2004.
Astfel, art.1 din nr.554/2004, confer posibilitatea pentru orice persoana care se considera vtmata intr-un drept al su, ori intr-un interes legitim, de catre o autoritatea public, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea in termenul legal al unei cereri, de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului recunoașterea dreptului pretins sau a interesului public, iar la art. 8 pct.1 teaza a-II-a din lege se statueaz ca ". de asemenea se poate adresa instanței de contencios administrativ si cel care se considera vtmat intr-un drept sau interes legitim al su prin nesoluționarea in termen sau prin refuzul nejustificat de soluționarea unei cereri, precum si prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".
In schimb, se retine ca in pricina de fata obiectul cererii reclamantei intra sub incidenta codului civil, care reglementeaz contractul de locațiune si deci, competenta in materie revine instanței civile si nu instanței de contencios administrativ.
Ï. la termenul din 14.04.2008 instanța de contencios administrativ, desi, a pus din oficiu in discuția parților excepția de necompetenta materiala a acestei instanțe, reclamanta a înțeles si a insistat ca pricina sa fie soluționata in procedura contenciosului-administrativ reglementat prin nr.554/2004.
Este adevrat, ca art.129 pr.civ, la al.4 si al.5, prevede ca instanța trebuie sa aib pe parcursul procesului un rol activ, insa, disp.acestui text de lege nu poate constitui temeiul substituirii judectorului in poziția procesual a uneia dintre parți si aprarea intereselor acesteia, cu atât mai mult cu cat in pricina de fata partea respectiva a fost asistata si reprezentata de un avocat ales, adic de un specialist, o persoana calificata in drept si care este in msura sa-i apere interesele.
De altfel, rolul activ al judectorului trebuie înțeles in contextul asigurrii unui echilibru cu celelalte principii ale procesului civil: principiul disponibilitții si principiul contradictorialitții.
In ceea ce privește cererea reclamantei de vânzare a spațiului, potrivit adreselor depuse de ctre pârâta la dosar, tribunalul constata si retine ca aceasta a hotrât vânzarea spațiului respectiv insa modalitatea de vânzare va fi cea prin licitație publica si nu prin vânzare directa asa cum a solicitat reclamanta.
Se arata in sentința ca modalitatea de vânzare nu prejudiciaz cu nimic reclamanta, care poate sa participe la licitație pentru cumprarea spațiului respectiv.
Se menționeaz ca obligarea paratei sa-i vând intr-un anumit fel reclamantei spațiul respectiv, adic prin vânzare directa, aduce atingere dreptului de proprietate al paratei, care nu si-ar putea valorifica dreptul sau de proprietate la adevrata sa valoare.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, casarea sentinței cu trimitere spre rejudecare la prima instanța, si admiterea cererii de chemare in judecata asa cum a fost formulata si precizata.
In fapt, subscrisa a solicitat, pentru motivele dezvoltate pe larg in cererea introductiva adresata Tribunalului Timi ș, in contradictoriu cu cele doua parate urmtoarele: 1. sa constate ca paratele aveau obligația sa rspund la notificarea nr. -, adresata prin executor judectoresc G, in termenul legal de 45 de zile prevzut de nr.OG 27/2002, nesolutionata nici la data introducerii acțiunii; 2. sa constate ca subscrisa mi-am respectat intocmai obligațiile contractuale prevzute in contractul de inchiriere nr. 2/31.12.2007, pentru spațiul comercial situat in T Bv., nr. 1, inscris in CF nr. -; 3. sa oblige paratele la prelungirea contractului de închiriere pe o durata egala cu termenul prevzut in contractul de închiriere, respectiv pe 10 ani, iar in caz de refuz hotrârea instanței sa suplineasc consimțmântul paratelor, potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004; 4. sa oblige paratele la intocmirea formalitților de vânzare cumprare a spațiului inchiriat in baza contractului nr. 2/31.12.1997, in temeiul Legii nr. 550/2002, prin negociere directa, având in vedere ca subscrisa mi-am manifestat in mod expres intenția de a achiziționa acest spațiu comercial; 5. sa oblige paratele sa deduc valoarea investițiilor realizate in spațiul comercial, conform art. 19 din Legea nr. 550/2002 din prețul total de vânzare si 6. sa oblige paratele la concesionarea spațiului comercial ce formeaz obiectul contractului nr. 2/31.12.1997, conform legii, pe o perioada de 49 ani.
Tribunalul Timi ș, prin sentința civila 627/CA din 5 iunie 2009, pronunțata in dosarul a respins cererea de chemare in judecata a subsemnatei ca neintemeiata, motivând soluția de respingere sub aspectul faptului ca cererea cu care a fost investita "excede competentelor instanței de contencios administrativ astfel cum au fost ele stabilite prin Legea nr. 554/2004", invocând in acest sens art. 1 si art. 8 din Legea nr. 554/2002.
In continuare, instanța retine ca "in pricina de fata obiectul cererii reclamantei intra sub incidența codului civil, care reglementeaz contractul de locatiune si deci competenta in materie revine instanței civile si nu instanței de contencios administrativ", argumentând insa in continuare ca, desi instanța a pus din oficiu in discuția pârtilor excepția de necompetenta materiala a acestei instanțe, subscrisa am insistat asupra soluționrii pricinii pe calea contenciosului administrativ, motiv pentru care instanța a respins excepția reținând cauza spre soluționare.
In primul rand, solicit s se observe ca hotrârea recurata este data cu incalcarea si aplicarea esențiala a legii, fiind incident motivul de recurs prevzut de teza a doua a art. 304 pct. 7 si pct. 9.pr.civ. in sensul in care instanța, desi aduce argumente in sprijinul competentei materiale de soluționare a cauzei a instanței civile, procedeaz la respingerea cererii pe fondul cauzei, interpretând obligația sa de a declina cauza spre soluționare instanței competente drept o prerogativa ce-i revine in baza rolului activ pe care il are.
In acest sens, instanța practic a incalcat dispozițiile art. 158 si art. 159 pr.civ. care prevd obligativitatea instanței de a stabili instanța competenta sau organul cu activitate jurisdictionala competent. Art. 158, in cel de-al doilea alineat, statueaz fara putința de tgada ca abia daca instanța se declara competenta se poate proceda la soluționarea fondului, ori in speța, instanța arata practic ca, desi a apreciat cauza ca nefiind de competenta sa, nu a declinat cauza in favoarea instanței competente dat fiind ca, desi trebuie sa aiba rol activ, "judectorul nu se poate substitui in poziția procesuala a uneia dintre parti si aprarea intereselor acesteia, cu atat mai mult cu cat in pricina de fata partea respectiva a fost asistata si reprezentata de un avocat ales". Cu alte cuvinte, instanța incalca flagrant normele dispozitive legale, de la care nu poate deroga, argumentele pe care se sprijin hotrârea de a retine cauza spre soluționare, desi se declara necompetenta, fiind in opinia noastr o denegare de dreptate, mai mult incalcand si dispozițiile art. 21 privind liberul acces la justiție prevzut in Constituție.
Aprecieaz ca art. 158.pr.civ. cuprinde unica dispoziție procedurala aplicabila in ipoteza in care instanța se declara necompetenta, si pe cale de consecința, singura soluție de care dispune instanța este declinarea de competenta.
În al doilea rand, solicit s se observe ca instanța nu a adus nici o motivare pe fondul cauzei, artând doar ca respinge pe rand capetele de cerere, mai mult chiar, instanța nu s-a pronunțat cu privire la petitele 5 si 6 ale cererii,acestea nefiind mcar menționate in motivarea instanței de judecata, fiind astfel incident motivul de recurs prevzut de art. 304 pct. 7.pr.civ.
Așadar, sentința recurata nu cuprinde motivele pe care isi intemeiaza soluția, pe de-o parte, instanța limitandu-se doar la a respinge cererea de chemare in judecata, fara a arata considerentele, ceea ce face ca prima teza a art. 304 pct. 7 sa fie incidența, pe de alta parte insa instanța respingând cererea si ca urmare a necompetentei materiale pe care o atribuie secției de contencios administrativ, astfel ca hotrârea cuprinde motive contradictorii, ori motivarea hotrârii pronunțate este indispensabila acestui important act procedural, drept urmare apreciaz ca sentința recurata vizeaz conotatii atat de netemeinicie, cat si conotatii de nelegalitate având in vedere lipsa motivrii sentinței, cat si faptul ca instanța a lsat nesolutionate doua capete de cerere.
Legal citata, intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, menținerea ca legala si temeinica a sentinței atacate.
In considerente, arat c, prin hotrârea atacat, prima instanț în mod corect a dispus respingerea cererii reclamantei-recurente, apreciind c solicitrile acesteia sunt neîntemeiate și nefondate.
Referitor la solicitarea reclamantei întemeiat pe dispozițiile OG nr. 27/2002, instanța a reținut în mod corect susținerile Bncii Naționale a României potrivit crora faț de natura raporturilor existente între prți și faț de cuprinsul notificrii nr. 79/2007 - și anume, solicitarea de prelungire a contractului de închiriere dintre prți și a apreciat c raportat la prevederile art.2 din OG nr. 27/2002, notificarea nu are natura juridic a unei petiții în sensul prevzut de lege.
De asemenea, s-a avut în vedere c și în situația în care s-ar aprecia c notificarea nr. 79/2007 constituie o petiție, instituția noastr nu poate fi acuzat de neformularea unui rspuns, atâta vreme cât în termenul legal au fost transmise petentei adresele nr. /12.11.2007 și nr. 2949/17.12.2007.
Prin urmare, solicitarea reclamantei-recurente ca instanța de judecat s constate c BNR nu a soluționat notificarea - e SRL nr. 79/2007 este lipsit de temei și nefondat, fiind respins de ctre instanța de fond.
Referitor la celelalte critici aduse Sentinței Civile nr. 627/CA/2009 a Tribunalul Timi ș de ctre recurent arat c în cauz nu sunt incidente motivele de recurs prevzute la art. 304, pct.7 și 9 Cod procedur civil, în sensul pronunțrii unei hotrâri nemotivate, motivate contradictoriu ori lipsit de temei legal sau dat cu înclcarea sau aplicarea greșit a legii.
Prima instanț în mod corect a reținut c nici prevederile Legii nr. 554/2004 nu sunt aplicabile prezentei cauze.
Așa cum a susținut și în aprarea formulat la instanța de fond, Legea nr. 554/2004 stabilește în art 1 c pentru a fi sub incidența acestui act normativ, una din prțile raportului juridic dedus judecții trebuie s fie o autoritate public care s fi vtmat/înclcat un drept ori interesul legitim al unei persoane.
Autoritatea public este definit ca fiind "orice organ de stat sau al unitților administrativ-teritoriale care acționeaz în regim de putere public, pentru satisfacerea unui interes public".
Potrivit Legii nr. 312/2004 privind statutul BNR, Banca Național a României este instituție public independent, obiectivul su fundamental fiind asigurarea și menținerea stabilitții prețurilor.
Bncii Naționale a României ca organ al statului ar implica subordonarea sa faț de Guvern ceea ce ar aduce atingere caracterului de instituție independent a unei bnci centrale, menit s fac politica statului în domeniu și nu politica unui anumit Guvern.
Prin urmare, în vederea îndeplinirii obiectivelor sale, banca central arc doar o relație de colaborare cu organele statului, așa cum se prevede și în cuprinsul art. 3, al.l din Legea nr.31.2/2004: "în îndeplinirea atribuțiilor, Banca Național a României și organele sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritțile publice sau de la orice alt instituție sau autoritate."
Mai mult, acțiunea reclamantei-recurente - privitoare la închirierea unui spațiu deținut în proprietate privat de ctre Banca Național a României - nu vizeaz satisfacerea unui interes public pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004, întrucât BNR nu are în obiectul su de activitate închirierea de spații comerciale, ci este proprietara particular a imobilului în cauz, acesta nefcând parte din patrimoniul statului.
Între Banca Național a României și reclamanta-recurent a existat un raport comercial d e drept privat pentru închirierea unui spațiu aflat în proprietatea privat a BNR și nu un contract administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004 deoarece acesta nu a vizat un serviciu sau un interes public așa cum se prevede în definiția autoritții publice cuprins în acest act normativ, ca o condiție a aplicabilitții lui.
Prin urmare, nefiind în prezența unui interes public - prin închirierea spațiului proprietate BNR, iar aceasta din urm fiind o instituție independent cu patrimoniu distinct.
Examinând recursul de fata, prin raportare la motivele de recurs invocate, precum si sub toate aspectele, conform art. 304 ind. 1 Cod proc civ, Curtea constata urmtoarele:
Prin cererea de recurs formulata recurenta menționeaz ca prima instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei si solicita in principal casarea acestei sentințe.
Curtea constata ca prima instanța a analizat toate petitele cererii de chemare in judecata.
Astfel fiind, Curtea constata ca in mod corect prima instanța a analizat incidenta in cauza de fata a dispozițiilor OG nr.27/2002, care definește noțiunea de "petiție" ca fiind cererea, reclamația, sesizarea sau propunerea formulat în scris ori prin poșt electronic, pe care un cetțean sau o organizație legal constituit o poate adresa autoritților și instituțiilor publice centrale și locale, serviciilor publice descentralizate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, companiilor și societților naționale, societților comerciale de interes județean sau local, precum și regiilor autonome, denumite în continuare autoritți și instituții publice.
Prima instanța a reținut ca notificarea nr.79/2007, adresat paratelor prin executor judectoresc, nu are natura juridica a unei petiții, in sensul definit de lege, întrucât se solicita prelungirea contractului de închiriere nr.2/1997, demararea formalitților prev.de Legea nr.550/2002, pentru vânzarea spațiului sau concesionarea spațiului aflat in litigiu.
Curtea constata ca prima instanța a analizat si pe fond pretenția formulata de ctre reclamanta si a reținut in considerentele sentinței atacate, in mod corect ca "admițând,si ipoteza, ca aceasta notificare s-ar încadra in definiția data de disp.art.2 din OG nr.27/2002, paratele au rspuns notificrii prin dresarea adresei nr./12.11.2007, iar, ulterior cu adresa nr.2949/17.12.2007, s-a comunicat reclamantei decizia BNR de a încheia un nou contract pe durata de 6 luni, începând cu data de 01.01.2008, adic, paratele au rspuns la notificarea adresata in termenul legal conferit de art.8 al.1 din ordonanța". Astfel fiind, Curtea constata ca in ceea ce privește petitul cererii de chemare in judecata având ca obiect obligația paratelor de a rspunde la notificarea mai sus menționata a fost soluționat in mod corect de ctre instanța, in acord cu dispozițiile legale incidente in cauza.
In ceea ce privește celelalte petite ale cererii de chemare in judecata Curtea constata ca Tribunalul Timi șaa nalizat pe fond si aceste capete de cerere.
Curtea constata ca prima instanța a fcut mențiunea in considerente in sensul ca obiectul cererii intra sub incidenta Codului civil care reglementeaz contractul de locațiune, insa ulterior a analizat pe fond cererea formulata, prin raportare dispozițiile legale invocate de ctre reclamanta-recurenta.
Curtea constata ca reclamanta-recurenta si-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii nr.550/2002, solicitând instanței pronunțarea unei hotrâri prin care sa oblige paratele la întocmirea formalitților de vânzare-cumprare a spațiului închiriat in baza contractului nr.2/31/12.1997 in temeiul Legii nr.550/2002, prin negociere directa. Totodat s-a solicitat ca in temeiul aceluiași act normativ sa se dispun obligarea paratelor la deducerea contravalorii investițiilor realizate in spațiul comercial din prețul total de vânzare.
Astfel fiind, Curtea constata ca prima instanța a reținut ca in ceea ce privește cererea reclamantei-recurente de vânzare a spațiului, potrivit adreselor depuse de ctre pârâta la dosar, tribunalul constata si retine ca aceasta a hotrât vânzarea spațiului respectiv insa modalitatea de vânzare va fi cea prin licitație publica si nu prin vânzare directa așa cum a solicitat reclamanta. Totodat instanța de judecata a menționat ca modalitatea de vânzare nu prejudiciaz cu nimic reclamanta, care poate sa participe la licitație pentru cumprarea spațiului respectiv.
Instanța de fond a reținut totodat in considerentele sentinței ca obligarea paratei sa-i vând intr-un anumit fel reclamantei spațiul respectiv, adic prin vânzare directa, aduce atingere dreptului de proprietate al paratei, care nu si-ar putea valorifica dreptul sau de proprietate la adevrata sa valoare. Prin urmare, Curtea constata ca instanța de fond a analizat cererea formulata de ctre recurenta, in ceea ce privește fondul pretențiilor deduse judecații.
Curtea constata ca Legea nr.550/2002 statueaz in mod expres care este sfera sa de aplicare, si anume se arata in articolul 1 ca "prezenta lege stabilește cadrul juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestri de servicii, proprietate privat a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestri de servicii". Totodata in articolul 2 al acestui act normativ se arata ca dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și spațiilor comerciale sau de prestri de servicii situate în imobilele reglementate de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificrile și completrile ulterioare, în urmtoarele cazuri:
a) când fostul proprietar a primit despgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România, în condițiile prevzute la art. 5 din Legea nr. 10/2001;
b) când persoana îndreptțit a pierdut dreptul de a solicita în justiție msuri reparatorii în natur sau prin echivalent, în condițiile prevzute la art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001;
c) când persoana îndreptțit a optat pentru msuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii;
d) când imobilele nu se restituie persoanelor îndreptțite și rmân în administrarea dețintorilor actuali, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
(2) Dispozițiile prezentei legi sunt aplicabile și spațiilor comerciale sau de prestri de servicii situate în imobilele monumente istorice, proprietate privat, sau în imobilele proprietate privat aflate în zona de protecție a unui monument istoric. Vânzarea acestor spații se poate face numai cu avizul conform al Ministerului Culturii și cultelor".
Prin urmare, fata de aceste dispoziții legale expres prevzute de legiuitor, care menționeaz in mod limitativ cadrul juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestri de servicii, proprietate privat a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestri de servicii, Curtea constata ca imobilul in litigiu, face parte din proprietatea privata a BNR, in calitate de instituție publica independenta, cu patrimoniu distinct, care nu aparține Statului R, si nu intra in sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr.550/2002.
Curtea constata ca prima instanța a analizat pe fond acțiunea dedusa judecații, astfel ca motivul de casare nu subzista. Totodat, pe fondul cauzei, soluția instanței de fond este legala si temeinica, fata de considerentele deciziei, astfel cum au fost enunțate mai sus.
Reținând cele expuse, vzând si dispozițiile legale invocate, Curtea va respinge recursul formulat ca fiind neîntemeiat.
Constatând culpa procesuala a recurentei in declanșarea litigiului, conform art.274 Cod proc civ, Curtea va respinge solicitarea acesteia de obligare a paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de litigiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta - SRL în contradictoriu cu intimații Banca Național a României și Banca Național a României - Sucursala T împotriva sentinței civile nr.627/CA/05.06.2009 pronunțat de Tribunalul Timi ș în dosar nr-.
Fr cheltuieli de judecat.
Irevocabil.
Pronunțat în ședinț public azi, 24 februarie 2010.
PRESEDINTE, JUDECATOR, JUDECATOR,
- - - - - -
GREFIER
Red.DD/1.03.2010
Dact.GK/2 ex./15.03.2010
Inst.fond.: jud.
Președinte:Maria Cornelia DascăluJudecători:Maria Cornelia Dascălu, Adina Pokker, Diana
