Obligația de a face. Sentința 37/2010. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA NR. 37/CA
Ședința publică de la 15 februarie 2010
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Aurelia Gheorghe
Grefier - - -
Pe rol pronunțarea asupra cauzei de contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta Întreprinderea Individuală, cu sediul în comune/satul Puiești, județul V, în contradictoriu cu pârâții: Guvernul României și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, având ca obiect obligația de a face.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, sunt lipsă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se dă citire referatului cauzei de către grefier, care face cunoscut că, prin încheierile de ședință din 01.02.2010 și 08.02.2010, ce fac parte integrantă din această hotărâre, s-a dispus, din lipsă de timp pentru deliberare, amânarea pronunțării pentru astăzi 15 februarie 2010.
După deliberare,
CURTEA DE APEL,
Asupra acțiunii de contencios administrativ de față;
Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr. 739/45 din 4 noiembrie 2009, reclamanta Întreprinderea Individuală - comuna Puiești, județul Vac hemat în judecată pe Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și pe Guvernul României, pentru: a se constata dreptul său de a beneficia de despăgubiri, în conformitate cu Legea nr. 381/2002, a se obliga pârâtul Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și să îndeplinească toate celelalte obligații administrative prevăzute de lege și de Ordinul nr. 419/2002, în vederea acordării efective a despăgubirilor, sub sancțiunea de daune, în sumă de 5.000 lei pe zi întârziere, a se obliga pârâtul Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate, sub sancțiunea de daune, a fi obligat pârâtul Ministerul Agriculturii să verifice, să aprobe și să transmită direcțiilor agricole sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri pentru pagubele suferite ca urmare a secetei excesive din anul agricol 2008 - 2009, fi obligați pârâții să achite suma de 378.819,32 lei reprezentând despăgubiri, a se stabili un termen de plată cât mai scurt și rezonabil pentru plata despăgubirilor, precum și obligarea pârâților la daune în sumă de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenul stabilit de instanță, cu cheltuieli de judecată.
Pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, prin întâmpinare, a invocat excepția inadmisibilității cererii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, excepția lipsei calității sale procesuale pasive în parte din cererile formulate și excepția inadmisibilității introducerii acțiunii mai înainte de a se fi adoptat hotărârea prevăzută de Legea nr. 381/2002, solicitând respingerea acțiunii, în ceea ce-l privește, pe motiv că, prin adresa nr. - din 30.09.2009 a sesizat Guvernul cu privire la starea de calamitate intervenită, solicitându-i să o includă pe agenda de lucru.
Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinare, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive pentru punctele 1,2,4,5,6 și 7 din cerere, excepția lipsei plângerii administrative prealabile, solicitând respingerea acțiunii pe motiv că nu s-au întrunit condițiile legale care să permită acordarea de despăgubiri, în condițiile în care proiectele hotărârilor de guvern trebuie să fie supuse unui proces de avizare, în cadrul unor termene și proceduri obligatorii, care, însumate, depășesc termenul solicitat de reclamantă.
Pârâtul a evocat, în susținerea punctului său de vedere, deciziile nr. 1233/5.03.2009, nr. 3860/8.11.2006, nr.1410/13.03.2009 și nr. 2492 din 8.05.2009 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Răspunzând la întâmpinările pârâților, reclamanta a solicitat respingerea excepțiilor invocate, apreciind că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât, prin diligențele făcute, pentru a se emite o hotărâre de Guvern, se află în situația unui refuz din partea instituției publice, caz în care recursul administrativ nu mai este necesar și nici impus.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Curtea reține că reclamanta Întreprinderea Individuală - comuna Puiești, județul V, a înființat, în anul agricol 2008 - 2009, culturi de și rapiță, și că, în cursul lunii iulie 2009, înștiințat Primăria Comunei și Primăria comunei Puiești, ambele din județul V, în legătură cu pagubele ce a suferit, ca urmare a secetei excesive și persistente.
Urmare acestor înștiințări, primăriile sus menționate au convocat autoritățile publice cu atribuțiuni în domeniu, precum și societatea de asigurări, pentru a se proceda la evaluarea pagubelor produse de secetă, constatările făcute fiind consemnate în procesele verbale de constatare și evaluare a pagubelor la culturile agricole încheiate în cursul lunii iulie 2009.
La finalul perioadei de recoltare, au fost încheiate noi procese - verbale de constatare, ocazie cu care s-a făcut și o evaluare a pagubelor, produse culturilor de rapiță și de către secetă.
Pe baza documentației primite, Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală Vaî ntocmit o situație centralizatoare, ce a fost vizată de către Instituția Prefectului, documentație ce a fost înaintată Ministerului Agriculturii.
Ministerul Agriculturii, la rândul său, a întocmit o informare cu privire la efectele fenomenului de secetă, pe care a înaintat-o Secretariatului General al Guvernului cu adresa nr. - din 30 septembrie 2009, propunând "declararea stării de calamitate, pe baza informațiilor privind aria de răspândire a fenomenelor naturale furnizate de Administrația Națională de Meteorologie și stabilirea nivelului despăgubirilor, gradual, în funcție de procentul de afectare a culturilor", estimându-se un efort bugetar de 810 milioane lei.
Întrucât, până la începutul lunii noiembrie 2009, nu s-a plătit nici o sumă cu titlu de despăgubiri, reclamanta a introdus prezenta acțiune, în temeiul Legii nr. 381/2002 și a Legii nr. 554/2004, considerând că în mod nejustificat nu s-a dat eficiență actului prin care autoritățile competente au fost încunoștiințate despre cazul de calamitate naturală sesizat și pierderile produse culturilor agricole înființate în acel an agricol.
Având în vedere dispozițiile art. 137 alin.1 Cod procedură civilă, Curtea se consideră obligată a cerceta și a se pronunța, cu prioritate, asupra excepției lipsei procedurii plângerii administrative prealabile, prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, excepție ridicată de pârâți.
Examinând acțiunea reclamantei, din această perspectivă, Curtea constată că Legea nr. 381/2002 nu conține norme de procedură privitoare la raporturile juridice născute din faptul apariției unor fenomene naturale și boli care generează calamități naturale și nici cu privire la soluționarea eventualelor litigii născute din aplicarea prevederilor actului normativ evocat.
Ca atare, în lipsa unor norme derogatorii, Curtea consideră că litigiul de față se supune regulilor generale aplicabile în contenciosul administrativ, reguli consacrate prin Legea nr. 554/2004.
Curtea constată de asemenea că, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de art. 19 lit.c) din Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport juridic direct între producătorii agricoli, persoane fizice sau juridice, și autoritățile implicate în procedura de constatare și acordare de despăgubiri, respectiv comisia formată pe plan local, direcția generală județeană pentru agricultură, Ministerul Agriculturii și, în final, Guvernul României, chemat să declare starea de calamitate prin hotărâre și să stabilească valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate producătorilor agricoli și condițiile de acordare a acestor despăgubiri.
Simplul fapt al înștiințării cu privire la pierderile produse culturilor agricole de calamitățile naturale nu dă naștere, în mod automat și de deplin drept, la o obligație pentru autoritățile administrative chemate în judecată de a plăti, în mod individual, direct și nemijlocit, fiecărui producător agricol în parte, suma estimată ca fiind cuvenită, întrucât o atare obligație directă nu este recunoscută prin Legea nr. 381/2002, iar pe de altă parte pentru că în procesul decizional însăși Guvernul României este condiționat de parcurgerea procedurilor prevăzute de Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 561/2009 și de existența resurselor financiare presupuse de aplicarea Legii privind acordarea despăgubirilor în caz de calamități naturale în agricultură, în cadrul și în limita bugetului de stat probat de Parlamentul României.
În atare context, cererea de a se obliga Ministerul Agriculturii să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală și respectiv cererea de a se obliga Guvernul României să adopte hotărârea de declarare a stării de calamitate naturală, în termen de 5 zile de la comunicarea documentației de către Ministerul Agriculturii, excede în mod vădit limitelor și procedurilor consacrate prin Legea nr. 381/2002, tratarea lor trebuind să se facă prin prisma procedurilor de drept comun aplicabile în contenciosul administrativ, printre care se regăsește și cea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Dacă s-ar fi urmat această procedură, cu siguranță că nu s-ar mai fi solicitat ca pârâtul Ministerul Agriculturii să fie obligat să sesizeze Guvernul României cu privire la starea de calamitate naturală, din moment ce în cauză s-a dovedit că această obligație a fost îndeplinită de pârât cu mult timp înainte de data introducerii acțiunii; dorința, legitimă, de a primi despăgubiri neputând justifica suprimarea etapelor procedurale și anularea regulilor pe baza cărora se acordă despăgubiri în caz de calamități naturale în agricultură.
De altfel, în cauză, Guvernul României nici nu a afirmat că refuză să dea finalitate actului de sesizare al Ministerului Agriculturii, ci doar a susținut că pentru luarea măsurilor propuse are nevoie de avizele necesare și de resurse bugetare, care să permită plata despăgubirilor, proceduri ce nu pot fi încadrate în termenele solicitate de reclamantă, fără a exista și o bază legală pentru o atare cerere.
Cum neparcurgerea procedurii prealabile, în contenciosul administrativ, constituie un fine de neprimire a acțiunii și cum, prin faptul depunerii înștiințării prevăzute de Legea nr. 381/2002, nu se naște un raport obligațional direct și nemijlocit între producătorul agricol și autoritățile administrative centrale decidente, care să susțină afirmația că ne aflăm în fața unui refuz de a soluționa în termenul legal o cerere, reclamantul fiind obligat ca, pentru cererile nereglementate în mod expres de Legea nr. 381/2002, să urmeze procedura prealabilă evocată, Curtea va admite excepția ridicată de pârâți și va respinge acțiunea pe acest temei; cercetarea celorlalte excepții și a fondului litigios devenind astfel de prisos.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite excepția de inadmisibilitate, invocată de pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Respinge ca inadmisibilă acțiunea reclamantei, Întreprinderea Individuală, comuna Puiești, județ V, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 15 februarie 2010.
Președinte,
G -
Grefier,
- -
Red.jud.GA/15.02.2010
Tehnored. gref.TN/15.02.2010/2 ex.
Președinte:Aurelia GheorgheJudecători:Aurelia Gheorghe
