Persecutați politic - Acordare drepturi. Decizia 1042/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 1042/
Ședința publică din 29 Octombrie 2009
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului declarat de reclamantul, cu domiciliul în S- județul H, împotriva sentinței nr.1424/02.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Harghita.
La apelul nominal se constată lipsa recurentului-reclamant și a intimatei-pârâte Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-Lege nr.118/1990
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei constatându-se că recursul este declarat și motivat în termenul procedural, fiind timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 2,00 lei și cu un timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, recurentul-reclamant a depus un set de înscrisuri în justificarea cererii de recurs, iar intimata-reclamantă a depus întâmpinare solicitând judecarea cauzei și în lipsă, conform art.242 alin.2 Cod procedură civilă.
În raport de actele și lucrările dosarului, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1424 din 2 iulie 2009, Tribunalul Harghitaa respins acțiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâta Comisia pentru Aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 M C, prin care s-a cerut anularea Deciziei nr. 143 din 31 martie 2008 emisă de pârâtă și stabilirea perioadei pentru care beneficiază de măsurile reparatorii, respectiv martie 1948 - ianuarie 1962.
Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a contestat că domiciliul obligatoriu a fost stabilit în considerarea calității de chiabur a tatălui său și a constatat că nici susținerile reclamantului și nici ale pârâtei nu sunt veridice cu privire la perioada în care tatăl reclamantului a avut domiciliul obligatoriu, deoarece calitatea de chiabur nu atrăgea de drept existența domiciliului obligatoriu. Cu toate acestea, instanța fiind investită să soluționeze contestația formulată împotriva unei decizii doar cu privire la perioada contestată de reclamant, a analizat acest aspect.
Din actele dosarului instanța de fond a constatat că pentru perioada pentru care reclamantul solicită stabilirea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990 republicată au fost emise acte oficiale iar potrivit art. 8 din actul normativ indicat, actele oficiale au valoare probantă mult mai puternică față de declarațiile martorilor, declarații vagi și care nu relevă împrejurări concrete privind perioada interdicțiilor și consecințele acestor situații asupra familiei reclamantului.
Faptul că reclamantul susține iar martorul confirmă că familiei reclamantului, în considerarea calității de chiabur, i-au fost confiscate terenurile, instanța nu l-a considerat că atrage incidența dispozițiilor art. 1 lit. "d" din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată.
Hotărârea primei instanțe a fost atacată cu recurs de către reclamant, care, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă a susținut că întreaga sa familie a suportat măsurile represive din partea autorităților române din acea vreme și că atât el cât și familia au avut domiciliul obligatoriu în orașul S pe perioada martie 1948 - ianuarie 1962.
Recurentul a precizat faptul că actul emanat de la Direcția Instanțelor Militare (fila 69) conține o frază de unde rezultă că nu au fost identificate documente care să ateste că tatăl reclamantului ar fi suportat o măsură administrativă, nu atestă faptul că aceste acte nu ar fi existat undeva și că acest abuz nu ar fi fost suportat de familia sa, iar probele testimoniale dovedesc aceste abuzuri.
Pârâta intimată Haf ormulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului reclamantului deoarece Comisia de aplicare a Decretului-lege nr. 118/1990 republicată i-a admis în parte cererea pentru perioada 1 februarie 1953 - 19 decembrie 1956 iar pentru perioada indicată în acțiune, martie 1948 - ianuarie 1962, din evidențele oficiale rezultă clar că în baza Hotărârii nr. 60/1956 a fost șters de pe lista chiaburilor. În plus, reclamantului i s-au stabilit drepturile și pentru perioada 21 februarie 1952 - 21 februarie 1953, prin Decizia nr. 65/2002.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 3041Cod procedură civilă, instanța constată că recursul este nefondat.
Reclamantului, prin decizia nr. 143 din 31 martie 2008 i s-a admis cererea de stabilire a calității de beneficiar al prevederilor art. 1 alin. 1 lit. "d" din Decretul-lege nr. 118/1990 republicată pentru perioada 1 februarie 1953 - 19 decembrie 1956. Decizia a fost contestată în instanță, reclamantul solicitând acordarea drepturilor aferente perioadei martie 1948 - ianuarie 1962, deoarece din 1948 fost declarat chiabur și din acel moment a suportat măsurile represive și anume: deportare la lucrările Dunăre - Marea Neagră, confiscarea terenurilor agricole, exmatricularea fiului său, excluderea fiicei sale din învățământ, confiscarea tuturor bunurilor imobile și mobile.
În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 1 alin. 1 lit. "d" din Decretul-lege nr. 118/1990.
Astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a cerut să i se stabilească dreptul de beneficiar al prevederilor legale menționate, deoarece tatăl său a fost declarat chiabur și împreună cu familia a avut domiciliul obligatoriu în localitatea
În motivarea contestației reclamantul invocă o serie de represiuni comuniste, dar nu și faptul că ar fi avut domiciliu obligatoriu. În condițiile în care prin Decizia nr. 143 din 31 martie 2008, i s-a admis cererea pentru perioada 1 februarie 1953 - 19 decembrie 1956, instanța, într-adevăr, nu mai poate pune în discuție decât aspectele legate de perioada pentru care nu i-au fost recunoscute drepturile.
Instanța de fond, la pronunțarea sentinței, a avut în vedere actul oficial emis de - Direcția Instanțelor Militare - Biroul Arhivă, aflat la fila 70 dosar, din care rezultă că, nu au fost identificate documente care să ateste că (născut la 12 mai 1896 în localitatea S) ar fi fost supus unei măsuri administrative abuzive (strămutare, domiciliu obligatoriu), dispusă de către fostul MAI ulterior datei de 6 martie 1945.
Acest act oficial nu putea fi înlăturat de instanța de fond și nici completat cu probe testimoniale, deoarece mențiunea că nu au fost identificate documente care să ateste împrejurările arătate îl privește pe tatăl reclamantului. Alta ar fi fost situația dacă răspunsul ar fi fost în sensul că instituția nu deține documente dintr-o anume perioadă, situație în care pentru ceea ce s-a întâmplat în perioada pentru care nu există acte oficiale, se putea face dovada cu orice mijloace de probă admise de lege. De asemenea, din adresa oficială nu rezultă că instituția nu ar deține documente privind strămutarea sau domiciliul obligatoriu din perioadele de după 1945 persoanelor care au suferit asemenea măsuri abuzive, ci că nu rezultă din evidențele deținute că printre acele persoane se află și. Același răspuns este depus la dosar, la fila 71 și în ceea ce privește pe (tată), fiul lui și al ).
De reținut și că, în declarația testimonială extrajudiciară aflată la fila 10 dosar fond, martorii și, susțin că, Irma, junior și, au fost declarați și trecuți pe lista chiaburilorîn anul 1952și evacuați din locuința lor din S,-, pe-. Această declarație a fost dată la 21 ianuarie 2002.
La 28 ianuarie 2008, martorii și (fila 9 dosar fond) declară în fața notarului că în perioada martie 1948 - ianuarie 1962, familia împreună cu familia au fost declarați chiaburi și evacuați din locuința lor situată în S,-, județul H, iar după evacuare le-a fost stabilit domiciliu obligatoriu în S,-.
Instanța de fond în mod corect a dat eficiență juridică actelor oficiale, peste care este inadmisibilă proba cu martori și a apreciat că depozițiile martorilor, prin conținutul lor, nu fac dovada concretă a existenței domiciliului obligatoriu, deoarece confiscarea bunurilor, interdicția pentru exercitarea profesiilor fac într-adevăr obiectul unor alte acte normative emise după 1990 și nu echivalează cu stabilirea domiciliului obligatoriu, după cum nici calitatea de chiabur nu atrage automat, nu face dovada prin ea însăși a stabilirii domiciliului obligatoriu.
Intimata pârâtă în întâmpinare la recurs precizează că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile și pentru perioada 21 februarie 1952 - 21 februarie 1953, prin Decizia nr. 65/2002, or, nici la acea dată nu existau dovezi pentru perioada anterioară din 1948 și nici pentru perioada de după 1956, cel puțin așa cum rezultă din analiza probelor administrate în cauză și eficiența lor juridică, eficiență confirmată de lege. Decretul-lege nr. 118/1990 republicată - art. 10 alin. 1 prevede foarte clar că dovada situațiilor prevăzute de art. 1 se face cuacte oficialeeliberate de organele competente, iar în cazul în carenu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege.
În condițiile existenței actelor oficiale aflate la dosar, nu se mai poate considera că ne aflăm în situația "de a nu fi posibil" a se face dovada cu acte oficiale, iar în afara perioadei dovedite, nu se mai poate accepta probe testimoniale peste înscrisul oficial.
Față de cele ce preced, instanța va respinge ca nefondat recursul reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul, domiciliat în S- județul H, împotriva sentinței nr.1424/02.07.2009 pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Harghita.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 29 octombrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
red.
tehnored. BI/4ex
jud.fond_:
-30.12.2009-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
