Persecutați politic - Acordare drepturi. Decizia 953/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA nr. 953/
Ședința publică din 11 2008
Completul compus din:
- Președinte
- - Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului formulat de, cu domiciliul în Târnăveni- județul M, împotriva sentinței nr.152/27.02.2008 a Tribunalului Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr-.
La apelul nominal răspunde recurentul-reclamant, lipsă intimata-pârâtă
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursul este declarat și motivat în termenul procedural, fiind scutit de plata taxei de timbru, conform art.17 al legii nr.146/1997.
Recurentul declară că nu are alte cereri de formulat.
În raport de actele și lucrările dosarului, instanța acordă cuvântul în susținerea recursului.
Recurentul solicită admiterea recursului astfel cum este formulat în scris, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii și a se constata, calitatea de beneficiar al dispozițiilor Decretului-Lege nr.18/1990.
CURTEA,
Asupra recursului de față,
Prin sentința nr. 152/27.02.2008 a Tribunalului Mureșs -a respins acțiunea reclamantului, formulată în contradictoriu cu pârâta - Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului Lege nr. 118/1990, pentru anularea Deciziei nr. 2249/02.10.2007 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că reclamantul a fost condamnat prin Sentința nr. 245/28.07.1967 a Tribunalului Militar București la pedeapsa de 6 ani închisoare, pentru infracțiunea de insubordonare, întrucât acesta nu s-a prezentat la unitatea militară la care a fost repartizat de Comisariatul militar raional D, invocând că este adept al cultului religios "Martorii lui ".
Solicitând stabilirea calității sale de beneficiar al Decretului Lege nr. 118/1990, prin Decizia atacată i-a fost respinsă această solicitare, reținându-se că efectuarea stagiului militar la acea dată era obligatorie, și că infracțiunea pentru care reclamantul a fost condamnat nu era una politică, pentru a fi aplicate dispozițiile actului normativ precitat.
În considerentele hotărârii atacate s-a arătat că infracțiunea de insubordonare la care a fost condamnat petentul nu a constituit o infracțiune politică, în înțelesul legii, și că petenrul nu ar fi suferit repercusiuni de pe urma condamnării, pentru convingerile sale religioase.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal petentul, criticând hotărârea atacată ca nelegală, fără a motiva în drept promovarea recursului, susținând însă în fapt, următoarele: că natura infracțiunii pentru care a fost condamnat este una politică, că a avut de suferit de pe urma condamnării, și că prin acordarea statutului de deținut politic s-ar realiza repararea discriminării cauzate de condamnarea.
Examinând hotărârea atacată prin prisma acestor considerente, precum și din oficiu, potrivit art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:
Este cert că petentul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, pentru infracțiune prev. de art. 354 Cod penal, respectiv insubordonare, prev. și ped. de art. 503 alin.1 pct. 3. pentru refuzul acestuia de a satisface stagiul militar din cauza convingerilor sale religioase, respectiv că, perceptele cultului al cărui adept era la acea dată "Martorii lui " nu-i permiteau să îndeplinească această obligație.
Nu este mai puțin adevărat că petentul prin conduita sa, refuzând să se prezinte la încorporare, justificat de convingerile sale religioase și apartenența la un cult religios, care-i interzicea satisfacerea stagiului militar, atras incidența dispozițiilor normei penale, care însă nu a fost calificată de legiuitor drept o infracțiune politică.
Dar, chiar și în aceste condiții, Curtea apreciază că prin natura ei, infracțiunea pentru care a fost condamnat reclamantul este o infracțiune publică.
În acest sens, chiar normele constituționale în vigoare în perioada în cauză, prevedeau libertatea religioasă, statuând că "oricine este liber să împărtășească sau nu o credință religioasă. Libertatea executării cultului religios este garantată" (art. 30 paragraf 2 din Constituția adoptată în anul 1965).
Chiar dacă art. 40 din legea fundamentală prevedea că serviciul militar este obligatoriu, constituind o îndatorire fundamentală a cetățenilor, această dispoziție constituțională fiind în vigoare prin Legea nr. 14/1972, până la data abrogării prin Legea nr. 46/1996, nu înseamnă că acest text constituțional nu constituie în sine o încălcare a dreptului fiecărui individ în alegerea religiei. Această încălcare apare evidentă, prin prisma Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974, care statua, de asemenea că, "orice persoană are drept la libertatea religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât și în particular, prin cult și îndeplinirea, prin practici și prin învățământ" (art. 18 alin.1).
În consecință, statul român prin legislația în vigoare la data respectivă, avea obligația să garanteze respectarea atât a libertății religioase, cât și pe cea de manifestare a religiei sau convingerii religioase împărtășită; astfel că "nimeni nu va fi supus vreunei, constrângeri putând aduce atingere libertății sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa (art. 18 alin. 2 din ). În aceeași ordine de idei, această libertate, poate fi supusă restricțiilor prevăzute de lege și necesare pentru ocrotirea securității, ordinii și sănătății publice, ori a moralei sau a libertăților și drepturilor fundamentale ale altora (art. 18 alin. 3 din ); or, în cauză nu poate susține cu suficient temei că prin obligativitatea stagiului militar ne aflăm în prezența uneia din aceste excepții.
În altă ordine de idei, art. 1 lit. a din Decretul nr. 118/1990 rep. prevede, ca și condiții pentru acordarea beneficiilor prevăzute de acest act normativ, ca persoana ce solicită aceste drepturi să fi executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești definitive pentru infracțiuni politice.
Ca atare, instanța constată că se cere, cumulat, existența a trei condiții pentru ca o persoană să beneficieze de drepturile Decretului nr. 118/1990: să fi executat o pedeapsă privativă de libertate, să existe o hotărâre judecătorească definitivă în baza căreia să fi executat această pedeapsă și, ultima condiție, condamnarea să vizeze o infracțiune politică.
Primele două condiții, așa cum rezultă din actele de la dosar, sunt întrunite, reclamantul fiind condamnat definitiv, prin hotărâre judecătorească, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 354 Cod penal, acesta executând pedeapsa în regim privativ de libertate.
Rămâne de stabilit dacă infracțiunea pentru care a fost condamnat, poate fi considerată ca fiind infracțiune politică.
Este de observat că legiuitorul nu explică ce se înțelege prin "infracțiune politică", fiind, astfel, sarcina instanței de a defini această sintagmă în raport cu fiecare caz concret cu care este sesizată.
Așa cum se arăta în literatura de specialitate de la acea vreme, "legiuitorul socialist a simțit nevoia să precizeze de la început, din primul articol al codului penal, faptul că legea penală apără orânduirea socialistă și de stat statornicită în țara noastră", obiectul normei penale fiind acela de ocrotire a orânduirii sociale și de stat, și anume orânduirea socialistă (, "Codul penal al comentat și adnotat. Partea generală", Ed., B, 1972, p. 9).
Apare ca evident faptul că infracțiunea reținută în sarcina petentului viza, la acea vreme, apărarea orânduirii socialiste, securitatea statului socialist.
Or, astfel de valori fără îndoială că aveau o încărcătură politică dacă privim această noțiune din perspectiva definiției dată de Explicativ al limbii române "orientare, activitate, acțiune a unui partid, a unor grupuri sociale, a puterii de stat etc. în domeniul conducerii treburilor interne și externe; ideologie care reflectă această orientare, activitate, acțiune", întrucât valoarea socială încălcată, potrivit reglementării penale de la acea vreme, viza apărarea orânduirii socialiste, ca și securitatea statului socialist.
Este clar că orientarea politică este cea de apărare a valorilor specifice statului socialist, inclusiv prin sancționarea celor care încălcau normele penale referitoare la neprezentarea la încorporare.
Or, petentul, din convingeri religioase, în viziunea legiuitorului socialist, a încălcat acele valori politice ce asigurau securitatea orânduirii socialiste.
Din această perspectivă, instanța consideră că, în fapt, condamnarea acestuia a avut un substrat politic evident și, din această cauză, infracțiunea pentru care a fost condamnat poate fi văzută ca fiind o "infracțiune politică" la care face referire legiuitorul prin Decretul nr. 118/1990 rep. la art. 1 lit.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază ca întemeiat recursul promovat în cauză, urmând ca potrivit art. 312 alin.1 și 3 Cod procedură civilă să-l admită ca atare, modificând hotărârea atacată, în sensul admiterii acțiunii, instanța constatând calitatea petentului de beneficiar al dispozițiilor Legii nr. 118/1990, și obligțnd intimata să acorde acestuia drepturile bănești cuvenite, cu începere de la data de 1 lunii următoare depunerii cererii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de, împotriva sentinței nr.152/27.02.2008 a Tribunalului Mureș - Secția contencios administrativ și fiscal.
Modifică hotărârea atacată în sensul că admite acțiunea formulată de reclamant.
Constată calitatea reclamantului de beneficiar al dispozițiilor Decretului - Lege nr.18/1990,
Obligă pârâta M, să acorde reclamantului drepturile bănești cuvenite conform Decretului - Lege nr.118/1990, cu începere de la data de 1 lunii următoare depunerii cererii la
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 11 2008.
JUDECĂTOR 1: Nemenționat - | Judecător, |
Grefier, |
Cu opinie separată, în sensul respingerii recursului
Cererea reclamantului este întemeiată pe prevederile art. 1 lit. "a" din Decretul-Lege nr.118/1990, care reglementează situația persoanei care a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice, după data de 6 martie 1945, data instaurării dictaturii. Acest act normativ nu precizează care infracțiuni sunt de natură politică, astfel că instanța este într-adevăr obligată să analizeze acest caracter pentru fiecare situație în parte, în raport cu perioada în care a fost săvârșită fapta, posibilele conotații politice, precum și în raport de textul legal incriminator.
În cazul dedus judecății este vorba despre o condamnare prin sentința nr. 245 din 28 iulie 1967 pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 503 alin. 1 pct.3, respectiv aceea de insubordonare, în fapt reținându-se că inculpatul a refuzat să îmbrace efectele militare, să primească arma și să se supună ordinelor și regulamentelor militare, iar acest refuz a fost motivat de reclamant prin faptul că este adept al credinței "Martorii lui ".
Codul penal în vigoare în perioada indicată, respectiv cel din 21 iunie 1968 incriminează săvârșirea faptei penale de insubordonare la Titlul "Infracțiuni contra capacității de apărare a României", Cap. 3, "Infracțiuni săvârșite de civili", art.503.
Astfel, relațiile sociale apărate și vătămate prin fapta reclamantului nu erau legate de valorile politice ale perioadei comuniste, ci de capacitatea de apărare a țării, valoarea apărată în orice orânduire indiferent de regimul politic.
O reglementare mai amănunțită, cu elemente concrete a categoriilor de infracțiuni politice o găsim în textul art. 2 din OUG nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistență cuvenită persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Deși textul legal precizat nu i se aplică reclamantului care nu a înțeles să uziteze de acesta, instanța constată că infracțiunea de neprezentare la încorporare nu se regăsește nici în cele cinci situații reglementate de acest act normativ.
Condamnarea pentru săvârșirea infracțiunii de neprezentare la încorporare nu poate fi înțeleasă ca o afectare a respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, recunoașterea și respectarea drepturilor civile și politice, economice, sociale și culturale, din rațiuni politice, deoarece și în perioada respectivă Constituția garanta libertatea conștiinței (art. 30) dar în același timp prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40). Prin instituirea obligativității de a se prezenta la încorporare, nu se poate considera că s-a exercitat o persecuție politică, legea nefăcând vreo discriminare pe criteriu religios, de altfel, pe nici un criteriu, ci dimpotrivă satisfacerea stagiului militar fiind obligatorie pentru toți cetățenii apți pentru efectuarea acestuia. Erau reglementate și situațiile și persoanele pentru care nu exista această obligație. Nu se poate pune problema caracterului represiv al acestor reglementări ca fiind determinat strict de orânduirea comunistă și mai ales din rațiuni politice. Condamnarea a avut loc pentru faptul neprezentării la încorporare, iar obligativitatea satisfacerii stagiului militar care include și prezentarea la încorporare, incumba tuturor cetățenilor apți pentru serviciul militar. Reglementări privind serviciul militar alternativ au avut loc în perioada de după 1989, mai precis prin Legea nr.46/1996 - art.4 și HG nr.618/1997, perioadă în care nu se mai punea problema dictaturii în sensul reglementat de Decretul-Lege nr. 118/1990.
Prezentarea la încorporare și respectarea ordinelor și regulamentelor militare erau obligatorii chiar și în situația executării unui serviciu militar alternativ, și după abolirea dictaturii comuniste. Condamnarea nu a fost dispusă pentru faptul apartenenței la un cult religios, ci pentru o faptă strict determinată de norme penale, în condițiile în care abia Constituția României din 1991 admis că perceptele religioase pot constitui un motiv de refuz al îndeplinirii stagiului militar, normă constituțională materializată prin Legea pregătirii populației pentru apărare. Astfel, de esența aplicării prevederilor Decretului-Lege nr.118/1990 este stabilirea caracterului de infracțiune politică și nu analiza sensului larg al modului de exprimare, de exteriorizare a dreptului la conștiință și religie care, poate fi făcută în afara contextului reglementat de Decretul-Lege nr.118/1990, în afara caracterului politic. În plus, reclamantul nici nu a uzitat de prevederile OUG nr.214/1999, cadru normativ care, în condițiile și termenele de exercitare, ar fi permis să se facă o analiză prin prisma prevederilor art. 2 caracterului infracțiunii pentru care a fost condamnat, politică sau de drept comun.
Restrângerea dreptului de exprimare a libertății conștiinței religioase legate de serviciul militar, nu ținea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituțional legal al organizării serviciului militar, cadru menținut și în perioada post comunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ și apoi la cel profesionist, prin urmare, nu are caracter politic în sensul dat de Decretul-Lege nr.118/1990. Scopul legiuitorului a fost acela de a repara prejudiciile aduse persoanelor care au suferit persecuții politice în regimul comunist. celor care pretind că nu au avut libertate de conștiință și religie prin obligarea satisfacerii stagiului militar, nu ține neapărat de orânduirea comunistă, în sensul dat de actul normativ invocat, ci de modul în care a fost legiferată obligația constituțională. Problema libertății de conștiință și de religie care în cazul dedus judecății este legată de posibilitatea refuzului de satisfacerea stagiului militar, nu se poate considera că a fost generată de regimul politic, neavând la bază raționamente ce țin de valorile comuniste, ci de organizarea și legiferarea modului de efectuarea stagiului militar. Altfel, nu s-ar putea explica de ce problema a fost de actualitate și în perioada post comunistă, perioadă în care s-au mai pronunțat condamnări pentru aceeași faptă și în aceleași condiții. Desigur că, nu se exclude tema discuției, și anume, restrângerea dreptului fundamental al conștiinței și religiei, libertatea de exprimare și manifestare confesională, dar aceasta se poate face într-un alt context, nu în cel strict determinat și reglementat de Decretul Lege nr.118/1990. O altă interpretare ar denatura scopul urmărit de legiuitor, acela de reparator pentru persecuțiile regimului comunist. Tocmai de aceea nu pot fi reținute considerentele primei instanțe, că restrângerea drepturilor și libertăților de conștiință și religioase suferite de reclamant se datorează regimului dictatorial existent la acea dată în țară și care nu i-a permis să opteze pentru forme alternative de îndeplinirea îndatoririlor militare. De altfel, instanța de fond practic nu aduce nici un argument juridic plauzibil în susținerea caracterului de infracțiune politică a celei pentru care reclamantul a suferit o condamnare.
Pentru considerentele arătate apreciem că soluția corectă era aceea de admitere recursul pârâtei și în consecință, de respingere a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamant.
JUDECĂTOR
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
