Pretentii contencios administrativ si fiscal. Decizia 197/2010. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - pretenții -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ, contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 197
Ședința publică din 5 februarie 2010
PREȘEDINTE: Grosu Cristinel
JUDECĂTOR 2: Rață Gabriela
JUDECĂTOR 3: Surdu Oana
Grefier - -
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, cu sediul în municipiul S,-, județul S,împotriva sentinței nr 2101 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava - secția comercială,contencios administrativ și fiscal, în dosar nr-.
La apelul nominal au lipsit pârâta recurentă și reclamantul intimat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S- făcut referatul cauzei, după care instanța constatând recursul în stare de judecată, a rămas în pronunțare.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal sub nr- din data de 13.10.2009, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 6.287 lei, reprezentând taxă specială de primă înmatriculare actualizată cu indicele de inflație, calculat la data plății efective.
În motivare, reclamantul a arătat că cumpărat, din spațiul, autoturismul marca AUDI, cu nr. de înmatriculare -, pentru care a plătit suma de 6287 lei, cu titlu de taxă de primă înmatriculare, achitată cu chitanța seria -, nr. - în data de 05.09.2007 la Trezoreria
La data de 12.10.2009, s-a adresat Administrației Finanțelor Publice S, cu cererea înregistrată sub nr. 14435, pentru restituirea sumei plătite cu titlu de taxă de primă înmatriculare, iar prin răspunsul primit la această cerere, i s-a comunicat faptul că taxa de primă înmatriculare a fost solicitată în temeiul art. 2141-3, introduse prin art.1 pct.202 din Legea nr. 343/2006, pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum și în temeiul art.1 alin.5 din Constituția României, fiind datorată în baza acestor dispoziții legale și virată la bugetul de stat, astfel încât a fost nevoit să promoveze prezenta acțiune.
A mai arătat că, această taxă, introdusă în legislația internă prin Legea nr. 343/2006, reprezintă un nou impozit, cu aplicabilitate de la 01.01.2007, iar conform art. 214 ind.1 din Codul Fiscal, taxa se datorează cu ocazia primei înmatriculări în România a unui autoturism sau autovehicul comercial, însă pentru autovehiculele second - hand achiziționate din România, stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, nu se percepe o atare taxă cu ocazia înmatriculării de către noul proprietar, ci doar pentru cele achiziționate din alte țări comunitare.
În dovedirea susținerilor sale, reclamantul a depus la dosar înscrisuri.
Pârâta, legal citată, nu și-a delegat un reprezentant în instanță, dar a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, ca nefondată.
Prin sentința nr. 2101 din 26 noiembrie 2009, Tribunalul Suceava - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a dmis acțiunea având ca obiect "pretenții", formulată de reclamantul, împotriva pârâtei Direcția Generală a Finanțelor Publice și a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 6.287 lei, reprezentând contravaloarea taxei de primă înmatriculare, achitată prin chitanța -, nr.-/05.09.2007, sumă reactualizată cu dobânda legală în materie fiscală, determinată conf.art.124 alin.2, art.120 alin.7 Cod pr.fiscală, de la data încasării și până la data restituirii efective a acesteia.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că, prin Legea nr.343/2006 s-a modificat Codul fiscal în sensul introducerii art.2141și 2413, ce au instituit obligația de plată a unei taxe speciale pentru autoturisme și autovehicule, cu ocazia primei înmatriculări în România, că perceperea taxei speciale cu ocazia primei înmatriculări în România s-a efectuat fără a se proceda la emiterea unui titlu de creanță, fiind utilizată aplicația informatică prevăzută de Ordinul Ministrului Economiei și Finanțelor nr.418/2007 pentru aprobarea procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule; că această operațiune echivalează cu un act administrativ fiscal, ce poate face obiectul contestării, chiar în condițiile în care nu este materializat printr-un înscris care să constituie titlu de creanță, interpretarea contrară fiind de natură a aduce atingere dreptului reclamantului de acces la o instanță, reglementat de art.6 par.1 din Convenția pentru apărarea dreptului omului și libertăților fundamentale; că reclamantul a invocat în cauză incidența art. 90 alin. 1 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, care stipulează că nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele provenind din alte state membre unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect, produselor naționale similare și că, potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene, dispozițiile art. 90 au în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană (), un caracter complementar raportat la prevederile privind interzicerea taxelor vamale la import și export și a taxelor cu efect echivalent cuprinse în art.25; finalitatea acestor dispoziții este de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre, în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție ce ar putea rezulta din aplicarea de impozite interne discriminatorii în privința produselor provenind din alte state membre (hotărârile pronunțate de în cauzele Air Industries, C-393/04 și C-41/05, C-313/05).
A remarcat prima instanță că, noțiunea de "impozit intern" are o accepțiune diferită de cea din dreptul intern, desemnând în jurisprudența (hotărârea Haar, C-90/94, C-387/01), un sistem general de taxe interne aplicabil în mod sistematic diferitelor categorii de produse, cu ajutorul unor criterii obiective, indiferent de originea produselor și că, taxa specială ce s-a plătit cu ocazia primei înmatriculări în România în temeiul art. 2141Cod fiscal, se circumscrie acestor definiții.
Chiar dacă se recunoaște în mod constant în jurisprudența comunitară, libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare în sensul art. 90 alin.1, în funcție de criterii obiective, s-a apreciat că, asemenea diferențieri nu sunt însă compatibile cu dreptul comunitar decât dacă urmăresc obiective compatibile cu exigențele tratatului și ale dreptului derivat și dacă evită orice formă de discriminare, directă sau indirectă, în privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție în favoarea produselor naționale concurente (hot. Outokumpu, C-213/96, hot. Nadasdi și C-290/05).
Un sistem de impozite este compatibil cu art. 90, dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nici-o situație, efecte discriminatorii (hot.Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/, C-375/1995).
Așadar, este incidentă încălcarea art. 90 alin.1 atunci când impozitul aplicat produsului importat și cel aplicat produsului național similar sunt calculate în mod diferit, ducând, chiar dacă numai în anumite cazuri, la o impozitare superioară a produsului importat.
În cauza de față, rezultă, din interpretarea art.2142din Codul fiscal, că taxa specială se aplică în cazul autoturismelor noi, autohtone și importate, precum și autoturismelor second-hand importate, fiind excluse din sfera de aplicare a acestei taxe, autoturismele second-hand înmatriculate deja în România.
Se realizează astfel, în mod indirect, o discriminare între autoturismele second-hand importate din statele comunitare și cele deja înmatriculate în România, împrejurare față de care, instanța apreciază că există incompatibilitate între normele interne incidente în speță și dispozițiile art.90.
Or, în această situație este aplicabil principiul supremației dreptului comunitar, enunțat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene în Cauza Costa/Enel, C-6/64 și confirmat în mod constant în jurisprudența ulterioară a instanței comunitare.
Astfel, s-a arătat în hotărârea dată în Cauza Simmenthal, C-106/77, că dreptul comunitar, constituind parte integrantă, cu de prioritate, din ordinea juridică-aplicabilă pe teritoriul statelor membre, judecătorul național este ținut să aplice, în limitele competenței sale, dispozițiile dreptului comunitar, lăsând, în caz de nevoie, neaplicată, prin propria sa autoritate, orice dispoziție contrară din legislația națională, chiar posterioară, fără a fi necesar să ceară, sau să aștepte, eliminarea în prealabil a acesteia pe cale legislativă sau prin oricare alt procedeu constituțional.
Principiul supremației dreptului comunitar își găsește consacrarea la nivel constituțional, în dispozițiile art. 148 alin. 2, conform cărora: "ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare", în alin. 4 din același act stipulându-se că "Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2)".
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice S, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs, care în drept se încadrează în prevederile art. 304 pct.6 și 9 Cod pr.civilă, recurenta a arătat, în esență, că tribunalul a acordat reclamantului altceva decât a cerut, cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care acesta a solicitat actualizarea sumei pretinse cu indicele de inflație, iar prima instanță, a dispus actualizarea aceleiași sume cu dobânda legală în materie fiscală, calculară de la data încasării și până la data restituirii efective; pe fondul cauzei, recurenta arătat că, spre deosebire de impozite, taxele sunt plăți efectuate bugetului de către contribuabili, persoane fizice și juridice, cu ocazia și în legătură cu prestarea unui serviciu public.
au un caracter ante-factum, fiind datorate și achitate în momentul solicitării serviciilor sau lucrărilor care urmează a fi efectuate de către serviciile publice.
Taxa de primă înmatriculare nu se încadrează în categoria impozitelor la care face trimitere art.90 al CEE, fiind o taxă distinctă de acestea, prin care se urmărește stoparea importurilor autovehiculelor uzate ( introdusă conform reglementărilor UE cu privire la limitarea emisiilor de noxe) și cu un regim de reglementare diferit. Prevederile Tratatului CEE ar fi încălcate atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare ar fi calculate pe baza unor criterii diferite, ceea ce nu este cazul pentru legislația română.
De altfel, Tratatul privind instituirea Comunității Europene, cât și alte acte adoptate de instituții și organe ale Uniunii Europene nu interzic perceperea unei taxe precum cea de primă înmatriculare, ci doar discuții cu privire la modul de calcul al acesteia, astfel cum art.33 din Directiva a șasea ( 77/388/CEE) a Consiliului Comunității Europene prevede că dispozițiile directivei, fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art.129 alin.6 Cod pr.civilă, " în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Textul legal citat consacră în termeni imperativi, de strictă interpretare și aplicare, principiul disponibilității care lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual și a limitelor investirii. Altfel spus, instanța are obligația de a se pronunța cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost investită, respectiv față de toate părțile implicate în conflictul judiciar, rolul activ al judecătorului presupunând doar aflarea adevărului judiciar, în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii: al disponibilității și al contradictorialității.
Ori, în cauză, după cum corect a sesizat recurenta, deși reclamantul a solicitat prin cererea introductivă ( 2 dosar fond), actualizarea sumei achitate cu titlu de taxă de primă înmatriculare, cu indicele de inflație calculat la data plății efective, prin sentința recurată, prima instanță a acordat acestuia dobânda fiscală determinată conform art.124 alin.2, art.120 alin.7 Cod pr.civilă de la data încasării și până la data restituirii efective ( filele 21 și 24 dosar fond), fără a fi pusă în discuția părților și a interveni o modificare a obiectului acțiunii.
Așadar, în speță este dat motivul de recurs prev. de art.304 pct.6 Cod pr.civilă, în condițiile în care, tribunalul a acordat reclamantului ceea ce nu a cerut, cu depășirea limitelor sesizării, impunându-se reformarea hotărârii atacate sub acest aspect.
Pe fondul cauzei, Curtea reține că nu sunt fondate criticile aduse sentinței.
Astfel, noțiunea de "impozit intern" are accepție diferită de cea din dreptul extern,desemnând în jurisprudența un sistem de taxe interne aplicabil în mod sistematic diferitelor categorii de produse, cu ajutorul unor criterii obiective, indiferent de originea produselor.
Așadar, taxa specială cu prilejul primei înmatriculări a unui autoturism în România, percepută în temeiul art.2141Cod fiscal, are caracterul unei taxe în sensul avut în vedere de art.90 din.
Dispozițiile art. 90 alin.1, interzic orice discriminare între produsele naționale și produsele altor state membre, așadar și o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate "produselor altor state membre" și impozitele "interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
Discriminarea la care se referă acest text legal are în vedere o comparație între nivelul de impozitare a produselor altor state membre ale Uniunii Europene, în comparație cu nivelul de impozitare a produselor de pe piața internă a Statului Român.
Este necontestat în cauză că taxa de primă înmatriculare se plătește de către toți particularii care doresc să înmatriculeze pentru prima dată un autovehicul în România, indiferent de unde provine acesta, însă taxa de primă înmatriculare se aplică, potrivit art.2141din Codul fiscal, numai autovehiculelor care nu sunt deja înmatriculate în România. Astfel, se aplică autoturismelor noi, autohtone și importate, precum și autoturismelor second-hand importate, fiind excluse din sfera de aplicare, autoturismele second-hand înmatriculate deja în România, realizându-se în mod indirect o discriminare între autoturismele second-hand importate din statele comunitare și cele deja înmatriculate în România. În această situație apare o contradicție între normele interne incidente în speță și dispozițiile art.90 din.
Nu poate fi reținută apărarea că taxa de primă înmatriculare ar urmări stoparea importului de autovehicule uzate, atâta timp cât, pentru autovehiculele existente deja în România și care fac obiectul unor tranzacții, nu se percepe o astfel de taxă.
Nu sunt întemeiate nici susținerile întemeiate pe disp.OUG nr.50/2008, întrucât potrivit art.1 din Codul civil din Constituția României, legea nu poate retroactiva, dispunând numai pentru viitor. În plus, noile dispoziții ale OUG nr.50/2008 nu prezintă relevanță în condițiile în care la data încasării, taxa era nelegală.
Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Într-o atare ipoteză, se află principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia.
Din această perspectivă reclamantul are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare.
Față de cele ce preced, Curtea în temeiul art. 3041, 312 alin.1-3 Cod pr.civilă, va admite recursul, cu consecința modificării în parte a sentinței, în sensul înlăturării dispoziției referitoare la acordarea dobânzii fiscale și obligării pârâtei la plata sumei datorate, actualizată cu indicele de inflație calculat la data plății efective, justificat în baza art.1073, 1088 Cod civil.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată,
Pentru aceste motive,
În numele Legii
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului S, cu sediul în municipiul S,-, județul S și în consecință:
Modifică în parte sentința nr.2101 din 26 noiembrie 2009 a Tribunalului Suceava - Secția comercială,contencios administrativ și fiscal, în sensul că:
Înlătură dispoziția de obligare pârâtei recurente la plata dobânzii legale în materie fiscală determinată conform art.124 alin.2, art.120 alin.7 Cod pr. Fiscală și
Obligă pârâta recurentă Direcția Generală a Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 6287 lei, actualizată cu indicele de inflație, calculat la data plății efective.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 5 februarie 2010.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Tehnored.
Jud.fond:
2 ex./ 10.02.2010
Președinte:Grosu CristinelJudecători:Grosu Cristinel, Rață Gabriela, Surdu Oana
