Pretentii contencios administrativ si fiscal. Decizia 845/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
Decizie nr. 845/
Ședința publică din 23 Octombrie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol judecarea recursului formulat de pârâta DGFP H împotriva sentinței nr.1299/19.06.2008 pronunțată de Tribunalul Harghita.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că recursul este declarat și motivat în termen legal, fiind scutit de plata taxei de timbru.
Față de actele și lucrările dosarului, văzând și invocarea disp.art.242 pr.civ. instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1299 din 19 iunie 2008, Tribunalul Harghitaa admis în parte acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ de reclamanta SRL MCî mpotriva pârâtei Administrația Finanțelor Publice M C, pe care a obligat-o să restituie reclamantei suma de 3188,81 lei achitată cu titlu de taxă specială pentru autoturisme, cu dobânzile legale aferente sumei până la plata efectivă, respingând capătul de cerere cu privire la anularea deciziei nr. 4312 din 10 martie 2008, emisă de pârâtă.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în prezenta cauză chitanța nr. - din 4 mai 2007 nu este un act administrativ fiscal, iar raportat la data la care reclamanta a înaintat plângerea prealabilă, respectiv 3 martie 2008, introducerea acțiunii la instanța de contencios administrativ la data de 8 mai 2008, s-a făcut înăuntrul termenului de 6 luni.
Pe fondul cauzei, s-a considerat esențial aplicarea prevederilor art. 148 alin. 2 din Constituția României, care statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne și, analizând dispozițiile art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de reclamantă, instanța a constatat că Tratatul limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste, practic interzicând discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esențialul acestei taxe interzise, s-a considerat a fi faptul că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară în România, o altă țară comunitară. În privința reglementării interne, prima instanță a avut în vedere că, această taxă specială a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin OUG nr. 110/2006, fiind restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate și situații de scutire. Taxa s-a considerat a fi datorată cu ocazia primei înmatriculări în România, esențialul rămânând că, taxa nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, ci doar numai pentru cele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în România, după aducerea acestora în țară. Diferența de aplicare a taxei, s-a apreciat de către prima instanță că introduce un regim fiscal discriminatoriu pentru autovehiculele aduse în România din Comunitatea Europeană în scopul reînmatriculării lor în România, în situația în care acestea au fost deja înmatriculate în țara de proveniență, în timp ce pentru reînmatricularea autovehiculelor deja înmatriculate în România, taxa nu se mai percepe.
În concluzie, instanța a constatat că dispozițiile art. 214/1 - 214/3 Cod fiscal sunt reglementări contrare normelor de drept comunitar și nu pot fi aplicate, astfel că, taxa achitată de reclamantă a fost percepută cu încălcarea art. 90 alin. 1 din Tratat, dar și cu încălcarea Tratatului de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană, ratificat de România prin Legea nr. 157/2005.
Instanța a respins apărarea pârâtei în sensul că acțiunea reclamantei este inadmisibilă întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ fiscal de plată a taxei speciale, deoarece aceasta nu este concretizată printr-un act administrativ fiscal în înțelesul art. 41 din OG nr. 92/2003. Motivarea instanței s-a axat pe împrejurarea că nu este posibilă operațiunea tehnică de înmatriculare a autoturismelor second-hand importate dintr-un stat membru al Uniunii Europene, fără plata taxei și în acest context, nici un organ administrativ din România nu emite act fiscal, titlu de creanță, care să o materializeze. A considera că reclamanta nu poate contesta încălcarea dreptului comunitar prin reglementarea și perceperea în acest mod a taxei speciale pentru autoturisme în lipsa unui titlu de creanță cu suport material, ar echivala, precizează prima instanță, cu negarea dreptului reclamantei de a avea liber acces la justiție și ar contraveni prevederilor art. 21 alin. 1 din Constituția României.
Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat recurs pârâta care a cerut modificarea în parte în sensul restituirii în parte a taxei achitată, cuantumul diferenței de restituit urmând a fi stabilit de către organele fiscale potrivit legislației în domeniu. În motivarea recursului s-au invocat prevederile OUG nr. 50/2008 prin care a fost instituită taxa de poluare pe autovehicule, act normativ cu aplicabilitate începând cu 1 iulie 2008, fiind emisă și HG nr. 616/2008 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare.
Recurenta a invocat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 și procedura legală de restituire a diferenței dintre suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2008 cu titlu de taxă specială și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare.
Reclamanta intimată a solicitat în scris respingerea recursului, subliniind că nicio dispoziție legală nu poate să aibă caracter retroactiv și, deci nici OUG nr. 50/2008 nu poate fi aplicat unor raporturi juridice născute anterior apariției acestei ordonanțe.
Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate, ținând cont și de incidența prevederilor art. 304/1 Cod procedură civilă, instanța constată că recursul este nefondat.
Se observă că recurenta practic nu critică hotărârea primei instanțe sub aspectul incidenței și priorității normei dreptului comunitar ca argument esențial de înlăturare a aplicabilității prevederilor art. 214/1 - 214/3 Cod fiscal și ca temei al restituirii taxei speciale de primă înmatriculare. Recurenta invocă doar un act normativ emis și intrat în vigoare după pronunțarea sentinței atacate, respectiv a OUG nr. 50/2008 care include taxa de poluare, act normativ care practic prevede compensarea celor două taxe și restituirea în condițiile reglementate de normele de aplicare aprobate de HG nr. 686/2008, a eventualei diferențe.
Solicitarea recurentei nu poate fi acceptată din mai multe considerente:
Prin Ordonanța de Urgență nr. 50/2008 s-au abrogat prevederile art. 214/1-214/2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. În preambulul acestei ordonanțe se reține printre altele și necesitatea adoptării de măsuri pentru a se asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene. Acest act normativ instituie taxa de poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu (art. 1 alin. 1) iar potrivit art. 4, obligația de plată a taxei de poluare intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România. Este adevărat că prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008 reglementează restituirea diferenței între suma achitată de contribuabili în perioada 1 ianuarie 2007 - 31 iunie 2008 cu titlu de taxă specială autoturisme și autovehicule și cuantumul rezultat din aplicarea prevederilor privind taxa de poluare, dar, la aplicarea în cazul dedus judecății a acestui articol, se constată următoarele:
Prevederile art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003 (în prezent abrogate), pe de o parte și, prevederile OUG nr. 50/2008, pe de altă parte, reglementează două taxe distincte. Reclamanta a solicitat restituirea taxei speciale achitată și percepută în cursul anului 2007, cererea de chemare în judecată fiind formulată la o dată anterioară intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care prevăd practic o compensare valorică a celor două taxe. În raport cu data formulării acțiunii, se pune doar problema aplicabilității art. 214/1-214/3 din Legea nr. 571/2003, aspect deja clarificat prin necesitatea aplicării prioritare a normelor dreptului comunitar. OUG nr. 50/2008 nu poate fi considerată o lege de procedură care să se aplice din momentul intrării în vigoare și procesului în curs de judecată începute sub vechea lege. OUG este un act normativ care se aplică, așa cum se și prevede în art. 14 alin. 1, la data de 1 iulie 2008. Dacă am admite că acest act normativ ar retroactiva și cu privire la cauzele înregistrate anterior intrării lui în vigoare, pe lângă faptul că s-ar încălca principiul neretroactivității legii civile, s-ar ajunge la situația ca pentru cauze similare soluționate irevocabil până la 1 iulie 2008 nu s-au aplicat prevederile art. 11 din OUG nr. 50/2008, în timp ce, pentru cele care au fost soluționate doar în primă instanță, din motive care nu țin de titularul cererii de chemare în judecată, se aplică articolul menționat, situație discriminatorie. Textul art. 6 al HG nr. 686/2008, instituie o procedură de restituire, procedură care nu era reglementată la data formulării cererii de chemare în judecată și a pronunțării instanței de fond. Acceptând că pentru un autovehicul deja înmatriculat, se compensează cele două taxe și se restituie diferența la cererea contribuabilului plătitor, care trebuie să anexeze actele prevăzute la art. 6 alin. 4 și 5 din HG nr. 686/2008, ar însemna că vorbim de aceeași taxă de primă înmatriculare reglementată de articolele abrogate prin OUG nr. 50/2008, diferența fiind doar de ordin valoric. În această situație revin în discuție normele de drept comunitar, cu toate argumentele deja expuse, așa cum au fost reținute și de prima instanță.
Nu este de neglijat un alt aspect care s-ar pune în discuție dacă s-ar accepta în cazul dedus judecății compensarea. În înțelesul său juridic, compensarea este un mijloc de stingere a două obligații reciproce, compensația legală presupunând îndeplinirea unor condiții. Pornind de la realitatea că pârâta are obligația de restituire a taxei speciale corelată cu pretinsa obligație a reclamantei de a plăti taxa de poluare, înseamnă că reclamanta ar datora taxa de poluare introdusă la 1 iulie 2008, retroactiv, anterior intrării ei în vigoare pentru un autoturism deja înmatriculat, în pofida faptului că taxa de poluare, potrivit OUG nr. 50/2008 se datorează cu ocazia primei înmatriculări.
În altă ordine de idei, procedura de restituire reglementată de HG nr. 686/2008 reprezintă o etapă administrativă în cadrul căreia, pe lângă verificarea documentației depuse de contribuabil acestuia în vederea efectuării compensării sau restituirii, după caz, organul fiscal competent trebuie să constate și dacă există obligații fiscale neachitate înregistrate de către contribuabil, iar în caz afirmativ, acestea trebuind a fi compensate conform art. 116 din OG nr. 92/2003. Existența acestei proceduri speciale reglementate prin HG nr. 686/2008, practic ar obliga instanța să-și depășească și cadrul procesual dedus judecății, dar să se și substituie procedurii administrativ fiscale, încălcând și principiul disponibilității părților în procesul civil, alături de principiul neretroactivității legii civile, precum și normele legale de competență, deoarece actul normativ intrat în vigoare după formularea cererii de chemare în judecată, după pronunțarea în primă instanță, nu prevede posibilitatea de a se adresa direct instanței de judecată cu o cerere de restituire a taxei speciale.
În plus, se face trimitere la art. 116 din OG nr. 92/2003 care reglementează procedura compensării, compensare care se poate efectua de organul fiscal și din oficiu, potrivit alin. 4 din articolul menționat, dacă se constată existența unor creanțe reciproce. Prin urmare, pentru cererea de compensare formulată de intimată în cadrul căii de atac a recursului, pârâta intimată poate uzita de alte mijloace procedurale. În cazul dedus judecății, dacă s-ar admite recursul în sensul solicitat de recurentă de a se dispune restituirea în parte a taxei, iar cuantumul diferenței de restituit urmând a fi stabilit de organele fiscale, ar însemna că nu s-a soluționat cererea de chemare în judecată, operând practic o transferare a competenței de soluționare în baza unei norme intrate ulterior în vigoare, îngrădind reclamantei liberul acces la justiție.
Față de cele ce preced, instanța constată că recursul pârâtei este nefondat, inclusiv sub aspectul penalităților de întârziere care au fost acordate în deplin acord cu prevederile Codului d e procedură fiscală.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice H, cu sediul în M C,-, județul H, împotriva sentinței nr.1299 din 19 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 23 octombrie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
GREFIER,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond:
-24.11.2008-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
