Acţiune în constatare. Decizia nr. 37/2013. Tribunalul BIHOR
| Comentarii |
|
Decizia nr. 37/2013 pronunțată de Tribunalul BIHOR la data de 11-01-2013 în dosarul nr. 22517/271/2010
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL BIHOR
SECȚIA A II-A CIVILA, DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
DECIZIE Nr. 37/R/CA/2013
Ședința publică din 11 ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: D. B.
JUDECĂTOR: C. C. O.
JUDECĂTOR: A. T.
GREFIER: M. M. B.
Pe rol fiind judecarea recursului contencios administrativ și fiscal introdus de recurenta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA cu sediul în București, ., sector 3 în contradictoriu cu intimata A.- C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORULUI BIHOR cu sediul în Oradea, ./A, Jud. Bihor și intervenientul B. L. C. domiciliat în Oradea, .. 12, . împotriva Sentinței civile nr. 2384/13.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, având ca obiect acțiune în constatare.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care:
Constată că, fondul cauzei s-a dezbătut la data de 07 ianuarie 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință întocmită cu respectiva ocazie, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre și prin care s-a amânat pronunțarea pentru astăzi, instanța având nevoie de timp pentru a delibera.
TRIBUNALUL
DELIBERÂND:
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 2384/13.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea a fost admisă excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei S.C. BCR S.A. - Sucursala Oradea, invocată de către pârâta S.C. BCR S.A.
A fost anulată în parte cererea de intervenție în interes propriu, în ceea ce privește pretențiile formulate împotriva pârâtei S.C. BCR S.A. – Sucursala Oradea.
A fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către pârâta S.C. BCR S.A.
A fost admisă sesizarea formulată de petentul C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORILOR BIHOR, împotriva intimatei B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA, și în contradictoriu cu intervenientul în interes propriu B. L. C..
S-a constatat că art. 9, lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 580PF/31.03.2006, art. 9, lit. e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1151PF/16.06.2006 și art. 9, lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 19PF/10.01.2006 conțin clauze abuzive.
A fost menținut ca legal și temeinic procesul-verbal de constatare încheiat de petent, . nr._ din data de 20.10.2010.
I s-a aplicat intimatei o amendă contravențională în sumă de 600 lei.
A fost admisă în parte cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B. L. C., în contradictoriu cu intimata BCR SA.
S-a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrise la pct. 9, lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 580PF/31.03.2006 și dispune eliminarea sa din convenția de credit.
S-a dispus restituirea către intervenient a sumei de 1020 Euro, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, încasat de la data încheierii contractului, până în iunie 2010, plus dobânda legală aferentă de la data introducerii cererii, pana la data plății efective a acestei sume, sumă ce va fi actualizată în raport cu indicele de inflație de la data plății efective.
Au fost respinse ca nefondate restul pretențiilor.
A fost obligat intervenientul B. L. C. la plata în favoarea pârâtei B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că numiții Hiticas A. și D. D. R. și intervenientul în interes B. L. C. au formulat un număr de 3 de reclamații înregistrate la sediul reclamantului, vizând existența unor clauze abuzive în convențiile de credit încheiate de aceștia cu pârâta S.C. BCR S.A. În urma controlului efectuat de către reclamant acesta a întocmit procesul verbal de constatare a contravenției ., nr._/20.01.2010 (f.4-6), prin care a semnalat că includerea comisionului de risc în cel de administrare în convențiile de credit verificate, majorându-l pe cel din urmă, încalcă prevederile legii 193/2000 și a sesizat instanța de judecată cu acțiunea ce face obiectul prezentului dosar.
Cu titlu preliminar s-a impus lămurirea cadrului procesual și a calităților procesuale ale părților. Astfel, având în vedere că procedura prevăzută de legea nr.193/2000, care, spre deosebire de dreptul comun în materie contravențională, stabilește în competența organelor de control abilitate doar constatarea faptelor și consemnarea lor în cuprinsul unui proces verbal, care, ulterior, este trimis instanței competente pentru a dispune măsurile care se impun și totodată, ținând cont de faptul că aceeași lege prevede posibilitatea atacării procesului verbal, în condițiile prevăzute de OG 2/2001, reiese că natura prezentei cauze este una mixtă, ea cuprinzând, pe de o parte, sesizarea instanței de către organul de control, în vederea constatării clauzelor abuzive, aplicării sancțiunii contravenționale și a altor eventuale măsuri și, pe de altă parte, plângerea formulată de pretinsul contravenient împotriva procesului verbal de constatare.
Prin urmare, C. Pentru Protecția Consumatorilor și S.C. BCR S.A. S- Sucursala Oradea au, pe de o parte, calitățile generice de reclamant, respectiv pârâte și pe de altă parte, calitățile de petent, respectiv intimate. În acest cadru procesual a formulat cerere de intervenție în interes propriu numitul B. L. C..
Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale pasive a pârâtei S.C. BCR S.A. - Sucursala Oradea, excepție invocată de către pârâta S.C. BCR S.A., această excepție a fost admisă de către instanță, raportat la cererile de intervenție în interes propriu. Astfel, conform art. 43 din Legea 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, sucursalele reprezintă desmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților comerciale. Sucursala, neavând personalitate juridică nu are nici capacitatea de a exercita drepturi sau a-și asuma obligații în plan procesual, prin urmare este lipsită de capacitate procesuală. Trebuie amintit faptul că, practica judiciară, a admis, cu titlu de excepție, în domeniul bancar și cel al asigurărilor ipoteza reprezentării societății comerciale prin sucursală, însă doar în situația în care în actul constitutiv al societății s-a stipulat în mod expres o atare posibilitate, ceea ce nu este cazul în speța de față. Mai trebuie amintit faptul că, în speță nu sunt incidente nici prevederile art.41, alin.2 C.proc. civ. deoarece acest text de lege se referă la acele societăți, care în ansamblul lor sunt lipsite de personalitate juridică (cum ar fi de exemplu, o societatea civilă înființată în baza unui contract de societate civilă) și nicidecum nu se referă la un dezmembrământ al unei societăți, care (societate) în ansamblul său are personalitate juridică. De altfel, această concluzie se desprinde și din interpretarea prevederilor art. 7, alin.3 C.proc.civ. Admițând excepția capacității procesuale pasive a pârâtei S.C. BCR S.A. – Sucursala Oradea, raportat la cererea de intervenție în interes propriu, instanța a anulat în parte această cerere, în ceea ce privește pretențiile formulate împotriva pârâtei S.C. BCR S.A. – Sucursala Oradea, nulitatea fiind sancțiunea prevăzută de art. 161 C.proc.civ pentru o atare ipoteză.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al intervenientului B. L. C., această excepție urmează a fi respinsă. În pofida susținerilor băncii că sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă pentru vicierea consimțământului clienților băncii la momentul încheierii contractului de credit, instanța a apreciat că dispozițiile art. 4 din legea nr. 193 2000 și ale art. 1 lit. a din anexa acestui act normativ sunt imperative și ocrotesc un interes general, anume acela de a se proteja consumatorii împotriva clauzelor abuzive menționate în contractele comerciale și, prin urmare, încălcarea acestor norme este sancționată cu nulitatea absolută, care ceste imprescriptibilă extinctiv.
Referitor la plângerea contravențională formulată de către pârâta-petentă S.C. BCR S.A. împotriva procesului verbal de constatare ., nr._ întocmit de către reclamantul-intimat la data de 20.10.2010, plângere contravențională grefată pe conținutul întâmpinării formulate de către pârâta-petentă S.C. BCR S.A., plângere a fost respinsă ca nefondată.
În ceea ce privește excepția dezincriminării, invocată de BCR, instanța a respins-o deoarece petenta BCR a fost sancționată în temeiul prevederilor legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contracte, iar acest act normativ nu a dezincriminat contravențiile reținute în sarcina petentei.
Cu privire la excepția prescripției dreptului reclamantului de a solicita sancționarea contravențională a pârâtei S.C. BCR S.A., excepție invocată de către această din urmă pârâtă, această excepție a fost respinsă. B. a invocat în susținerea acestei excepții prevederile art.13, alin.1 din OG 2/2001, cu modificările și completările ulterioare, text de lege care statuează:” Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârșirii faptei.” Însă, acest text de lege nu este aplicabil în cauză întrucât în speță sunt incidente prevederile art. 13, alin. 2 din același act normativ, care statuează:” În cazul contravențiilor continue termenul prevăzut la alin. (1) curge de la data constatării faptei. Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp.”
Contrar susținerilor băncii, contravenția în discuție este una continuă așa cum rezultă și din modul de formulare al art. 13 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare: ”Instanța, în cazul în care constată existența clauzelor abuzive în contract...”.Prin urmare contravenția în discuție o reprezintă “existența clauzelor abuzive “, care evident că reprezintă o situație de încălcare a obligației legale care durează în timp. Legiuitorul a reglementat de asemenea manieră conținutul contravenției în discuție, tocmai pentru a fi posibilă sancționarea acestui tip de contravenție, data săvârșirii faptei fiind asimilată cu data constatării faptei (în cazul contravenției continue ).
Întrucât a respins ca nefondată plângerea contravențională formulată de către bancă, în baza prevederilor art. 13 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, instanța a aplicat pârâtei-petente S.C. BCR S.A. amendă contravențională în sumă de 600 lei. Aplicarea amenzii contravenționale în cuantumul indicat are în vedere respectarea principiului proporționalității, consacrat prin prevederile art. 21 din OG 2/2001, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, instanța a orientat cuantumul sancțiunii contravenționale spre mijlocul intervalului legal marcat de minimul și maximul amenzii contravenționale reglementate prin art.16, alin.2 din legea 193/2000, cu modificările și completările ulterioare, luând în considerare criteriile ce definesc principiul proporționalității. Nu se impune aplicarea minimului legal, datorită numărului mare de contracte ale băncii ce conțin clauze abuzive, dar nici aplicarea maximului special, care se justifică doar în considerarea unor situații de gravitate maximă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că între intervenient și pârâta BCR SA s-a încheiat Convenția de credit nr. 580PF/31.03.2006 (f.21-30), având ca obiect acordarea de către bancă a unui credit în cuantum de 10.000 Euro. În contractul de credit, la pct. 9, lit. f) este stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 20 Euro, reprezentând un procent de 0,20% din valoarea creditului contractat, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit.
Instanța a apreciat că acordarea de credite reprezintă într-adevăr o operațiune ce prezintă riscuri pentru împrumutător, aceste riscuri urmează a fi insa analizate raportat la situația fiecărui împrumutat, urmând a fi avut în vedere factori precum: solvabilitatea și garanțiile acordate.
Este adevărat că în prezenta cauza, intervenientul nu a garantat executarea obligației de rambursare a creditului, însă, pârâta nu a explicat care este riscul exact pe care împrumutații îl prezintă pentru restituirea la termen a împrumutului, având în vedere că aceștia au un venit constant și o vârstă care nu periclitează îndeplinirea obligațiilor contractuale. De asemenea, în contract nu exista stipulată posibilitatea restituirii către împrumutați a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc, la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision, nu s-au produs.
Redenumirea comisionului de risc în ,,comision de administrare credit’’ este contrară dispozițiilor OUG 50/2010, care, la art. 36 prevede că pentru creditul acordat, creditorul nu poate percepe comision de risc, astfel că acesta trebuie eliminat, clauza de percepere a lui fiind una abuzivă. Intenția pârâtei de a redenumi acest comision de risc în comision de administrare credit este abuzivă și în contradicție cu prevederile OUG 50/2010.
Pe cale de consecință, instanța a dispus anularea clauzei cuprinse în art. 9, pct. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 580PF/31.03.2006, ca urmare a caracterului abuziv al acesteia. Sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de către intervenient către pârâta . titlu de comision de risc capătă caracterul de plăți nedatorate, iar ca urmare, instanța a dispus restituirea către intervenient a sumei de 1020 Euro, reprezentând contravaloarea comisionului de risc, încasat de la data încheierii contractului, până în iunie 2010.
Pentru acoperirea prejudiciului cauzat de fluctuațiile monetare, apărute de la data scadentei, pana la data plătii efective, această sumă urmează a fi actualizata în funcție de indicele de inflație de la data restituirii efective.
Raportat la capătul de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale, instanța a reținut că, potrivit art. 1088 C.civ., s-a stabilit o evaluare legală a prejudiciului încercat de creditor în cazul executării cu întârziere a obligației de a plăti o sumă de bani, pârâta BCR fiind obligată la plata către intervenient și a dobânzii legale aferente sumelor încasate de pârâtă cu titlu de comision de risc, de la data introducerii cererii, pana la data plății efective a acestei sume.
Plata sumelor de bani, reprezentând comisionul de risc fiind nedatorată, pârâta apare ca un accipiens de bună-credință, până la data introducerii acțiunii, devenit accipiens de rea-credință, după această dată, și obligat în consecință, la plata dobânzilor de la formularea acțiunii.
În ceea ce privește capătul de cerere privind sistarea plății ratelor la bancă până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei, instanța l-a apreciat ca nefondat, deoarece prin această dispoziție s-ar crea un prejudiciu unității bancare, contractul de credit fiind un act cu titlu oneros, prin care banca urmărește obținerea unui profit, or, neplata ratelor de credit ar crea, de această dată, un dezechilibru contractual în dauna băncii.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor înscrise la punctele 5 și 11 din Contractul de credit și prevederile art. 2.10 din Condițiile Generale de Creditare privind modul abuziv de modificare a dobânzilor, fără o înștiințare prealabilă, instanța l-a respins, deoarece prin acest capăt de cerere se urmărește păstrarea beneficiilor contractului de credit fără asumarea prețului acestuia, dobânda reprezentând componenta principală a prețului contractului de credit. Pentru aceleași considerente, instanța a respins și capătul de cerere privind restituirea sumei de 180 Euro, reprezentând dobânda crescută de către bancă în perioada ianuarie 2009 – iunie 2010.
Având în vedere că pretențiile intervenientului au fost admise în parte, instanța l-a obligat la plata în favoarea pârâtei B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA a sumei de 600 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Împotriva sentinței a declarat recurs, în termen legal, recurenta B. Comercială Română, solicitând în principal, casarea în temeiul art.304 pct.4 Cod proc.civ., iar în subsidiar, modificarea în parte, respingerea în totalitate a sesizării formulată de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bihor („CJPC Bihor"), anularea procesului-verbal de constatare nr._ întocmit de CJPC Bihor („Procesul-Verbal") și respingerea în totalitate a cererii de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul B. L. C. („Intervenientul"), cu obligarea în solidar a CJPC Bihor și a Intervenientului la plata integrală a cheltuielilor noastre de judecată.
În motivarea cererii, recurenta a arătat că prin Sentința Recurată și încheierile Interlocutorii, în mod greșit a fost schimbată natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al Procesului-Verbal, calificarea pretinsei fapte contravenționale fiind reținută în mod greșit de instanță, având drept consecință directă respingerea în mod greșit a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești, cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (motive formale de recurs: art.304 pct.4 și pct.8 Cod proc.civ.);
Au fost depășite limitele investirii instanței, pornind de la faptul că instanța de fond s-a raportat la alte fapte decât cele descrise nemijlocit în Procesul-Verbal (motiv formal de recurs: art.304 pct.6 Cod proc.civ.); au fost respinse excepțiile procesuale ridicate de subscrisa BCR față de sesizarea CJPC Bihor și cererea de intervenție, din acest punct de vedere sentința și încheierea interlocutorie din data de 23.01.2012 fiind date cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (motiv formal de recurs: art.304 pct.9 Cod proc.civ).
Recurenta a ridicat excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, arătând că din punct de vedere formal, actul de constatare al CJPC Bihor (Procesul-Verbal) reclamă și încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000, se poate observa că CJPC Bihor nu indică motivele substanțiale și argumentele pentru care ar fi abuzivă încasarea comisionului de risc sau includerea acestuia în comisionul de administrare. Din descrierea faptelor prin Procesul-Verbal, se desprinde concluzia că nu se reclamă caracterul abuziv al unor clauze contractuale, ci caracterul abuziv al unor operațiuni comerciale, de modificare formală a structurii costului creditului, prin includerea comisionului de risc în comisionul de administrare, acesta din urmă fiind majorat corespunzător. În acest sens, din punct de vedere substanțial, normele considerate încălcate sunt în realitate cele prevăzute de art. 36 din OUG 50/2010. Prin raportare la legea generală 193/2000, legea specială care este OUG 50/2010 restrânge atât sfera subiecților de drept consumatori cărora li se adresează (aceștia fiind doar persoanele care au dreptul de a acorda credite pentru consumatori - în speță, bănci sau instituții financiare nebancare), cât și sfera contractelor reglementate (contracte de credit pentru consumatori). Or, prin Procesul-Verbal ce face obiectul prezentei cauze se pare că CJPC Bihor reține din punct de vedere substanțial săvârșirea unor fapte care sunt reglementate nu prin prevederile Legii nr. 193/2000, ci prin prevederile art.35 și art. 36 din OUG nr. 50/2010.
In conformitate cu prevederile acestui act normativ, în măsura în care A. constată încălcări ale prevederilor acestuia devin incidente prevederile art. 87 din OUG nr. 50/2010, potrivit cărora, constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art.86 și art.88 alin.(2) se fac de către reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor (...). Prin urmare, pentru faptele descrise în Procesul-Verbal, atât competența de a constata și a face efectiv încadrarea faptei de natură contravențională, cât și competența de a aplica sancțiunea contravențională aparține A. și nu instanței de judecată.
Având în vedere cele de mai sus, recurenta susține că instanța judecătorească nu este competentă să se substituie autorității administrative a A. pentru a face încadrarea contravențională a faptelor imputate și aplicarea sancțiunii contravenționale
Se mai susține de către recurentă depășirea limitelor investirii instanței. În speță, Procesul-Verbal realizează o descriere a clauzelor contractuale care prevăd comisionul de risc și a clauzelor din acte adiționale propuse de bancă în scopul alinierii la prevederile OUG nr.50/2010, prin care s-a operat o modificare strict formală a structurii costului creditului, eliminându-se comisionul de risc concomitent cu includerea cuantumului acestuia în comisionul de administrare. În partea finală a secțiunii de descriere a faptelor imputate, se menționează expres: în concluzie, la toate cele trei contracte de credit banca a inclus comisionul de risc în cel de administrare, majorându-l astfel pe cel din urmă. Prin urmare, se constată că în Procesul-Verbal CJPC Bihor se referă la pretinsul caracter abuziv al acestei operațiuni de includere a comisionului de risc în cel de administrare, iar nu la caracterul abuziv al clauzelor contractuale ce prevăd posibilitatea băncii de a încasa comisioniul de risc.
În aceste condiții, în temeiul Procesului-Verbal instanța de judecată este investită strict cu analiza presupului caracter abuziv al respectivelor operațiuni de modificare formală a structurii costurilor creditului, iar nu cu analiza presupusului caracter abuziv al clauzelor contractuale inițiale care prevăd posibilitatea băncii de a încasa comisionul de risc.
În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu, recurenta consideră că ar fi respinsă în principiu, deoarece acțiunea principală este supusă unui regim juridic procedural total diferit față de cel aplicabil cererii de intervenție în interes propriu. Astfel acțiunea principală o reprezintă cererea CJPC Bihor de sesizare a instanței cu încadrarea contravențională a faptelor imputate prin Procesul-Verbal și aplicarea sancțiunilor contravenționale specifice; procesul este calificat, așadar, drept litigiu contravențional; pe de altă parte, cererea de intervenție în interes propriu, fiind formulată de client împotriva Băncii, nu ar putea fi decât o acțiune comercială de drept comun, supusă unui alt regim procedural decât un litigiu contravențional.
Cele două tipuri de proceduri (contravențională, respectiv comercială) sunt cu totul distincte, având în principiu și căi de atac distincte (în contravențional există doar calea de atac a recursului, pe când în comercial poate exista - cum ar fi cazul raportat la petitele cererii de intervenție - și apel). Prin urmare, „combinarea" celor două acțiuni într-un singur proces este inadmisibilă. Mai mult, cererea de intervenție se referă și la anularea unor alte clauze ale Contractului de Credit, decât cele care au făcut obiectul controlului CJPC Bihor și care stau la baza prezentului litigiu.
Referitor la excepția prescripției dreptului de a aplica sancțiunea contravențională, recurenta arată că art.13 alin. 1 din OG 2/ 2001 stabilește că aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de Ia data săvârșirii faptei. Instanța a considerat că contravențiile pe care le reclamă CJPC Bihor prin Procesul-Verbal sunt faptele de stipulare a unor clauze abuzive în Contractele de Credit supuse controlului3, toate acestea fiind încheiate în cursul anului 2006. Or, întrucât de la data încheierii acestor contracte de credit a trecut o perioadă de timp care depășește termenul de prescripție de 6 luni, orice sancționare a acestora în momentul de față este prescrisă.
Cu privire la excepția netimbrării cererii de intervenție, recurenta arată că cererea de intervenție este o acțiune comercială evaluabilă în bani sens în care Intervenientul este obligat la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
S-a mai criticat și soluția dată excepției prematurității cererii de intervenție întrucât în temeiul art. 109 alin. 2 raportat la art. 720" C. pr. civ., „în procesele și cererile în materie comercială evaluabile în bani, înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, Intervenientul va încerca soluționarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte".
Este neîndoielnic că cererea de intervenție în interes propriu este una comercială și evaluabilă în bani, întrucât vizează anularea clauzelor Contractului de Credit referitoare la dobândă și comisioane și pretenții cu privire la anumite sume de bani încasate de Subscrisa în temeiul Contractelor de Credit cu titlul de dobândă. Intervenientul nu dovedește faptul că înainte de promovarea prezentei acțiuni, ar fi inițiat procedura de conciliere directă reglementată de art. 7201 Cod procedură civilă, astfel cum este detaliată expres de această prevedere legală.
Cu privire la excepția lipsei de interes a cererii de intervenție, recurenta învederează instanței că clauzele privind dobânda și comisioanele sunt în continuare în vigoare între părți începând de la data încheierii Contractului de Credit și sunt opozabile Intervenientului în temeiul principiului pacta sunt servanda, astfel că Intervenientul nu are interes legitim, născut, actual și juridic protejat pentru a solicita obligarea recurentei să nu mai pună în executare aceste clauze contractuale. Intervenientul nu justifică un interes legitim, născut, actual și juridic protejat pentru a formula acțiuni în justiție în contradicție vădită cu principiul pacta sunt servanda, coroborat cu prevederile exprese ale Contractului de Credit.
Recurenta mai arată cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al Intervenientului, că sancțiunea unei clauze abuzive este nulitatea relativă, deoarece interesul protejat în fiecare caz în parte este cel al fiecărui consumator în parte, caracterul abuziv urmând a se aprecia în persoana fiecăruia. Această nulitate are la bază viciile de consimțământ care sunt invocate de către clienții Băncii, considerate a fi existente în momentul încheierii contractelor de credit sau a actelor adiționale. Perioada în care o astfel de acțiune, prin care se tinde la anularea clauzelor contractuale pornind de la o lipsă de claritate a exprimării consimțământului din momentul încheierii contractului, poate fi inițiată, este de maxim 3 ani. Contractul de credit care face obiectul judecății a fost încheiat la data de 31.03.2006. Prin urmare, o acțiune în anulare ar fi trebuit demarată de Intervenient cu privire la acest contract cel mai târziu la data de 31.03.2009. De asemenea, capetele de cerere ale Intervenientului privind restituirea prestațiilor nu ar putea fi admise cu nesocotirea termenului de prescripție.
Recurenta arată că sentința nu oferă nici o motivare pentru respingerea plângerii contravenționale, sens în care sunt aplicabile prevederile art. 304 pct.7 Cod proc.civ. Soluția corectă ar fi fost de anulare a Procesului-Verbal, întrucât faptele imputate nu pot fi încadrate contravențional nici din perspectiva OUG nr.50/2010, nici din perspectiva Legii nr.193/2000, nefiind întrunite condițiile legale.
Obligația de transparență vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate. Apoi obligația de a nu stipula clauze abuzive este reglementată prin art. 1 și explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc condițiile și criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale. În completarea acestora, legea cuprinde, după modelul ad litteram al directivei pe care o transpune, o listă gri conținând clauze care pot fi considerate ca abuzive, dar în aprecierea cazului concret pot să apară și ca nefiind abuzive. Alături de acestea, art.4 alin.(6) din Legea nr.193/2000 prevede condiții speciale care trebuie avute în vedere în legătură cu clauzele care privesc obiectul principal și prețul contractului.
Pentru a putea fi declarată abuzivă, o clauză contractuală trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiții: să fie inclusă într-un contract de adeziune și să nu fi fost negociată, să fie contrară bunei-credințe să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților să nu privească obiectul sau prețul contractului sau, dacă se referă la așa ceva, să fie exprimată într-un limbaj neinteligibil. Or, sentința nu a procedat la analiza clauzelor contractuale din perspectiva întrunirii acestor condiții cumulative. În speță, nici una din aceste condiții nu este întrunită.
Legea nr. 193/2000 se aplică clauzelor contractuale care nu au fost direct negociate cu consumatorii, fiind stabilite "fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard pre formulate sau condițiile generale de vânzare practicate de consumator" Adeziunea vizează exclusiv Condițiile Generale de bancă. Odată cu agrearea acestora, clientul a negociat cu societatea recurentă elementele individuale consacrate în Condițiile speciale ca elemente esențiale ale contractului. Clauzele privind comisionul de risc sunt prevăzute în Condițiile speciale ale Contractelor de Credit, astfel încât recurentei nu-i poate fi opusă lipsa negocierii acesteia. Prin dovedirea obligației de negociere nu se poate înțelege dovedirea faptului că părțile s-au târguit "ca la piață" pentru prețul creditului până când consumatorul ar accepta, în final, cuantumul dobânzii și comisoanelor
Se mai arată că clauzele se referă la parte din prețul creditului și au un conținut ușor inteligibil, fiind imposibil să se invoce neînțelegerea lor întrucât prețul creditului se compune din dobândă și comisioane, clauzele cu privire la acestea intră sub incidența art.4 alin.(6) din Legea nr. 193/2000, conform cărora caracterul abuziv nu poate fi pus în discuție decât dacă ar avea un conținut neinteligibil.
Clauzele privind comisionul de risc nu sunt contrare bunei-credințe, iar în speță, nu s-a făcut dovada relei-credințe a subscrisei. Se impune a se constata că recurenta a acționat cu bună-credință, fără a încerca inducerea în eroare a consumatorilor, care au cunoscut clauzele contractuale (inclusiv cele privind comisionul de risc) anterior semnării contractelor. Clauza nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Comisionul de risc este perceput de recurentă din motive întemeiate, astfel încât nu se poate susține că ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Faptul că nu se prevede posibilitatea restituirii „cel puțin parțiale" a comisionului nu constituie un motiv care să conducă la concluzia că ar exista dezechilibru contractual.
Art. 36 din OUG 50/2010 stabilind tipul comisioanelor „legale" nu are in vedere denumirea lor formala - pentru ca nu oferă definiții legale ale acestor tipuri de comisioane. Ca și alte comisioane, și comisionul de urmărire risc (astfel cum a fost acesta denumit de subscrisa) este un element al prețului Băncii. Rațiunea economică care justifică solicitarea acestui comision este existența riscului de credit care este un element de care B. este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele Băncii naționale Române ( BNR) nr. 17 din 18 decembrie 2003, riscul de credit este definit ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia". Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor - reale sau personale. O Bancă este obligată să administreze de-a lungul derulării contractului de credit toate elementele de risc care au fost luate în calcul la momentul acordării creditului. Prin urmare, riscurile care ar putea apărea de-a lungul derulării contractului de credit, trebuie administrate de către Bancă din momentul acordării creditului, și până la rambursarea ultimei rate aferente acestuia. B. are dreptul si obligația de a face o evaluare a costurilor specifice înregistrate si o încadrare corespunzătoare a acestora in una din categoriile de comisioane permise de lege, toate celelalte costuri urmând a fi incluse in dobânda. Astfel principala operațiune pe care trebuie să o realizeze administratorul unui credit este aceea de monitorizare și acoperire a riscurilor. Restul activităților legate de administrare nu generează costuri foarte mari, având în vedere caracterul informatizat al modului în care se realizează evidența contractelor de credit.
OUG 50/2010 nu a eliminat comisionul de risc din categoriile de costuri ci a obligat banca sa il incadeze corespunzător - fie in comisionul de administrare, daca implica componenta de administrare, fie in dobânda daca implica alte tipuri de activități.
Este evident ca nici aplicarea OUG 50/2010 nu poate conduce la o micșorare a prețului unui contract aflat in derulare, fiindcă o astfel de modificare ar incalca libertatea contractuala si ar excede cadrul legal general al protecției consumatorului, care exclude intervenția asupra prețului contractului, constituind in egala măsura o aplicare retroactiva a legii.
F. de cele de mai, este evident nelegala susținerea organelor de control potrivit căreia am fi in prezenta unei modificări a comisioanelor percepute de către Bancă, fapta ce ar intruni elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 35 alin. 1 lit. a din OUG 50/2010, in condițiile in care banca nu a făcut decât sa aplice dispozițiile legale privind reîncadrarea costurilor.
Recurenta a mai invocat și dezincriminarea faptelor, arătând că ulterior încheierii Procesului-Verbal care face obiectul cauzei, OUG 50/2010 a fost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 288 din 28 dec. 2010, publicată în M. Of. nr. 888 din 30 dec. 2010, care a intrat în vigoare la data de 2 ianuarie 2011. Legea 288/2010 conține în art. I pct. 39 o modificare a dispozițiilor tranzitorii cuprinse în art. 95 din OUG 50/2010, în sensul că prevederile OUG 50/2010 nu se aplică contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a ordonanței, cu excepția unor dispoziții privind posibilitatea refinanțării creditului (art. 371) și celor privind rambursarea anticipată (art.66-69). Prin această dispoziție a Legii 288/2010 se restrânge sfera inițială de aplicare a OUG 50/2010, și implicit a normelor sale contravenționale (cuprinse în art. 85-89) numai la acele situații ce privesc contractele de credit noi (ce se încheie după . OUG 50/2010). Prin urmare, Legea 288/2010, prin norma juridică conținută în art. I pct. 39, face să dispară situația premisă - contractele în curs de derulare - a raportului contravențional de conflict, faptele constatate prin Procesul-Verbal nemaiexistând ca - și contravenție.
Trebuie observat că, prin . legii care nu mai prevede fapta ca fiind contravenție, se sting toate sancțiunile contravenționale aplicate. Astfel, în cazul în care procesul se află în desfășurare, legea dezincriminatoare nu afectează doar sancțiunile contravenționale, ci însuși raportul contravențional de conflict, care trebuie să se stingă. Or, în cazul de față, astfel cum se menționează în Procesul-Verbal, fapta de includere „abuzivă" a comisionului de risc în comisionul de administrare a fost reținută de organele de control prin raportare la contracte de credit în derulare la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010.
Față de cererea de intervenție, recurenta mai adaugă faptul că în motivarea pe respingerea capetelor de cerere privind anularea punctelor 5 și 11 din Contractul de Credit al Intervenientului, instanța de fond reține în mod just că prin acestea Intervenientul urmărește păstrarea beneficiilor contractului de credit fără asumarea prețului acestuia, dobânda reprezentând componenta principală a prețului contractului de credit. Or, acest raționament este aplicabil, mutatis mutandis, și capetelor de cerere prin care Intervenientul pretinde anularea clauzei privind comisionul de risc, acesta fiind tot parte din prețul creditului. Prin urmare, instanța de fond s-a dovedit neconsecventă, iar motivarea Sentinței Recurate se arată a fi în final contradictorie, argumentarea pe admiterea în parte a cererii de intervenție fiind contrazisă de argumentarea pe respingerea celorlalte capete de cerere. Prin sentința pronunțată, instanța de fond a dispus în realitate o diminuare considerabilă a prețului contractului de credit, prin eliminarea comisionului de risc - ceea ce contravine principiului libertății contractuale și reprezintă o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.299 și urm Cod proc.civ.
Intimatul B. L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat, arătând că OUG nr. 50/2010 a stabilit ca abuziv comisionul de risc, motiv pentru care el trebuia exclus din contract și nu redenumit așa cum a făcut recurenta. Actul adițional nr. 2/16.09.2010 a fost pus cu greu la dispoziția intimatului deoarece conținea clauza abuzivă a redenumirii comisionului de risc în comision de administrare.
Intimatul Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor a depus concluzii scrise prin care a solicitat constatarea nulității recursului, întrucât recurenta nu a încadrat motivele de recurs în cele prevăzute strict la art. 304 C.p.c., iar pe fondul cauzei a arătat că prin punerea în practică a prevederilor privind majorarea dobânzii și comisionul de risc, recurenta încalcă drepturile consumatorilor, acestea contravenind prevederilor Legii nr. 193/2000. intimatul a arătat că prima instanță s-a pronunțat și a soluționat corect excepțiile invocate, iar pe fond a menținut argumentele invocate cu ocazia soluționării în fond a cauzei.
Nu s-au administrat probe noi în recurs.
Procedând la analizarea recursului prin prisma prevederilor art. 304 1 și 306 alin. 2 C.pr.civ. instanța reține că acesta este nefondat, urmând a fi respins.
Analizând excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești, motivat de faptul că normele considerate încălcate sunt cele prevăzute la art. 36 din OUG nr. 50/2010 în legătură cu un presupus caracter abuziv a operațiunilor de modificare a structurii costului creditului, tribunalul apreciază că în cauză prima instanță a fost sesizată în temeiul Legii nr. 193/2000 de către A. – Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor Bihor, prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/20.10.2010. Cauza actului juridic dedus judecății, astfel cum a fost arătată de reclamant, este Legea nr. 193/2000, și nu OUG nr. 50/2010, astfel că instanța a fost sesizată în mod legal, fiind competentă să soluționeze litigiul.
Tribunalul apreciază că prima instanță nu a depășit limitele investirii, întrucât în cadrul procesului verbal de contravenție – ca act de sesizare a instanței, sunt descrise atât clauzele privind comisionul de urmărire riscuri, cât și noile clauze din actele adiționale care au inclus comisionul de urmărire riscuri în cel de administrare, majorându-l pe acesta din urmă. După descrierea acestor clauze, deci și a celor vizând comisionul de urmărire riscuri, petentul a considerat că prevederile contractuale descrise (inclusiv comisionul de urmărire riscuri) sunt clauze abuzive, astfel cum sunt definite de Legea nr. 193/2000. Prin urmare, instanța a fost sesizată atât cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de urmărire riscuri, cât și al celei privind comisionul de administrare prevăzut în actele adiționale, motiv pentru care tribunalul apreciază că instanța s-a pronunțat în limitele investirii. Nu sunt întemeiate susținerile recur5entei în sensul că instanța a fost sesizată a se pronunța asupra legalității operațiunii de includere a comisionului de urmărire riscuri în cel de administrare, întrucât procesul verbal de contravenție nu conține o astfel de sesizare, iar motivarea cuprinsă în procesul verbal este suficient de clară și nu poate determina o asemenea concluzie, precum cea susținută de recurentă.
Cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție, tribunalul amintește că pentru a fi admisibilă cererea de intervenție principală, intervenientul trebuie să justifice apărarea unui drept propriu și a unui interes, folos practic urmărit în patrimoniu propriu, cererea sa să aibă legătură cu acțiunea principală și să fie formulată până la închiderea dezbaterilor. Or, în cauză intervenientul a urmărit apărarea drepturilor sale proprii care au fost încălcate de către recurentă prin includerea în contractul semnat cu acesta a unor clauze abuzive, interesul reclamantului fiind justificat prin folosul obținut de acesta prin eliminarea respectivelor clauze din contractul său si implicit reducerea costului creditului. Legătura dintre sesizarea inițială și cererea de intervenție este evidentă, ambele vizând constatarea existenței în contractul intervenientului a unor clauze abuzive. De asemenea, cererea de intervenție principală a fost formulată în termen, în fața prim ei instanțe, chiar anterior primului termen de judecată stabilit în cauză. Procedura specială reglementată de 12 din Legea nr. 193/2000 nu exclude de plano formularea unor cereri de intervenție, recurenta neputând aduce nici un argument juridic în sprijinul opiniei sale privind inadmisibilitatea cererii de intervenție. În cauză nu este vorba de o procedură contravențională clasică în care instanța este chemată să analizeze existența faptei contravenționale și a sancțiunii aplicate și care prin aplicarea principiului răspunderii contravenționale personale exclude admisibilitatea intervenirii unor terțe persoane în proces. Având în vedere că instanța estre chemată să constate existența unor clauze abuzive în contractele de credit încheiate cu intervenienții, tribunalul apreciază că aceștia pot formula cerere de intervenție, prin care să solicite ei înșiși constatarea clauzelor abuzive.
Nu a intervenit nici prescripția aplicării sancțiunii contravenționale prevăzute de art. 13 din OG nr. 2/2001, întrucât fapta contravențională săvârșită de recurentă, prin includerea de clauze abuzive în contractele sale încheiate cu consumatorii, este una continuă, care se epuizează la momentul încetării contractului de credit, și nu la momentul încheierii contractului. Astfel, contractele de credit se aflau în derulare la momentul constatării contravenției, motiv pentru care termenul de prescripție al aplicării sancțiunii contravenționale nu s-a împlinit.
Cu privire la excepția netimbrării cererii de intervenție, instanța constată că o acțiune vizând clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii este scutită de la plata taxei de timbru atât în baza art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997, cât și în baza prevederilor speciale ale Legii nr. 193/2000, care fac trimitere la dispozițiile OG nr. 2/2001, astfel că excepția invocată apare ca neîntemeiată.
De asemenea, tribunalul apreciază ca neîntemeiată și excepția prematurității, întrucât introducerea obligativității urmării procedurii concilierii directe prevăzută de art. 7201 C.p.c. a avut drept scop încunoștiințarea părții adverse asupra pretențiilor formulate și acordarea posibilității soluționării amiabile a litigiului în condițiile în care părțile își exprimă reciproc pretențiile. Or, scopul procedurii concilierii directe a fost atind în cauză, prin cererea adresată de intervenient recurentei prin care acesta solicită, la data de 13.09.2010, anterior formulării acțiunii, restituirea comisionului de urmărire riscuri (fila 31 dosar de fond).
Analizând cu prioritate excepția lipsei de interes a intervenientului în promovarea acțiunii, în temeiul art. 137 C.p.c., tribunalul apreciază ca neîntemeiată excepția invocată, motivat de faptul că părțile au încheiat Convenția de credit nr. 580PF la data de 31.03.2006, iar Actul adițional a fost emis de către recurentă la data de 30.06.2010, astfel că în intervalul 31.03.2006 – 30.06.2010 contractul părților a produs efectele juridice corespunzătoare. Prin urmare, intervenientul justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni, prin folosul obținut ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale și, implicit, anularea acestora, cu efect retroactiv.
Instanța apreciază ca neîntemeiată și excepția prescripției dreptului la acțiune privind sumele achitate cu titlu de comision de risc. Astfel, acțiunea în restituirea prestațiilor executate în baza unui act juridic ce ulterior a fost anulat este o acțiune prescriptibilă, în termenul general de trei ani, care începe să curgă, astfel cum a reținut și prima instanță, potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, din momentul cânt intimații reclamanți au cunoscut sau trebuiau să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Însă numai după pronunțarea nulității clauzei privind comisionul de risc s-a născut dreptul la acțiune al intervenientului, deoarece numai din acest moment prestațiile respective sunt lipsite de temei juridic, intervenientul fiind îndreptățit să solicite restituirea lor și poate, implicit, cunoaște și întinderea pagubei ce i-a fost cauzată.
Cu privire la fondul cauzei, tribunalul apreciază recursul ca fiind neîntemeiat din următoarele considerente:
Astfel, trebuie precizat, cu titlu preliminar, că în materia contractelor de consum legiuitorul național și cel european a urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului „pacta sunt servanda” dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula în măsura în care reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu este de natură să înfrângă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. 1 C.civ. întrucât libertatea contractuală nu este identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți întrucât este prezumat a fi dominat de buna-credință și utilitate pentru părțile contractante. Forța juridică deplină este recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu principiul constituțional al bunei-credințe și cu bunele moravuri. În caz contrar el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Mai mult, nu trebuie omis că art. 969 C.civ. nu are o existență de sine stătătoare în ansamblul dispozițiilor Codului civil, ci el este inseparabil de art. 970 alin.1 C.civ., executarea cu bună-credință a obligațiilor fiind rezultatul firesc al obligativității contractului. Un contract rămâne legea părților numai în măsura în care nici una dintre acestea nu ignoră sau încalcă cu bună știință îndatoririle care îi revin potrivit asumării și executării cu bună-credință a prestațiilor.
Tot cu titlu preliminar, instanța mai arată că, prin Legea nr.157/2005 România a ratificat Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria și României la Uniunea Europeană.
Potrivit art.148 alin.2 și 4 din Constituția României, prevederile Tratatelor Constitutive ale U.E și ale celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Prin urmare, dispozițiile Directivei 93/13/CEE au aplicabilitate directă, precum și prioritate față de dispozițiile naționale.
Prin Legea nr. 193/2000 a fost transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 care a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv. Interpretând această Directivă Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C– 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.
În ceea ce privește motivul de recurs prin care se invocă negocierea Convenției de credit, și implicit, inaplicabilitatea Legii nr. 193/2000, tribunalul reține că potrivit jurisprudenței constante a CJUE, sistemul pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau un furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (pct. 37 din Ordonanța Curții în cauza C-76/10).
De altfel, negocierea indicată de recurentă a constat în posibilitatea reclamanților intimați de a alege între ofertele mai multor instituții bancare, însă recurenta nu a probat negocierea efectivă a clauzelor contractuale. Astfel, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, însă recurenta nu a prezentat nici un fel de probe.
Un alt motiv de recurs vizează problema dacă, în speță, contraprestația la care o instituție de credit este îndreptățită, respectiv D. – în speță dobânda și comisionul de risc, intră în domeniul de aplicare al art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000, respectiv art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, respectiv dacă intră în noțiunile autonome de „obiect principal al contractului” sau de „preț”, acestea fiind excluse de la controlul judecătoresc al caracterului abuziv al clauzei contractuale.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-76/10, Pohotovost’ s.r.o. c. Iveta Korckovska, prin Ordonanța din 16.11.2010, cu privire la problema dacă menționarea D. în contractul de credit de consum constituie o informație esențială acestui contract și, în consecință, lipsa unei asemenea mențiuni permite să se considere că, în sensul art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, clauzele acestui contract nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil, astfel încât clauza privind costul acestui credit va putea să facă obiectul unei aprecieri din partea instanței naționale cu privire la caracterul abuziv în sensul art. 3 din aceeași directivă.
Este o problemă similară cu cea ridicată de către recurentă în prezenta cauză.
În cauza C-76/10, Curtea arată că art. 4 din Directiva 87/102 (abrogată la data de 12.05.2010 prin Directiva 2008/48, ulterior încheierii contractului de credit din cauză) prevede că contractul de credit trebuie întocmit în scris și că acest document trebuie să cuprindă mențiunea D., precum și condițiile potrivit cărora aceasta din urmă poate fi aplicată. Art. 1a din această directivă prevede modalitățile de calcul D. și precizează că trebuie calculată la momentul încheierii contractului.
Se precizează de către CJUE că această informare a consumatorului asupra costului global al creditării, sub forma unei dobânzi calculate potrivit unei formule matematice unice, are o importanță esențială. Pe de o parte, această informație, care trebuie comunicată din etapa publicității, contribuie la transparența contractului în sensul că permite consumatorului să compare ofertele de creditare. Pe de altă parte, ea permite consumatorului să aprecieze întinderea obligației sale (pct. 70 din cauza C-76/10).
În consecință, Curtea stabilește că acea contraprestație la care este îndrituită o instituție de credit, sub forma cunoscută D., este o informație esențială a contractului, prin urmare este inclusă în noțiunea de obiect principal al convenției de credit.
Pe de altă parte, o instanță națională este competentă să aprecieze caracterul abuziv al unei asemenea clauze în sensul art. 3 din Directiva 93/13.
„Astfel, chiar dacă clauza privind D. poate fi analizată ca fiind sub incidența excluderii prevăzute la articolul menționat, trebuie amintit că, deși clauzele prevăzute la art. 4 alin. 2 din Directiva 87/102 intră în domeniul reglementat de Directiva 93/13, nu sunt scutite totuși de aprecierea caracterului lor abuziv decât în măsura în care instanța națională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de vânzător sau furnizor în mod clar și inteligibil ( Hotărârea din 03.06.2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, C-484/08, nepublicată, punctul 32).”
Prin urmare, chiar dacă dobânda și comisionul de risc se includ în noțiunea de preț al contractului, ele pot fi analizate sub aspectul caracterului abuziv, dacă nu sunt redactate în mod clar și inteligibil.
În ceea ce privește transpunerea incorectă a Directivei, instanța constată că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 a preluat integral dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13, chiar dacă termenii folosiți în Legea nr. 193/2000 nu sunt aceiași cu cei din traducerea oficială a Directivei nr. 93/13, respectiv sunt folosiți termenii de „calitatea de a satisface cerințe de preț și plată”, iar în traducerea oficială termenii de „caracter adecvat al prețului și remunerației”.
În privința dispozițiilor art. 9, lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 580PF/31.03.2006, art. 9, lit. e) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1151PF/16.06.2006 și art. 9, lit. f) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 19PF/10.01.2006, privind comisionul de urmărire riscuri, tribunalul le apreciază ca fiind abuzive.
Astfel, comisionul de urmărire riscuri nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, cele două noțiuni fiind complet distincte, comisionul de risc fiind stabilit pentru gestionarea altor riscuri decât riscul de neplată, precum: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat de bancă. Riscul se generează prin simpla acordare a creditului și trebuie în permanență evaluat pe parcursul derulării contractului. Sumele percepute drept comision de risc se constituie într-o garanție a neexecutării contractului.
Se constată că acest comision de urmărire riscuri constituie un comision perceput pentru a acoperi eventuale costuri de urmărire silită a debitorului, în cazul imposibilității executării garanției sau a încasării asigurării, în situația în care debitorul nu execută/nu finalizează contractul de credit și a imposibilității executării contractului de garanție imobiliară.
Or, potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000, sunt considerate clauze abuzive acele clauze care permit comerciantului obținerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existența compensațiilor în sumă echivalentă și pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către comerciant.
Consumatorii nu pot fi obligați să suporte încă din timpul derulării contractului costurile unei eventuale urmăriri silite împotriva lor.
Este evidentă reaua credință a recurentei în introducerea unei asemenea clauze contractuale prin care urmărește, în mod nejustificat, încasarea unor sume de bani, ce vor fi necesare urmăririi debitorului, în cazul în care acesta nu-și execută obligațiile asumate atât prin contractul de credit cât și prin contractul de garanție imobiliară. Recurenta pleacă însă de la premisa executării corespunzătoare de către Bancă a contractului, pe toată perioada derulării lui, tribunalul constatând că nu se prevăd compensații similare pentru consumatori în cazul neexecutării corespunzătoare a obligațiilor contractuale din partea Băncii, în convenția de credit dedusă judecății.
Orice contract implică pentru un contractant și riscul de neexecutare din partea celuilalt contractant, risc care dacă se produce, determină consecințele rezilierii contractului cu executare succesivă. Orice cheltuieli de urmărire sau daune interese produse în patrimoniul recurentei prin neexecutare trebuie să fie dovedite, în ceea ce privește cuantumul lor. Nu se poate justifica perceperea unor sume de bani lunar pentru plata unor cheltuieli ce nu au fost făcute.
Comisionul de risc nu constituie nici o clauză penală, potrivit art. 1066 C.civ., prin care părțile să determine anticipat echivalentul prejudiciului suferit ca urmare a neexecutării contractului de credit și a convenției de garanție imobiliară, atât timp cât încasarea sumelor respective se face în cursul executării contractului, și nu în cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor.
Este evident și dezechilibrul produs, consumatorul plătind o sumă de bani ce nu reprezintă contraprestația sa față de prestația recurentei de a-i pune la dispoziție suma împrumutată, ci reprezintă plata prejudiciului viitor pe care recurenta l-ar suferi în cazul neexecutării contractului de către consumator.
În plus, comisionul de urmărire riscuri nu poate fi interpretat ca o garanție a contractului de credit sau a convenției de garanție imobiliară, deoarece chiar în cazul executării exemplare a contractului, acesta nu se restituie. Or, o garanție se constituie într-un mijloc juridic care garantează încasarea creanței de către creditor, în cazul în care debitorul nu-și execută obligația. O garanție înseamnă o indisponibilizare la dispoziția creditorului, a unui bun, mobil sau imobil, fungibil sau nu. Or, în cauză, sumele sunt percepute de creditor, sunt încasate ca și contravaloare a creditului acordat, și nu sunt doar indisponibilizate, pentru a putea fi considerate garanții.
În concluzie, comisionul de urmărire riscuri nu are un temei legal pentru perceperea sa, fiind o clauză abuzivă potrivit pct. 1 lit. r) din Anexa la Legea nr. 193/2000.
Nu este întemeiat nici motivul de recurs privind dezincriminarea faptei contravenționale, întrucât nu s-a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor OUG nr. 50/2010, recurenta fiind în eroare când a formulat astfel de apărări, contravenția fiind sancționată în temeiul Legii nr. 193/2000 care nu au fost abrogate sau modificate în sensul arătat de recurentă.
Față de toate acestea, tribunalul consideră că sentința a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a legii, astfel încât în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge ca nefondat recursul introdus de recurenta B. COMERCIALĂ ROMÂNĂ SA cu sediul în București, ., sector 3 în contradictoriu cu intimata A.- C. JUDEȚEAN PENTRU PROTECȚIA CONSUMATORULUI BIHOR cu sediul în Oradea, ./A, Jud. Bihor și intervenientul B. L. C. domiciliat în Oradea, .. 12, .. 3, Jud. Bihor împotriva Sentinței civile nr. 2384/13.02.2012 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care o menține în totul.
IREVOCABILĂ.
Fără cheltuieli de judecată.
Pronunțată în ședința publică din 11 ianuarie 2013.
Președinte, D. B. | Judecător, C. C. O. | Judecător, A. T. |
Grefier, M. M. B. |
Red. Fond
P. F. V.
RED: O.C.
DAC: M.B.
2 exe/ 11.02.2013
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 3616/2013.... | Contestaţie act administrativ fiscal. Sentința nr. 555/2013.... → |
|---|
