Pretentii. Sentința nr. 3936/2013. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3936/2013 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 01-10-2013 în dosarul nr. 4624/118/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă Nr. 3936
Ședința publică de la 01 Octombrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. J. N.
GREFIER A. N.
Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ și fiscal având ca obiect pretentii, formulată de reclamanta M. L.-M., cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. G. - A.J.F.P. C., cu sediul în C., ., nr. 18, județ C., chemat în garanție fiind Administrația Fondului pentru Mediu, cu sediul în București, Splaiul Independenței, corp A, nr. 294, sector 6.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reclamanta prin avocat M. C., în baza împuternicirii avocațiale depuse la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform dispozițiilor art. 155 Noul Cod de procedură civilă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care evidențiază părțile, obiectul litigiului, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare și stadiul procesual. Totodată, învederează că la dosarul cauzei, prin serviciul registratură pârâta a depus precizări, după care;
Instanța, în temeiul disp. art. 131 NCPC se declară competentă în soluționarea cauzei și respinge solicitarea pârâtei de obligare a reclamantei la depunerea unui exemplar al cererii de chemare în garanție.
Instanța acordă cuvântul asupra admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție.
Reprezentantul reclamantei solicită admiterea în principiu a cererii de chemare în garanție.
Instanța, în temeiul disp. art. 74 alin. 2 NCPC admite în principiu cererea de chemare în garanție.
În conformitate cu dispozițiile art. 238 din Noul cod de procedură civilă solicită părților să pună concluzii asupra estimării duratei procesului.
Reprezentantul reclamantei apreciază că dosarul se poate soluționa la acest termen de judecată și depune la dosarul cauzei răspunsul autorității pârâte la cererea reclamantei.
Instanța, în raport de art. 238 NCPC apreciază că prezenta cauză se poate soluționa la acest termen de judecată, iar în temeiul disp. art.255 cu ref. la art. 258 Cod procedură civilă încuviințează proba cu înscrisuri.
Față de dispozițiile art. 244 din Noul Cod de procedură civilă instanța constată finalizată cercetarea judecătorească și, având în vedere că nu mai sunt cereri de formulat și incidente de soluționat, în temeiul disp. art. 392 NCPC instanța acordă cuvântul asupra fondului cauzei și asupra cererii de chemare în garanție.
Reprezentantul reclamantei formulează concluzii de admitere a acțiunii astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. De asemenea, solicită admiterea cererii de chemare în garanție.
Instanța rămâne în pronunțare asupra fondului cauzei și asupra cererii de chemare în garanție.
TRIBUNALUL,
Asupra acțiunii în contencios administrativ de față:
1. Obiectul și părțile litigiului.
1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului C.- Secția contencios administrativ și fiscal, sub nr._, reclamanta M. L. M. a chemat în judecată Administrația Finanțelor Publice C., solicitând instanței, ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la restituirea taxei pe poluare în cuantum de 5.029 lei, prelevată în mod nelegal cu titlu de taxă pe poluare, precum și a dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei.
Totodată, solicită reclamantul obligarea pârâtei la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de proces.
În motivarea demersului judiciar, reclamanta arată că a achiziționat un autoturism ce fusese înmatriculat într-un stat membru al Uniunii Europene,, iar înmatricularea în România i-a fost condiționată de plata taxei de poluare prevăzută de OUG 50/2008 cu modificările și completările ulterioare.
Menționează reclamanta că suma datorată cu titlu de taxă de poluare a fost determinată de organul fiscal – AFP Năvodari, prin decizia de calcul, că a fost nevoit să achite suma, dar ulterior a solicitat administrației restituirea taxei care contravine Tratatului Comunității Europene.
S-a invocat faptul că este încălcat principiul nediscriminării produselor importate față de produsele interne, această taxă fiind percepută doar pentru autoturismele înmatriculate în C.E. și reînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România, la o nouă înmatriculare, taxa nu mai este percepută.
Tratatul de aderare a României la UE, ratificat prin Legea nr. 157/2005 prevede că România este obligată să respecte dispozițiile tratatelor originare, art. 148 alin. 2 și 4 din Constituție consfințind, de altfel, principiul supremației dreptului comunitar față de dispozițiile contrare din legile interne.
La cererea introductivă de instanță, au fost anexate, în copie, înscrisuri. 1.2. Prin întâmpinare (f.24), Administrația Județeană a Finanțelor Publice C. – continuator în drepturi și obligații a AFP C., efect al subrogației instituită prin HG.520/_ și OUG.74/2013, solicită respingerea acțiunii ca nefondată.
Susține pârâta că acțiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr.9/2013, că reclamanta nu a făcut dovada unei cereri de recalculare a diferenței dintre taxa de poluare și cea de emisii poluante, că în prezent „reclamanta poate cere doar restituirea în parte a taxei de poluare achitate, respectiv diferența dintre timbrul de mediu și taxa achitată”.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Administrației Fondului pentru Mediu, a cărei introducere în cauză și citare a solicitat-o, în raport de destinația sumei solicitate de reclamant, care se face venit la Fondul pentru Mediu, potrivit art.1 din OUG. nr.50/2008.
1.3. Chemata în garanție - Administrația Fondului pentru Mediu nu a depus întâmpinare, nu a formulat cereri în apărare.
2.Tribunalul,
analizând actele și lucrările dosarului, reține următoarele:
2.1 Premisele declanșării litigiului.
La data de 18.03.2009, cu chitanța . nr._ (f.7), reclamanta a achitat în contul Trezoreriei Mun.C., suma de 5.029 lei- „ taxă pe poluarea auto OUG 50/2008” .
Taxa a fost stabilită de către Administrația Finanțelor Publice C., prin Decizia de calcul a taxei pe poluare nr._/16.03.2009 (f.8), pentru înmatricularea pe numele reclamantei a autoturismului marca Alfa R., . ZAR_38 având primă înmatriculare – 2.02.1996, într-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv în Italia.
La 12.02.2013, reclamanta a adresat organului fiscal o cerere de returnare integrală a taxei pe poluare, precum și a dobânzii legale aferente sumei.
Cum organul fiscal nu a dat curs cererii de restituire, a fost investită instanța de contencios administrativ cu soluționarea prezentei acțiuni.
2.2. Normele juridice incidente. Soluția instanței.
Acțiunea dedusă judecății este perfect admisibilă.
Cauza acțiunii, scopul demersului judiciar inițiat de reclamantă este explicitat prin împrejurarea care au determinat-o să acționeze, respectiv refuzul autorității fiscale pârâte de restituire a taxei de poluare, prelevate în temeiul OUG.50/2008, act normativ față de care se invocă neconcordanța cu normele comunitare.
Temeiul juridic al acțiunii – situația de fapt calificată juridic, se circumscrie disp.art.8 alin.1 teza a II-a din Legea nr.554/2004.
Potrivit art.8 alin.1 teza a II-a din Legea nr.554/2008, „ se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept al său, recunoscut de lege, prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a cererii.
Nu se poate susține cu temei că cererea nu ar putea fi primită câtă vreme reclamanta nu a solicitat restituirea taxei de poluare achitate în temeiul OUG 50/2008, „pe perioada cât acest act normativ se afla în vigoare”, iar în prezent cererea ar urma să fie analizată prin prisma actului normativ ce consacră timbrul de mediu – OUG.9/2013, iar nu Legea nr.9/2012 invocată de pârâtă,, concluzie impusă de principiile ce guvernează aplicarea în timp a legii civile.
Fără doar și poate, procedura consacrată de art.205 și urm. OG.92/2003 are caracterul unui „remediu național ineficient”, câtă vreme practica administrativă este în sensul că se invocă de către autoritate faptul că organele administrativ fiscale, prin emiterea deciziei de calcul a taxei de poluare, nu au făcut altceva decât să respecte legislația internă.
Concluzia se impune și în raport de hotărârea pronunțată de instanța supremă în dezlegarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr.24/14.11.2011 – obligatorie pentru instanțe, potrivit art.330/7 c.pr.civ., stabilindu-se că „ Procedura de contestate prevăzută de art.7 din OUG 50/2008, aprobată prin Legea nr.140/2011, raportat la art.205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei depoluare întemeiate pe dispozițiile art.117 alin.(1) lit.”d” din același cod”.
Prin urmare, va fi respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă.
Sub aspectul fondului litigios, instanța constată că este întemeiată pretenția reclamantei.
Prin art.11 alin.(1) și (2) din Constituția României, revizuită în 2003 se dispune că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”.
Prin disp.art.148 alin.(2) din Legea fundamentală se dispune că legislația comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin.(4) al aceluiași articol – jurisdicțiile interne trebuie să garanteze îndeplinirea acestor exigențe.
Potrivit art. 90 paragraful 1 din Tratatul Comunității Europene, invocat de către reclamant (actualmente art.110 din TUE) „nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect,produselor naționale similare.
În consecință, prevederile menționate din Tratat limitează libertatea statelor în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii și protecționiste.
Astfel, art. 90(1) interzice discriminarea fiscală între produsele importate și cele provenind de pe piața internă și care sunt de natură similară. Esența acestei taxe interzise este că perceperea ei este determinată de traversarea graniței de către autoturismul supus taxei, dintr-o țară comunitară, în România.
În privința reglementării interne, instanța constată că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul fiscal prin Legea nr. 343/2006, sub forma unui nou impozit, cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 343, prin O.U.G. nr. 110/2006, a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate (cele cu handicap, misiuni diplomatice, etc.), cât și situații de scutire de la plata taxei, în cazul vehiculelor istorice, etc.
Normele instituind această taxă au fost abrogate la data de 1 iulie 2008, prin OUG nr. 50/2008.
Interpretând acest act normativ teleologic, după scopul său, pentru a identifica intenția legiuitorului, se constată următoarele:
În expunerea de motive care însoțește proiectul de lege privind aprobarea OUG. 50/2008, depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008, este menționat expres că dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic.
Așadar, s-a vrut ca taxa de poluare, al cărui scop este, în principiu, corect – „poluatorul plătește”, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
Prin instituirea taxei de poluare, indiferent de modalitatea de determinare a ei, conform art.6 din OUG nr.50/2008 și clasificarea din punct de vedere al poluării, se constituie o discriminare a regimului fiscal aplicabil la înmatricularea unui autoturism în România, reprezentând, în fapt, o taxă similară taxei de primă înmatriculare stabilită prin art.214 alin.(1)-(3) din Codul fiscal, singura diferență fiind denumirea, modificată din taxă de primă înmatriculare în taxă de poluare/ de mediu, situație care este incompatibilă cu prevederile art. 90 din TCE (actualmente art.110 din TUE).
Compatibilitate dintre norma internă și cea comunitară, prin invocarea caracterului taxei pe poluare ca fiind o taxă ecologică, guvernată de principiul „poluatorul plătește”, ce nu poate fi asimilată impozitelor interne este contrazisă de însăși elementele de calcul stabilite prin actul normativ despre care autoritățile fiscale susțin că „este perfect compatibil cu aquis-ul comunitar”.
În formula de calculare a taxei pe poluare, consacrată de art.6 din OUG.50/2008 este introdusă ca element de calcul capacitatea cilindrică.
Dacă taxa pe poluare ar fi avut ca țintă exclusiv protecția mediului, ar fi fost irelevant aspectul privind capacitatea cilindrică a autovehiculului, la momentul calculării ei. În egală măsură, s-ar fi instituit asupra tuturor autovehiculelor care sunt înmatriculate pe teritoriul României, fără a se limita doar la cele care sunt înmatriculate pentru prima dată în România.
Nu se poate susține cu temei că taxa pe poluare ar fi exclusiv o taxă ecologică de vreme ce valoarea taxei scade cu cât autovehiculul este mai vechi, faptul generator al obligației de plată a taxei nu îl reprezintă aptitudinea autovehiculului de a polua, ci prima înmatriculare a acestuia pe teritoriul României.
Este nelegală încasarea taxei și, implicit dispozițiile OUG 50/2008, ca urmare a principiului aplicării directe a reglementărilor comunitare, pentru următoarele considerente:
De la 1 ianuarie 2007, România este stat membru al Uniunii Europene. Potrivit art.148 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive al Uniunii, precum și celelalte reglementări comunitare au caracter obligatoriu, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare (alin.29, iar Parlamentul, președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. 2 (alin.4).
Prin Decizia în cauza C./Enel (1964), CJE a definit relația dintre dreptul comunitar și dreptul național al statelor membre, arătând că dreptul intern este o ordine juridică independentă care are prioritate de aplicare chiar și în fața dreptului național ulterior - or, în speță, taxa pe poluare a fost introdusă în legislația internă în anul 2008.
OUG nr.50/2008 este contrară art.90 din TCE (art.110 din TUE), întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autoturismelor deja înmatriculate în România și, mai recent, vânzarea autoturismelor noi produse în România. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil, atât timp cât norma națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor (CJE, Hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Fruttta Stl c. Amministrazione delle finanze dello Stato, în speță, taxă menită să descurajeze importul de banane din Italia).
De altfel, răspunzând întrebării preliminare adresate de Tribunalul Sibiu la 18.06.2009, în cauza C.402/09 „T. c Statul Român” Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în sensul că „ Articolul 110 TUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât să descurajeze punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
În același sens a fost și soluția în cauza N., în care s-au pus în disuție variantele taxei de poluare aplicate în perioada 15 decembrie 2008-31 decembrie 2010. În par.28, Curtea a reiterat faptul că taxa de poluare nu este compatibilă cu principiul „ poluatorul plătește”. Totodată, a fost respinsă cererea Statului Român de limitare a efectelor în timp a hotărârii Curții, ceea ce înseamnă că hotărârea N. ( ca de altfel și hotărârea în cauza T.) se aplică retroactiv și lipsesc de temei juridic prelevarea taxei de poluare în perioada 1 iulie 2008-31 decembrie 2010.
Înlăturarea de la aplicare a normelor instituite prin OUG.50/2008 ce impun plata taxei de poluare, demonstrează că taxa plătită de reclamant pentru prima înmatriculare a autoturismului său în România a fost urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, ceea ce o supune repetițiunii.
Pe cale de consecință, va fi obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 5.029 lei, achitată cu titlu de taxă de poluare.
Totodată, se constată a fi întemeiată și pretenția reclamantei privind obligarea autorității fiscale pârâte la plata dobânzii legale în materie fiscală aferente sumei achitate cu titlu de taxă de poluare.
În dreptul intern, procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil care urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată, așa cum s-a precizat și mai sus de art. 117 alin.1, lit. d din Codul de procedură fiscală, precum și de Ordinul MFP 1899/22.12.2004.
Conform textului enunțat se restituie la cererea debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Dreptul contribuabilului de a i se plăti dobândă pentru sumele de restituit sau de rambursat este reglementat de art. 124 cod procedură fiscală.
Textul menționat prevede că pentru sumele de restituit de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut de art. 117 alin.2, sau la art. 70 după caz.
Art. 70 alin.1 din Codul de procedură fiscală reglementează termenul de soluționare a cererilor contribuabililor, termen care este de 45 de zile de la înregistrare.
Coroborând prevederile art. 124 alin.1 și art. 70 din Codul fiscal, organul fiscal ar trebuie să achite contribuabilului dobândă din ziua următoare expirării termenului de 45 de zile prevăzut pentru organul fiscal să soluționeze cererea.
Același termen de 45 de zile este reglementat și în capitolul I, pct. 1 din Ordinul 1899/22.12.2004 și anume se arată că restituirea se face în 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competențe de administrare a creanței bugetare.
Dispozițiile legale sus menționate au fost declarate însă ca fiind neconforme cu dreptul Uniunii, cu referire expresă la principiile echivalenței, efectivității și proporționalității remediilor pentru încălcările dreptului Uniunii ocazionate particularilor prin aplicarea unei legislații neconforme cu dreptul Uniunii.
Prin Hotărârea pronunțată în cauza C/565/11 „M. I. c.României”, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns întrebării preliminare formulate în temeiul art.267 TFUE de Tribunalul Sibiu, statuând că „dreptul Uniunii se opune unui regim național, precum cel în discuție, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unor taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua în care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”.
În cuprinsul hotărârii menționate, invocând jurisprudența sa constantă, Curtea subliniază că – astfel cum deja a statuat, în absența unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea condițiile în care se impune acordarea dobânzilor, în special cu privire la rata și modul de calcul al dobânzilor, condiții care însă trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității (pct.23).
În ceea ce privește principiul echivalenței, Curtea observă că „pare să rezulte că regimul în discuție în litigiul principal, care nu acordă dobânzi decât începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, se aplică tuturor sumelor care trebuie restituite de la buget, atât celor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii, cât și celor percepute cu încălcarea dreptului național”, concluzionând că acest aspect ar urma să fie lămurit de instanța de trimitere.
Cu referire la Hotărârea Littlewoods Retail și alții, cauza C591/10, Curtea constată că reglementările naționale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate nu trebuie să aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei, căci se înfrânge principiul efectivității.
Stabilește Curtea că „ această pierdere depinde în special de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii și survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plății fără temei a taxei în cauză și data restituirii”.
În raport de Hotărârea CJUE mai sus menționată și față de disp.art.148 alin.2 din Constituție, instanța va lăsa neaplicate reglementările naționale (art.124 alin.1 OG.92/2003).
În ceea ce privește nivelul dobânzii, Tribunalul constată că acesta este reglementat în mod expres în cuprinsul art. 124 alin.2 Cod procedură fiscală, în sensul că dobânda datorată este la nivelul majorării de întârziere prevăzute în codul de procedură fiscală și se suportă din același buget din care se restituie sumele solicitate de plătitori.
În sensul celor menționate, acțiunea dedusă judecății va fi admisă.
În baza art.274 c.pr.civ., va fi obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 639,3 lei – cheltuieli judiciare (taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu avocat).
Consecință a admiterii cererii reclamantului având ca obiect – restituire taxă de poluare și dată fiind temeinicia pretențiilor formulate de pârâtă împotriva Administrației Fondului pentru Mediu, va fi admisă și cererea de chemare în garanție.
După cum rezultă din chitanța . nr._/2009, a fost determinată explicit natura obligației de plată a sumei de 5.029 lei - „taxă poluare auto”.
În conformitate cu art.1 din OUG 50/2008, această taxă s-a constituit în venit la bugetul Fondului pentru Mediu, gestionată fiind de Administrația Fondului pentru Mediu.
Chemata în garanție nu contestă că suma aferentă taxei pe poluare este virată în contul său de către organul fiscal care calculează și încasează taxa în temeiul legii.
Cum între reclamant și Administrația Fondului pentru Mediu nu există stabilit nici un raport juridic, o obligare directă a acesteia la restituirea sumei nu ar fi posibilă, însă prin prisma disp.art.72 NCPC, apare ca perfect justificată pretenția pârâtei de obligare a chematei în garanție la plata sumei de 5.029 lei și a dobânzii legale în materie fiscală aferentă sumei, precum și la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamanta M. L.-M., cu domiciliul procesual ales în C., ., județ C., în contradictoriu cu pârâta D.G.R.F.P. G. - A.J.F.P. C., cu sediul în C., ., nr. 18, județ C..
Obligă pârâta să restituire reclamantei suma de 5.029 lei și dobânda legală în materie fiscală aferentă sumei, calculată de la data achitării sumei și până la efectiva restituire.
Obligă pârâta la plata către reclamantă a sumei de 639,3 lei – cheltuieli judiciare.
Admite cererea de chemare în garanție A Administrației Fondului pentru Mediu, cu sediul în București, Splaiul Independenței, corp A, nr. 294, sector 6.
Obligă chemata în garanție la plata către pârâtă a sumei de 5029 lei cu dobânda legală în materie fiscală aferentă și 639,3 lei – cheltuieli judiciare.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 01.10.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
A. J. N. A. N.
Tehnored. Jud.A. N.
5 ex./28.10.2013
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 1843/2013. Tribunalul... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 1325/2013.... → |
|---|
