Pretentii. Sentința nr. 111/2015. Tribunalul CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 111/2015 pronunțată de Tribunalul CONSTANŢA la data de 22-01-2015 în dosarul nr. 3994/118/2014*
ROMÂNIA Operator de date cu caracter personal nr.8470
TRIBUNALUL C.
SECȚIA DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
SENTINȚA CIVILĂ NR.111/CA
Ședința publică din 22.01.2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: F. N.
GREFIER: D. V. S.
Pe rol judecarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamant DIRECȚIA GENERALĂ DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI C. cu sediul în C., cu sediul în C. ., în contradictoriu cu pârât O. N. PRIN PRIMAR, cu sediul în Năvodari, ., jud. C., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc in ședința publica din data de 08.01.2015 fiind consemnate in încheierea de ședința din acea data, care face corp comun cu prezenta hotărâre.
Instanța a amânat pronunțarea la data de 22.01.2015, când a hotărât urmatoarele:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față constată:
Prin cererea adresată Tribunalului C. – Secția I Civilă și înregistrată sub nr._, astfel cum a fost precizată, reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului C. (D.G.A.S.P.C. C.) a chemat în judecată pârâtul Orașul Năvodari prin primar, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:
- obligarea pârâtului la plata sumei de_,2 lei – reprezentând contribuția la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, de asistență maternală, persoanelor majore care beneficiază de protecție în temeiul art.51 din Legea nr.272/2004 modificată prin Legea nr.257/2013, precum și întreținerea persoanelor adulte protejate în centrele specializate aflate în subordinea D. C., pentru beneficiarii proveniți de pe raza unității administrativ teritoriale, aferente perioadei 2010 – 2013.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că în perioada 2010-2013 și-a îndeplinit obligațiile asumate prin internarea în centrele aflate în subordine pentru copiii și adulții beneficiari ai serviciilor de protecție și asistență socială, proveniți de pe raza unității administrativ teritoriale aparținând pârâților, care însă nu au adus la îndeplinire obligațiile stabilite în sarcina acestora prin HCJ nr.120/3.04.2008.
A menționat reclamanta că deși prin mai multe adrese emise în anii 2010-2013 a notificat pârâtul relativ la plata contribuției, acesta a refuzat executarea plății, debitul înregistrat la data investirii instanței de judecată fiind cuantificat la_,2 lei pentru perioada 2010 - 2013.
În susținerea pretențiilor deduse judecății reclamanta invocă și disp.art.54 alin.1 Lg.448/2006, art.33 alin.2 și 3 din HG 268/2007, de prevederile art.5 alin.3 și art.118 din Legea nr.272/2004, art.133 lit.”c” din Lg.292/2011 și ale Lg.47/2006, art. 53 din OG 86/2004, respectiv OG 68/2003.
În drept, au fost invocate disp.art.1349, art.1357-1359, art.1381,1386, art.1539 Cod civil, iar în susținere a fost solicitată administrarea probei cu înscrisuri ( filele 7 -31, 177 - 354)
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a invocat excepția de nelegalitate a HCL C. nr.120/3.04.2008 și excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei anului 2010.
Pe fond a solicitat respingerea cererii ca nefondată având în vedere că nu există dispoziții legale pentru stabilirea pârâtului ca debitor al acestei contribuții, respectiv nu există dispoziții legale care să instituie obligația autorității publice locale de a contribui la finanțarea activității de protecție a copiilor protejați în sistem rezidențial, respectiv a persoanelor adulte protejate în centre, iar în subsidiar, s-a arătat că valoarea sumei ce constituie obiect al cererii de chemare în judecată nu este certă.
În sedinta publică din data de 17.09.2014 instanta a pus in discutie natura juridica a cauzei si competenta functionala a secției I civile iar prin sentința civilă nr. 2081/17.09.2014 a declinat soluționarea cauzei în favoarea Secției de C. Administrativ și Fiscal din cadrul Tribunalului C..
Dosarul a fost înregistrat sub nr._ pe rolul Secției de C. Administrativ și Fiscal din cadrul Tribunalului C. unde prin încheierea din 20.11.2014 a fost respinsă ca indamisibilă excepția de nelegalitate a HCJ nr. 120/2008 a Consiliului Județean C..
S-a administrat proba cu înscrisuri.
Instanța a rămas în pronunțare pe excepția prescripției dreptului material la acțiunea privind pretențiile aferente anului 2010 și pe fondul cauzei.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
În conf. cu art. 248 c.pr.civ., instanța va soluționa cu prioritate excepția prescripției dreptului la acțiune pentru pretențiile din perioada anului 2010, excepție invocata de pârât prin întâmpinare.
Instanța reține că reclamanta prin răspunsul la întâmpinare a arătat că prin raportare la obiectul acțiunii, întrucât sunt venituri la bugetul reclamantei, instituție publică finanțată parțial de la bugetul de stat devine incident art.131 c.pr.fiscală și art. 3 pct. 2 L 69/2010.
Instanța va admite excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei anului 2010 și va respinge cererea de chemare în judecată privind pretențiile aferente acestei perioade ca prescrisă, considerând că termenul de prescripție este de 3 ani cf. Decretului nr. 167/1958 pentru următoarele aspecte:
Chiar dacă suma solicitată de reclamantă se încadrează în disp.art.3 pct.2 din Lg 69/2010 instanța apreciază că în ceea ce privește prescripția dreptului material la acțiune nu se aplică dispozițiile codului de procedură fiscală.
Astfel, potrivit art. 1 al.2 din c.pr.fiscală, prezentul cod se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului consolidat însă la al. 3 se prevede expres care sunt activitățile desfășurate în acest sens și că aceste activități sunt desfășurate de organele fiscale.
Ori în cauză acțiunea nu are ca obiect colectarea unei contribuții ce conține venituri ale bugetului consolidat de către organele fiscale pentru a aprecia că termenul de prescripție este de 5 ani cf. art. 91 c.pr.civ.( dreptul organelor de a stabili obligații fiscale se prescrie în 5 ani) sau cf art. 131 c.pr.fiscală ce reglementează termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea.
Prin urmare, având în vedere calitatea părților, obiectul cauzei, instanța apreciază că, în speță, în ceea ce privește prescrierea dreptului material la acțiune, se aplică D 167/1958.
Potrivit art. 3 din D 167/1958 termenul de prescripție este de 3 ani, motiv pentru care, având în vedere că reclamanta solicită plata contribuției datorate de pârât pentru anul 2010, a cărei scadență nu poate fi situată mai târziu de 31.12.2010, termenul de prescripție s-a împlinit la 31.12.2013, înainte de introducerea prezentei cereri de chemare în judecată.
Susținerile reclamantei potrivit cărora ar fi întrerupt termenul de prescripție prin adresele înainte pârâtului sunt neîntemeiate, întrucât conform dispozițiilor art. 16 lit. a-b din Decretul nr. 167/1958 prescripția nu se poate întrerupe prin această modalitate. Faptul că ulterior scadenței obligației reclamanta ar fi comunicat pârâtei suma datorată pentru anul 2010 nu poate constitui un motiv de întrerupere al termenului de prescripție, care potrivit dispozițiilor art. 16 din decret nu poate fi decât recunoașterea debitului de către pârât sau introducerea cererii de chemare în judecată.
Pe fondul cauzei, în drept:
- art.118 alin.1 din L.nr.272/2004, privind protectia si promovarea drepturilor copilului, în forma activa in perioada 2011-2013, potrivit căruia – „1) Prevenirea separării copilului de familia sa, precum și protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi se finanțează din următoarele surse: a) bugetul local al comunelor, orașelor și municipiilor”.
- art.33 din L.nr.448/2006, privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit căruia – “(1) Autoritățile administrației publice locale au obligația de a organiza, administra și finanța servicii sociale destinate persoanelor cu handicap, în condițiile legii”
- art.54 din L.nr.448/2006, privind protectia si promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, potrivit căruia – “(4) Decontarea cheltuielilor dintre autoritățile administrației publice locale se face în baza costului mediu lunar al cheltuielilor efectuate în luna anterioară de centrul în care persoana cu handicap este îngrijită și protejată.
- art.6 alin.2 din HG nr.23/2010, privind aprobarea standardelor de cost pentru serviciile sociale, potrivit căruia – “Finanțarea serviciilor sociale conform standardelor de cost prevăzute în anexele nr. 1 și 2 se asigură de la bugetul de stat în limita bugetelor aprobate anual cu această destinație în legea bugetului de stat și din bugetele proprii ale autorităților administrației publice locale”,
- art.40 din L.nr.47/2006, privind sistemul national de asistenta sociala, pentru perioada pana la data de 23.12.2011, potrivit căruia – “(3)De la bugetele locale ale municipiilor, orașelor și comunelor se asigură finanțarea:
a)serviciilor sociale realizate de consiliile locale, singure sau în parteneriat cu formele de asociere ale societății civile;
b)ajutoarelor sociale și facilităților acordate pe plan local.
(4)Consiliile locale de la toate nivelurile administrației publice locale au obligația să prevadă în bugetele proprii, distinct, fondurile necesare pentru servicii sociale și prestații sociale, stabilite prin legi speciale și hotărâri ale consiliilor locale.”
- art.132 lit.c din L.nr.292/2011, privind asistenta sociala, pentru perioada ulteriora datei de 23.12.2011, potrivit căruia – “Serviciile sociale se finanțează din următoarele surse:
c) bugetele locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, respectiv bugetele locale ale sectoarelor municipiului București;
Instanța reține că, deși toate aceste dispoziții prevăd obligația pârâtului de a susține din bugetul său serviciile sociale destinate persoanelor cu handicap precum și copiilor separați de părinți, creanța pretinsă de reclamantă nu este certă și lichidă, întrucât nu există nicio dispoziție legală care să prevadă cuantumul cu care trebuie să susțină bugetul local cheltuielile legate de aceste servicii sociale.
Un argument invocat de reclamantă cu privire la temeinicia pretențiilor sale reprezintă HCJ 120/2008 a Consiliului Județean C. ce a fost emisă în baza art. 3 HG 457/2000.
Prin hotărâre s-a aprobat costul anual pentru beneficiarii serviciilor oferite de D. C. pentru anul 2008, stabilindu-se la art. 5 obligația consiliilor locale de a stabili prin hotărâre contribuția anuală a colectivității locale care nu poate fi mai mică de 25%.
Un prim motiv pentru care instanța înlătură această hotărâre ca temei al pretențiilor reprezintă faptul că acest act administrativ nu poate fi aplicat în cauză.
HCJ 120/2008 privește costul anual pentru beneficiarii serviciilor sociale pentru anul 2008 și obligația consiliilor locale pentru anul 2008, în timp ce pretențiile din prezenta acțiune sunt aferente perioadei 2011 – 2013.
În concluzie, HCJ 120/2008 nu se poate reține în cauză ca temei al pretențiilor întrucât produce efecte doar pentru anul 2008 iar pretențiile din prezenta cauză vizează perioada 2011 – 2013.
De asemenea în raport de perioada din prezenta cauză, OUG 26/1997 și HG 457/2000 nu se aplică având în vedere L 272/2004 a abrogat la 01.01.2005 în parte OUG 26/1997.
În ceea ce privește cota de 25% instanța reține că în perioada 2011 – 2013 nu există nici un act normativ care să reglementeze acest aspect.
Art. 3-5 din HG 457/2000 ce reglementează nivelul contribuției comunității locale pentru fiecare copil protejat sau persoană majoră care beneficiază de protecție în condițiile art.19 din OUG 26/1997 nu se aplică în condițiile în care art.19 din OUG 26/1997 a fost abrogat prin L 272/2014.
Prin abrogarea art.19 OUG 26/1997 implicit s-au abrogat și normele de aplicare respectiv HG 457/2000.
Ulterior prin OUG 103/2013 s-a prevăzut la art. 20 că începând cu anul 2014 finanțarea sistemului de protecție a copilului centrelor de asistență socială a persoanelor cu handicap se asigură de la bugetul de stat, prin sume defalcate din TVA în proporție de cel mult 75% din necesarul stabilit de MMPSPV în baza standardelor cost calculate prin HG 23/2010 (alin. 1) iar începând cu anul 2014 finanțarea drepturilor asistenților personali ai persoanelor cu handicap grav sau indemnizații lunare ale persoanelor cu handicap grav acordate cf Legii 448/2006 se asigură de la bugetul de stat din sume defalcate din TVA în proporție de 75% (alin. 2).
Conform alin. 3 din OUG nr. 103/2013, pentru finanțarea integrală a cheltuielilor prevăzute la alin. 1 și 2, autoritățile administrative publice au obligația să aloce din sumele din bugetele locale ale acestora, dar nu mai puțin de 25%.
Instanța nu poate reține aceste dispoziții legale ce devenind aplicabile începând din 2014 întrucât pretențiile din prezenta cauză privesc perioada 2011- 2013.
Dispozițiile din L 448/2006, art.94 și HG 268/2007 – art. 53 al.1 invocate de reclamantă în susținerea contribuției de 25% la finanțarea sistemului de asistență socială vor fi înlăturate de instanță pentru următoarele aspecte:
În primul rând aceste dispoziții nu reglementează expres contribuțiile de 25%.
În al doilea rând, art. 94 prevede că protecția persoanelor cu handicap se finanțează și de la bugetul local și că prin ordin se va stabili costul mediu lunar.
Prin Ord. 467/2009 s-a stabilit costul lunar mediu de întreținere.
Ulterior prin HG 23/2010 s-a aprobat în anexa 2 nivelul standardului de cost pentru serviciile sociale destinate protecției și promovării drepturilor persoanelor adulte cu handicap.
Tot prin HG 23/2010 – art.6 care se aplică în speță s-a reglementat că finanțarea serviciilor sociale conform standardelor prevăzute în anexele 1 și 2 se asigură de la bugetul de stat în limita bugetelor aprobate anual și din bugetele proprii ale autorităților administrative publice locale.
În privința autorităților publice locale art.3 din HG 23/2010 arată că acestea vor acorda fonduri doar în situația în care costurile necesare finanțării serviciilor depășesc nivelul prevăzut de standardul de cost aprobat prin HG 23/2010. Nu s-a făcut dovada de către reclamantă a acestei situații de fapt iar așa cum s-a reținut mai sus obligația de a suporta cota de 25% din cheltuieli nu este prevăzută de dispozițiile legale.
În ce privește dispozițiile art. 111 și 112 din L 272/2004 invocate de reclamantă privesc obligațiile consiliilor locale de a organiza autonom sau prin asociere servicii de zi și servicii de tip familial și de tip rezidențial.
Aceste dispoziții nu reglementează obligațiile autorităților locale de a contribui cu 25% la finanțarea sistemului de asistență socială.
Prin urmare, în raport de toate aspectele de fapt și de drept arătate, instanța reține caracterul neîntemeiat al cererii reclamantei, creanța pretinsă de aceasta neavând caracter cert și lichid, motiv pentru care va respinge cererea de chemare în judecată privind pretențiile aferente perioadei 2011-2013, ca neîntemeiată.
Instanța va respinge cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, având în vedere că pârâtul nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune privind pretențiile aferente anului 2010 și respinge cererea de chemare în judecată privind pretențiile aferente acestei perioade ca prescrisă.
Respinge acțiunea precizată formulată de reclamanta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului C. cu sediul în C. ., în contradictoriu cu pârâtul Orașul Năvodari prin Primar, cu sediul în Năvodari, ., jud. C. privind pretențiile aferente perioadei 2011-2013, ca neîntemeiată.
Respinge cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 22.01.2015.
PREȘEDINTE,GREFIER,
F. N. D. V. S.
Red.jud. F.N./11.02.2015
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 426/2015. Tribunalul... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 196/2015.... → |
|---|
