Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 131/2013. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 131/2013 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 20-02-2013 în dosarul nr. 20882/63/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIE Nr. 131/2013
Ședința publică de la 20 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G. V.
Judecător M. E. P.
Judecător C. E. I.
Grefier M. G.
Pe rol judecarea contestației în anulare formulată de contestator . împotriva deciziei nr.740 din 15.11.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._/215/2010 în contradictoriu cu intimat D. -AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu a răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează cererea de strigarea dosarului la sfârșitul ședinței depusă de av.C. M. apărătorul contestatoarei, iar în cazul în care nu se va putea prezenta să se amâne pronunțarea pentru a depune concluzii scrise și depunerea întâmpinării de intimată..
La sfârșitul ședinței de judecată la strigarea dosarului, nu au răspuns părțile.
Instanța constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față, deliberând:
Prin decizia nr. nr.740 din 15.11.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._/215/2010 a fost respins recursul declarat de recurent . împotriva sentinței civile nr._ din 05.09.2011, pronunțată de Judecătoria C. în dosarul nr._/215/2010 în contradictoriu cu intimat D. - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ
Pentru a se pronunța astfel instanța de recurs a reținut că:
Prin sentința civilă nr._ din 05.09.2011, Judecătoria C. a respins ca neîntemeiată, plângerea contravențională formulată de petenta ., în contradictoriu cu intimata DGFP-AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cu sediul în mun. C., jud. D..
A menținut procesul-verbal ./200 nr._/17.08.2010 și toate sancțiunile principale și complementare.
Pentru a se pronunța astfel instanța de fond a reținut că:
Prin procesul-verbal ./200 nr._/17.08.2010, întocmit de inspectori fiscali din cadrul ANAF-DGFP D., petenta a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 8000 de lei, suspendarea activității pe o perioadă de 3 luni, precum și confiscarea sumei de 3828,88 lei.
S-a reținut că în urma controlului efectuat în data de 17.08.2010, orele 13,30, la sediul societății, s-a constatat că societatea nu a emis bonuri fiscale pentru toate livrările efectuate în această zi, astfel că a rezultat o diferență neînregistrată în casele de marcat ale societății de 3828,88 lei.
Procesul-verbal contestat a avut la baza raportul de inspecție fiscală consemnat în procesul-verbal atașat la filele 7-8 din dosar, raport în care s-a reținut în data de 17.08.2010, orele 13,30, că societatea petentă desfășoară activitatea cod CAEN nr. 4711 „Comerț cu amănuntul în magazine nespecializate, cu vânzare predominantă de produse alimentare”, organizată în patru raioane, fiecare dotat cu casă proprie de marcat fiscalizată.
Analizând legalitatea formală a procesului-verbal, instanța de fond a reținut că acesta respectă mențiunile prevăzute sub sancțiunea nulității exprese de art. 17 din OG nr. 2/2001, iar petenta nu a invocat motive de nelegalitate formală.
În ceea ce privește temeinicia procesului-verbal, petenta a contestat situația de fapt încadrată în drept în prevederile art. 10 alin. 1 lit. b) din OG nr. 28/1999, potrivit cu care constituie contravenție neîndeplinirea obligației operatorilor economici de a se dota și de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale avizate conform art. 5 alin. (2), la termenele stabilite la art. 6, cu excepția prevăzută la art. 1 alin. (4), neemiterea bonului fiscal pentru toate bunurile livrate sau serviciile prestate ori emiterea de bonuri cu o valoare inferioară celei reale, precum și nereintroducerea datelor înscrise pe rola jurnal privind tranzacțiile efectuate de la ultima închidere zilnică până în momentul ștergerii memoriei operative.
Petenta a invocat, în esență, faptul că agenții constatatori nu au făcut o analiză întemeiată pe toate actele contabile existente la data respectivă în societate, fără un inventar contabil, la fiecare gestiune, iar angajații pârâtei au făcut o aproximare pe fiecare gestiune în parte, fără a se întemeia pe acte.
Criticile formulate de petentă au fost neîntemeiate, în opinia instanței de fond pentru următoarele motive:
Astfel, din mențiunile cuprinse în raportul de închidere zilnică (Z) din data de 16.08.2010, depus la fila 32 din dosar, rezultă că în data de 16.08.2010, ziua anterioară controlului, la ora 20.50, petenta avusese vânzări de 5462,30 lei și 27 de bonuri fiscale emise.
In data de 17.08.2010, în intervalul orar 10 – 13,30 (ora finalizării controlului), astfel cum rezultă din monetarul depus la filele 33-36 din dosar, petenta avea în numerar în sertarele celor 4 case de marcat suma de 10 179,29 de lei, iar potrivit rapoartelor nefiscale X depuse la filele 82-86 din dosar, până la ora finalizării controlului (orele 13,30), petenta emisese bonuri fiscale pentru suma de 6435,27 de lei, pentru toate cele patru case de marcat, neputând justifica prezența, în plus, a sumei de 3828,88 lei, diferență neoperată în casele de marcat.
Cât privește concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expertul B. I., în sensul că nu există diferențe dintre rolele jurnal și bonurile de casă, monetar evidențiat, marfa vândută în gestiunea raionului conserve și registrul de casă în data de 17.08.2010, precum și că valoarea reală a mărfurilor vândute la raionul de conserve în data de 17.08.2010 se ridică la suma de 7306 lei, determinată pe baza însumării valorii rolei jurnal din 17.08.2010 (3603 lei) și suma facturată prin factura fiscală depusă la fila 21 în cuantum de 3703 lei și încasată cu chitanța depusă la aceeași filă, instanța le-a înlăturat pentru următoarele considerente.
Sub un prim aspect, valoarea rolei jurnal depusă la dosarul cauzei la filele 66-68, concretizată în raportul general depus la fila 66, are în vedere suma de 3603,65 lei, sumă ce reprezintă încasări efectuate până la ora 19,23, pentru un număr de 73 de clienți, așadar livrări de bunuri ulterioare finalizării controlului de la ora 13,30, fiind aspecte ulterioare, pe care inspectorii intimatei nu le aveau la dispoziție în momentul întocmirii procesului-verbal contestat și pe care nici instanța nu le poate avea în vedere, deoarece sancțiunea nulității procesului-verbal presupune verificarea respectării dispozițiilor legal la momentul întocmirii procesului-verbal, iar nu ulterior.
Cât privește suma de 3703 lei, facturată de petentă prin factura nr._/17.08.2010 și încasată cu chitanța nr._/17.08.2010, instanța nu o poate avea în vedere în sprijinul apărărilor petentei.
Instanța de fond a reținut că dincolo de aspectul că aceste acte contabile nu au fost puse la dispoziția inspectorilor în momentul efectuării controlului (deși pe factură se menționează data de 17.08.2010, orele 13, chitanța nepurtând nicio oră în ceea ce privește clientul .) între registrul de casă din data de 17.08.2010 depus la fila 22 din dosar și fila registrului de casă din aceeași dată depus la filele 64 și 87, există diferențe și în ceea ce privește soldul precedent, aferent datei de 17.08.2010 (_.96 lei, respectiv_,14 lei), existând presupunerea că unul dintre aceste formulare au fost întocmite pro causa și cu nerespectarea legislației contabile.
Apoi, așa cum a arătat și intimatul prin întâmpinare, emiterea unei facturi fiscale nu exemptează petenta de obligația de a emite bonuri fiscale, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) din OUG nr. 28/1999, Operatorii economici prevăzuți la alin. (1), denumiți în continuare utilizatori, au obligația să emită bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice fiscale și să le predea clienților. La solicitarea clienților, utilizatorii vor elibera acestora și factură fiscală.
Prin urmare, independent de emiterea sau nu a facturii fiscale, emiterea bonului fiscal pentru serviciile prestate/bunurile livrate - așadar pentru suma de 3703 lei, încasată de la . - câtă vreme aceste operațiuni nu fac parte din excepțiile prevăzute de art. 2 din ordonanță, este obligatorie, iar petenta nu a făcut dovada emiterii bonurilor fiscale pentru această sumă.
Cât privește susținerea petentei că agenții constatatori nu au efectuat o inventariere a mărfurilor vândute, lipsa inventarierii fiind, de altfel, reținută și de expertul contabil, motiv pentru care nu a putut stabili valoarea mărfii rămase în gestiunea raionului conserve, instanța de fond a precizat că obligația de inventariere revenea petentei, conform Ordinului MEF nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile și Legii nr. 82/1991, a contabilității, iar documentele astfel întocmite să fie puse la dispoziția agenților de control, iar nu intimatului, procesul-verbal întocmit la data de 17.08.2010, orele 13,30, având în vedere diferențele dintre monetarul găsit în cele patru case de marcat și sumele marcate prin bonurile fiscale emise, iar diferența de 3828,88 lei, nu a putut fi justificată de petentă nici în cadrul prezentei plângeri contravenționale.
Față de aspectele mai sus-reținute, instanța de fond a reținut că nu există motive de netemeinicie ale procesului-verbal contestat, plângerea urmând a fi respinsă ca neîntemeiată, iar actul de constatare și sancționare menținut ca atare, atât în privința sancțiunii principale a amenzii contravenționale, minimul special de 8000 de lei, cât și în privința sancțiunilor complementare, constând în suspendarea activității societății pe o perioadă de 3 luni și confiscarea sumei de 3828,88 lei, a cărei încasare nu este justificată prin bonuri fiscale.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs petenta . criticând-o ca netemeinică și nelegală, solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței de fond în sensul admiterii plângerii și anulării măsurilor complementare dispuse prin acesta.
În motivarea recursului a aratat că instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat, inclusiv concluziile raportului de expertiză contabilă solicitat și încuviințat în cauză, în condițiile în care acesta reflectă opinia unui specialist în domeniu, iar pe de altă parte, aceiași instanță nu a avut în vedere nici actele justificative, considerând greșit că actele contabile au fost puse la dispoziția inspectorilor în momentul efectuării controlului, deși s-au administrat probe care evidențiază foarte clar că documentele respective erau deținute de administratorul unității, iar acesta nu se afla în sediul societății la momentul efectuării controlului.
De asemenea raportat la obiectul cererii, instanța de fond nu a avut în vedere nici disproporția vădită între așa zisa faptă săvârșită și măsurile sancționării aplicate, în condițiile în care acestea sunt exagerate în raport cu constatările făcute de inspectorii fiscali, deși împreună cu procesul verbal atacat, intimata a emis și dispoziția de măsuri nr.8692/19.08.2010, dar și un proces verbal de inspecție fiscală întocmit tot la data de 17.08.2010, ulterior acestora emițând și decizia nr.4/28.09.2010, propriu zis aceiași sancțiune, dispusă ca urmare a săvârșirii aceleiași contravenții, apărând menționată în două acte distincte, cu regim distinct din punct de vedere al procedurii de contestare.
Intimata D. - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ a depus întâmpinare solicitând respingerea recursului, menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate, ținând seama și de dispozițiile art.304 ind.1 C.p.civ., tribunalul a apreciat ca nefondat recursul declarat, pentru următoarele considerente:
Procesul verbal de contravenție este un act administrativ de autoritate întocmit de agentul constatator ca reprezentant al unei autorități administrative, învestit cu autoritatea statală pentru constatarea si sancționarea unor fapte care contravin ordinii sociale, după o procedură specială prevăzută de lege, astfel că se bucură de prezumția de autenticitate și veridicitate, care însa este relativă și poate fi răsturnată prin probe de către contravenient conform disp.art.1169 c. civil care reglementează sarcina probei.
Prezumția relativă de temeinicie și legalitate a procesului verbal de contravenție nu încalcă dreptul petentului la un proces echitabil. După cum a constatat Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în cauzele Salabiaku c. Franței și A. c. României), prezumțiile de fapt și de drept sunt recunoscute în toate sistemele juridice, fiind permisă utilizarea acestora și în materie contravențională sau materie penală (cum este calificat în unele situații materia contravențională prin raportare la C.E.D.O.), pentru dovedirea vinovăției făptuitorului. Trebuie însă îndeplinite două condiții:respectarea unor limite rezonabile, ținându-se cont de miza litigiului, și respectarea dreptului la apărare.
În cauză, atât miza litigiului, cât și posibilitatea petentei/recurente de a combate prezumția de legalitate și de temeinicie, îndreptățesc aplicarea acestei prezumții.
Prin urmare, recurentei i s-a dat posibilitatea de a proba o stare de fapt contrară celei reținute în procesul verbal contestat, probă pe care însă nu a făcut-o și, deci, prezumția relativă de temeinicie a acestuia nu a fost răsturnată.
În privința corectitudinii situației de fapt reținută de instanța de fond, tribunalul a constata că instanța de fond a apreciat în mod just probele administrate.
Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut că, în data de 16.08.2010, ziua anterioară controlului, la ora 20.50, petenta avusese vânzări de 5462,30 lei și 27 de bonuri fiscale emise iar, în data de 17.08.2010, în intervalul orar 10 – 13,30 (ora finalizării controlului), petenta avea în numerar în sertarele celor 4 case de marcat suma de 10 179,29 de lei și, până la ora finalizării controlului (orele 13,30), petenta emisese bonuri fiscale pentru suma de 6435,27 de lei, pentru toate cele patru case de marcat, neputând justifica prezența, în plus, a sumei de 3828,88 lei, diferență neoperată în casele de marcat.
În acest sens sunt înscrisurile depuse la dosarul cauzei constând în: raportul de închidere zilnică (Z) din data de 16.08.2010( fila 32 din dosarul de fond), monetarul depus la filele 33-36 din dosarul de fond și rapoartele nefiscale X depuse la filele 82-86 din dosarul de fond.
În ceea ce privește critica referitoare la înlăturarea concluziilor raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză, instanța de recurs a constatat că aceasta este neîntemeiată întrucât instanța de fond, întemeiat, a înlăturat aceste concluzii deoarece, expertul a avut în vedere livrări de bunuri ulterioare finalizării controlului de la ora 13,30, (încasări efectuate până la ora 19,23, pentru un număr de 73 de clienți) respectiv aspecte ulterioare, pe care inspectorii intimatei nu le aveau la dispoziție în momentul întocmirii procesului-verbal contestat și pe care nici instanța nu le putea avea în vedere, deoarece sancțiunea nulității procesului-verbal presupune verificarea respectării dispozițiilor legal la momentul întocmirii procesului-verbal, iar nu ulterior.
Nici critica referitoare la înlăturarea actelor justificative referitoare la suma de 3703 lei, facturată de petentă prin factura nr._/17.08.2010 și încasată cu chitanța nr._/17.08.2010, nu a fost considerată întemeiată.
Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect că, pe de o parte, aceste acte nu au fost puse la dispoziția inspectorilor în momentul efectuării controlului, existând presupunerea că unul dintre aceste formulare au fost întocmite pro cauza și cu nerespectarea legislației contabile.
Pe de altă parte, instanța de recurs a constatat că, susținerea recurentei în sensul că aceste documente erau deținute de administratorului care nu se afla în sediul societății în momentul efectuării controlului, este contrazisă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei respectiv procesul verbal încheiat cu ocazia controlului conform căruia la efectuarea controlului a participat administratorul societății, P. M., care a semnat acest proces verbal iar factura și chitanța invocate de recurentă poartă semnătura aceluiași administrator.
Prin urmare, instanța de recurs a apreciat că factura nr._/17.08.2010 și chitanța nr._/17.08.2010, au fost întocmite pro cauza.
Chiar și în situația în care aceste înscrisuri ar fi fost emise în realitate, petenta nu era exceptată de la obligația de a emite bonuri fiscale, întrucât potrivit art. 1 alin. (2) din OUG nr. 28/1999, Operatorii economici prevăzuți la alin. (1), denumiți în continuare utilizatori, au obligația să emită bonuri fiscale cu aparate de marcat electronice fiscale și să le predea clienților. La solicitarea clienților, utilizatorii vor elibera acestora și factură fiscală.
În consecință, independent de emiterea sau nu a facturii fiscale, emiterea bonului fiscal pentru serviciile prestate/bunurile livrate pentru suma de 3703 lei, încasată de la ., câtă vreme aceste operațiuni nu fac parte din excepțiile prevăzute de art. 2 din ordonanță, este obligatorie, iar petenta nu a făcut dovada emiterii bonurilor fiscale pentru această sumă.
Cum in speța activitatea economica desfășurata de petenta nu se încadrează in excepțiile prev. de art.2 din OUG nr.28/1999, respectiv in cazurile pentru care nu este obligatorie utilizarea aparatelor de marcat fiscale, rezulta ca petenta avea obligația emiterii bonurilor fiscale pentru bunurile vândute direct către populație, obligație pe care aceasta nu si-a îndeplinit-o, neemițând bonuri pentru suma de 3828,88 lei, așa cum corect au reținut agenții constatatori.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că instanța de fond a apreciat corect concludenta probelor administrate in cauza si le-a interpretat coroborat, reținând corect ca in speța petenta nu a reușit să răstoarne, prin probatoriul administrat, prezumția relativa de legalitate și temeinicie de care se bucură procesul verbal de contravenție conform art. 34 alin.1 din O.G. 2/2001.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, tribunalul a apreciat că dat fiind pericolul social al faptei: neemiterea bonului fiscal pentru o vânzare în valoare de 3828,88 lei, deci nu pentru o sumă mică, arată predispoziția recurentei pentru încălcarea regulilor privind emiterea bonurilor fiscale, prin aceasta fiind încurajată evaziunea fiscală, cu consecințe grave asupra stabilității financiare a statului, nefiind potrivită față de gravitatea faptei aplicarea sancțiunii avertismentului.
În acest sens, instanța de recurs a luat în considerare și conduita petentei care nu a recunoscut săvârșirea faptei; astfel, în măsura în care nu s-a manifestat în sensul înțelegerii faptei săvârșite, a recunoașterii acesteia.
Cu privire la sancțiunea complementară, tribunalul a constatat că agenții constatatorii au evaluat în mod corect impactul acestei măsuri asupra activității recurentei, ținând seama de gravitatea faptei acesteia.
În cauza de față, suspendarea activității reprezintă un exemplu puternic pentru ceilalți comercianți, astfel încât va preveni eficient săvârșirea contravenției de alte persoane
Față de cele arătate, în raport de dispozițiile art. 312 al. 1 C. proc. civ. și având în vedere că, în cauză, nu sunt incidente nici unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc civ. sau alte motive de ordine publică, instanța de recurs a respins recursul, și a menținut hotărârea instanței de fond.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare ..
Consideră contestatoarea că instanța de recurs a omis să analizeze motivele de recurs invocate, respectiv motivul de recurs prin care se invocă, că instanța de fond a ignorat total faptul că angajații intimatei, fără a lua în calcul registrul de casă, facturile mărfurilor intrate în gestiune,memoria generată pe perioadele anterioare, fără a se face un inventar al fiecărui gestiuni, au aproximat cam cât ar fi trebuit să se vândă și cam câte bonuri fiscale s-au emis, raportându-se aleatoriu la o perioadă anterioară, trăgând o concluzie fără un suport real, că nu s-ar fi emis bonuri fiscale pentru produsele vândute și astfel, de la faptul că nu s-ar fi emis bon fiscal pentru un kg de zahăr s-a ajuns la o verificare făcută pe supoziții, bazată pe aprecierea personală a acestor angajați, că nu s-are fi emis bonuri fiscale pentru marfa vândură în valoare de 3.702 lei, fără a consulta actele contabile ale societății, pentru fiecare gestiune în parte.
Mai arată că, măsura suspendării activității societății ar avea drept consecință indisponibilizarea a aproximativ 30 de angajați, imposibilitatea achitării creanțelor bugetare, a creditelor bancare, imposibilitatea achitării salariilor, astfel că a solicitat instanței sancțiunea aplicată să fi fost avertismentul.
În drept își motivează cererea de disp. art.318 alin.1 C.p.c.
La data de 19.02.2013 intimat D. -AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ. a depus întâmpinare solicitând respingerea contestației în anulare, menținerea ca temeinică și legală a deciziei tribunalului.
Analizând și coroborând materialul probator administrat în cauză, prin prisma motivelor contestației în anulare, instanța apreciază că prezenta contestație este neîntemeiată.
Contestatoarea invocă incidența prevederilor art 318 teza a II a Cod pr civilă, respectiv cazul contestației în anulare specială în care când instanța de recurs a omis să examineze toate motivele de modificare sau de casare invocate, în cazul în care recursul a fost respins sau admis în parte, întrucât instanța de recurs ar fi omis să analizeze toate motivele recursului său.
Din analiza motivelor de recurs depuse de contestoare se observă că aceasta nu a invocat în motivarea recursului niciunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art 304 Cod procedură civilă și doar a criticat înlăturarea raportului de expertiză efectuat în primă instanță și faptul că agenții constatatori nu ar fi luat în considerare toate documentele puse la dispoziție.
Totodată prin notele scrise depuse în cursul judecării cauzei, recurenta a criticat modul de interpretare a probelor de prima instanță și aplicarea sancțiunii suspendării activității.
Pentru a fi admisibilă o contestație în anulare întemeiată pe art 318 alin 1 teza a II a, este necesar ca instanța să fi omis să cerceteze un caz de casare sau de modificare. Dacă l-a analizat și nu și l-a însușit, contestația în anulare nu este admisibilă.
Prin urmare este necesar ca instanța de recurs să nu se fi pronunțat asupra unui motiv de casare sau modificare.
Este adevărat că potrivit art 304 ind 1 Cod pr civilă, partea poate invoca împotriva unei hotărâri de primă instanță în materia plângerii contravenționale, orice motiv de nemulțumire, dar aceasta nu înseamnă că orice argument al părții poate fi calificat ca și un motiv de recurs.
Ori contestarea în recursul formulat a susținut, ca motive de recurs, faptul că instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat, inclusiv concluziile raportului de expertiză contabilă solicitat și încuviințat în cauză, în condițiile în care acesta reflectă opinia unui specialist în domeniu, iar pe de altă parte, aceiași instanță nu a avut în vedere nici actele justificative, considerând greșit că actele contabile au fost puse la dispoziția inspectorilor în momentul efectuării controlului, deși s-au administrat probe care evidențiază foarte clar că documentele respective erau deținute de administratorul unității, iar acesta nu se afla în sediul societății la momentul efectuării controlului.
De asemenea raportat la obiectul cererii, instanța de fond nu a avut în vedere nici disproporția vădită între așa zisa faptă săvârșită și măsurile sancționării aplicate, în condițiile în care acestea sunt exagerate în raport cu constatările făcute de inspectorii fiscali, deși împreună cu procesul verbal atacat, intimata a emis și dispoziția de măsuri nr.8692/19.08.2010, dar și un proces verbal de inspecție fiscală întocmit tot la data de 17.08.2010, ulterior acestora emițând și decizia nr.4/28.09.2010, propriu zis aceiași sancțiune, dispusă ca urmare a săvârșirii aceleiași contravenții, apărând menționată în două acte distincte, cu regim distinct din punct de vedere al procedurii de contestare
Instanța de recurs a analizat aceste motive ale recursului, reținând corectitudinea motivării instanței de fond în privința înlăturării raportului de expertiză.
Totodată instanța de recurs a analizat în detaliu motivele pentru care celelalte înscrisuri depuse de recurentă nu puteau răsturna situația de fapt reținută de agenții constatatori și de instanța de fond, reținând că înscrisurile au fost întocmite ulterior momentului controlului, fiind întocmite pro causa, iar chiar și în situația în care toate înscrisurile invocate de recurentă ar fi fost valabile, aceasta avea oricum obligația de a emite bon fiscal în momentul vânzării, conform art 1 alin. (2) din OUG nr. 28/1999, instanța de recurs în esență faptul că existența altor acte contabile și înscrisuri nu o scutea pe recurentă de obligația emiterii bonurilor fiscale.
Mai invocă, contestoarea faptul că instanța de recurs nu ar fi răspuns la argumentul său prin care arăta că în mod greșit instanța de fond a stabilit că nu au fost emise bonuri fiscale pentru livrări în valoare de 3702 lei, în condițiile în care nu a fost efectuat un inventar la momentul controlului și nu au fost avute în vedere documentele contabile.
Ori instanța de recurs a reținut faptul că „în data de 17.08.2010, în intervalul orar 10 – 13,30 (ora finalizării controlului), petenta avea în numerar în sertarele celor 4 case de marcat suma de 10 179,29 de lei și, până la ora finalizării controlului (orele 13,30), petenta emisese bonuri fiscale pentru suma de 6435,27 de lei, pentru toate cele patru case de marcat, neputând justifica prezența, în plus, a sumei de 3828,88 lei, diferență neoperată în casele de marcat.”
Se observă astfel că instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs și a stabilit în mod implicit netemeinicia apărării recurentei, atâta timp cât a considerat corectă stabilirea valorii mărfii livrate fără emiterea unui bon fiscal, în modul prezentat în decizia contestată.
De asemenea, instanța de recurs a gravitatea faptei și atitudinea recurentei, considerând că acestea nu justifică înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului.
În continuarea motivării, instanța de recurs a analizat corectitudinea aplicării sancțiunii complementare a suspendării activității stabilind că agenții constatatorii au evaluat în mod corect impactul acestei măsuri asupra activității recurentei, ținând seama de gravitatea faptei acesteia.
Având în vedere aceste considerente instanța constată că instanța de recurs a analizat toate motivele recursului, răspunsul la motivele recursului neimplicând o analiză detaliată a fiecărui argument al recurentei în condițiile în care acestea au primit un răspuns grupat în funcție de analiza efectuată de instanță.
F. de considerentele mai sus mentionate, constatand ca motivele invocate nu sunt întemeiate, în raport de dispozitiile art..318 teza a II a Cod pr. civ., tribunalul urmeaza sa respingă contestatia in anulare formulată de contestatoarea . împotriva deciziei nr.740 din 15.11.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosar nr._/215/2010 în contradictoriu cu intimat D. - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea . împotriva deciziei nr.740 din 15.11.2012, pronunțată de Tribunalul D. în dosarul nr._/215/2010 în contradictoriu cu intimat D. - AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Februarie 2013
Președinte, A. G. V. | Judecător, M. E. P. | Judecător, C. E. I. |
Grefier, M. G. |
Red.M.P/06.03.2013
Tehn M.G. 2 ex
| ← Pretentii. Sentința nr. 7789/2013. Tribunalul DOLJ | Obligaţia de a face. Sentința nr. 960/2013. Tribunalul DOLJ → |
|---|
