Anulare act administrativ. Sentința nr. 3083/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3083/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 28-10-2014 în dosarul nr. 7190/63/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 3083/2014
Ședința publică de la 28 Octombrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. M. G.
Grefier M. M.-S.
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamanta P. D. L., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE D., având ca obiect anulare act administrativ precum și a cererii de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva ADMINISTRAȚIEI JUDEȚENE A FINANȚELOR PUBLICE D..
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns avocat S. D. pentru reclamantă, și consilier juridic Gaiducovici S. G. pentru pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Având în vedere prevederile art. 74 alin. 2, coroborat cu dispozițiile art. 64 alin. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța pune în discuția părților admisibilitatea, în principiu, a cererii de chemare în garanție.
Apărătorul reclamantei arată că lasă la aprecierea instanței aspectul anterior menționat.
Reprezentantul pârâtei consideră că este admisibilă, în principiu, cererea de chemare în garanție.
Instanța apreciază că pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D. justifică un interes pentru a formula cerere de chemare în garanție – dat fiind că, în ipoteza în care va fi admisă acțiunea și va fi obligată pârâta anterior menționată și la plata unor cheltuieli de judecată, pretinde că este îndreptățită a recupera respectivele sume de la instituția chemată în garanție -, astfel încât urmează a încuviința, în principiu, cererea de chemare în garanție.
Avocat S. D. pentru reclamantă, depune la dosar copia cărții de identitate a părții pe care o reprezintă, în timp ce consilier juridic Gaiducovici S. G., pentru pârâtă, depune la dosar un înscris.
Apărătorul reclamantei menționează că are cunoștință despre actul anterior menționat, astfel încât nu solicită acordarea unui alt termen pentru a-l observa..
Atât apărătorul reclamantei cât și reprezentantul pârâtei, având cuvântul pe rând, menționează că nu mai au cereri de formulat și nici nu solicită administrarea altor probe – în dovedirea acțiunii, respectiv în contradovadă -, cu excepția înscrisurilor aflate la dosar.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța declară cercetarea procesului încheiată și, din oficiu, pune în discuția părților un motiv care ar putea atrage nulitatea Deciziei de impunere contestate – respectiv faptul că, prin Sentința nr. 835/2012 (rămasă irevocabilă), Curtea de Apel București a dispus anularea parțială a prevederilor art. 35 alin. 1 din Ordinul 617/2007 -, și acordă cuvântul atât asupra aspectului anterior menționat, cât și asupra acțiunii principale, precum și asupra cererii de chemare în garanție.
Avocat S. D., pentru reclamantă, precizează că lasă la aprecierea instanței incidența cauzei de nulitate a actului administrativ atacat anterior menționată. Referitor la fondul cauzei, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și anularea celor două acte administrative contestate. Menționează că, pentru o parte din sumele evidențiate în cuprinsul Deciziei de Impunere – aferente anului 2008 -, a intervenit prescripția iar, în privința contribuțiilor pentru anii următori, în mod greșit a fost stabilită o cotă de contribuție de 6,5%, cota corectă fiind de 5,5%. Solicită a fi avute în vedere toate motivele expuse pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată, și menționează că partea pe care o reprezintă dorește acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru – onorariul apărătorului ales urmând a fi solicitat pe cale separată. Referitor la cererea de chemare în garanție, învederează că lasă la aprecierea instanței modul de soluționare a acesteia.
Consilier juridic Gaiducovici S. G., pentru pârâtă, menționează că instituția pe care o reprezintă are competența de a emite Decizii de Impunere – conferită de prevederile Legii nr. 95/2006, ale O.G. 92/2003 (Codul de procedură fiscală) și ale O.U.G. 125/2011 -, astfel încât Sentința anterior menționată nu poate conduce la concluzia că se impune anularea respectivelor acte administrative. În același sens, face trimitere la o . Decizii ale Î.C.C.J (nr. 3878/2010, nr. 241 și 505/2014), la Decizia nr. 44/2013 a Curții de Conturi, precum și la celelalte hotărâri menționate în întâmpinare și în concluziile scrise. Referitor la fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii – pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării. În ceea ce privește prescripția, menționează că, până în anul 2009, cursul acesteia nu a curs, iar ulterior a intervenit o cauză de suspendare – reglementată de art. 2532 pct. 5 din Noul cod civil -, din moment ce reclamanta, cu rea-credință, a ascuns înscrisurile necesare pentru determinarea contribuției de asigurări sociale de sănătate. De asemenea, solicită admiterea cererii de chemare în garanție. Depune la dosar concluzii scrise.
În replică, apărătorul reclamantei precizează că partea pe care o reprezintă a comunicat pârâtei toate informațiile necesare pentru stabilirea contribuțiilor de asigurări sociale de sănătate, inclusiv contractele de prestări servicii încheiate.
INSTANȚA
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul D. sub nr._, în data de 12.05.2014 reclamanta P. D. L. a chemat în judecată pe pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE D. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună anularea Deciziei de impunere din oficiu nr._/23.12.2013 și a Deciziei nr. 554/28.02.2014 privind soluționarea contestației. De asemenea, în baza art. art. 453 Cod pr.civ. s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate.
În motivarea acțiunii, reclamanta a învederat faptul că, prin Decizia de impunere anterior menționată, i-a fost calculat un debit de 3.826 lei - reprezentând obligații de achitat către Fondul Național Unic de A. Sociale de Sănătate pentru perioada_ - 2009.
Împotriva respectivei Decizii reclamanta a formulat - în data de 29.01.2014, cu respectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 -, contestația înregistrată la Casa de Asigurări de Sănătate D. sub nr. 3512, prin care a solicitat anularea actului administrativ anterior menționat.
În motivarea acestui demers, reclamanta a avut în vedere documentele transmise prin poștă la solicitarea nr._/06.11.2013 a Casei Județene de A. de Sănătate D., prin care a învederat faptul că a avut încheiate două contracte de consultanță cu două societăți, începând cu data de 01.07.2008, contracte ce au avut valabilitate 26, respectiv 29 februarie 2009 - rezultând ca perioade de impunere trimestrele 3 și 4 din 2008, respectiv trimestrul 1 din 2009.
Prin Decizia de impunere au fost calculate obligații pentru tot anul, atât în 2008, cât și în 2009, mai mult, pentru anul 2009 a fost aplicat eronat procentul de 6,5%, deși corect era 5,5%.
Reclamanta a pretins că, pentru obligațiile aferente anului 2008 s-a împlinit termenul de prescripție. Astfel, deși a comunicat pârâtei odată cu documentele înaintate faptul că are o altă adresă de domiciliu, Decizia de impunere i-a fost transmisă la vechea adresă, unde este domiciliată o altă persoană, reclamanta intrând în posesia plicului conținând respectivul act în luna ianuarie 2014, după sărbătorile de iarnă, plicul fiindu-i adus de persoana ce domiciliază la vechea adresă.
Prin urmare, obligațiile aferente anului 2008, i-au fost aduse la cunoștință în afara termenului de prescripție, care s-a împlinit la 01.01.2014 ( în conformitate cu art. 45 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului și nu produce efecte juridice").
De asemenea, în conținutul deciziei de impunere nu se face vorbire despre previzibilitatea și predictibilitatea obligației fiscale, precum și despre dreptul de a fi informat anual, obligații ce rezultă din principiul rolului activ al organului fiscal - reglementat de art. 7 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
În opinia reclamantei, prin emiterea deciziei de impunere din oficiu au fost încălcate dispozițiile art. 41 "dreptul la bună administrare" din Cartea drepturilor fundamentale ale U.E., potrivit cărora autoritățile administrației sunt obligate să-și motiveze deciziile, iar în cazul în care actul administrativ nu este motivat sancțiunea este aceea a anulării actului întrucât norma legală indicată are caracter imperativ, reglementarea comunitară prevăzând obligația, ci nu posibilitatea sau dreptul autorităților administrative de a-și motiva deciziile. Or, în speță, decizia de impunere nu este motivată în fapt.
În drept, au fost invocate dispozițiile Codului de procedură fiscală, Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 194-204 Cod de procedură civilă.
În data de 30.06.2014, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată.
În cuprinsul acesteia s-a învederat faptul că a admisă in parte contestația formulata de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr._/23.12.2013 – respectiva contestație fiind înregistrata la CAS D. sub nr. 3512/29.01.2014 -, urmând ca instituția-pârâtă sa emită o noua decizie prin care sa se stabilească din oficiu contribuția pentru anii 2008 si 2009 începând cu trimestrele III si IV 2008, respectiv trimestrul I 2009.
Decizia de impunere anterior menționată a fost emisa ca urmare a informațiilor comunicate de ANAF in baza Protocolului, din care rezulta faptul ca, in perioada pentru care a fost stabilita din oficiu contribuția la FNUASS, reclamanta figurează cu venituri rezultate din desfășurarea unei activități independente, asupra cărora - potrivit dispozițiilor art. 257 din Legea nr. 95/2006 -, se calculează contribuția la FNUASS.
În ceea ce privește prescripția extinctiva a dreptului de a stabili obligații aferente anului 2008, decizia de impunere a fost emisa cu respectarea dispozițiilor art. 91 din OG nr. 92/2003, termenul de prescripție de 5 ani calculându-se de la data de 1 ianuarie a anului următor celui in care s-a născut creanța fiscala, acest termen nefiind împlinit la data adoptării actului.
Referitor la cotele de contribuție la FNUASS, potrivit art. 9, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 388/2007 - Legea bugetului de stat, pentru anul 2008 -, cota de contribuție de asigurări sociale de sănătate prevăzute de art. 257 din Legea nr. 95/2006, se stabilește la 5.5%. In acest context, trebuie subliniate principiile de tehnica legislativa potrivit cărora modificările reprezintă o modalitate de schimbare a conținutului unui act normativ, constând in schimbarea expresă a textului unor articole sau aliniate ale acestuia si redarea lor .. Astfel, prevederile actului normativ modificator se integrează in actul normativ modificat si iau locul dispozițiilor din actul normativ de baza supus modificării. Prin urmare, nu se poate retine ideea ca dispozițiile Legii nr. 388/2007 se incorporează, de la data intrării lor in vigoare, in cuprinsul Legii nr. 95/2006, identificându-se cu aceasta. Totodată, trebuie subliniat si faptul ca acțiunea in timp a Legii nr. 388/2007 s-a rezumat la anul 2008.
In consecința, prevederile Legii nr. 388/2007 cu privire la stabilirea cotei de contribuție la nivelul de 5,5% au fost aplicabile doar in anul 2008 (trim. III si urm.) iar, începând cu 01.01.2009 se făceau aplicabile dispozițiile referitoare la cotele de contribuții de asigurări sociale de sănătate din cuprinsul Legii nr. 95/2006 precum si cele ale OUG 226/2008;
Potrivit art. 1 alin. 1) lit. a) si alin (2) din OG nr. 226/2008 - privind unele masuri financiar-bugetare -, cota datorata de angajat prevăzuta la art. 257 din Legea nr. 95/2006 se stabilește la 5,5% începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2009. Din interpretarea dispozițiilor enunțate, rezultă ca, începând cu veniturile aferente lunii ianuarie 2009, cota de 5,5% se stabilește doar pentru veniturile din salarii sau asimilate salariilor (angajații) prevăzute la art. 257 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 95/2006. Totodată, apelând la argumentul per a contrario, se deduce ca pentru veniturile prevăzute la art. 257 alin. 2 lit. b) - f), cota de contribuție pentru asigurările sociale de sănătate este de 6,5%. In același timp, trebuie precizat că, în virtutea principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge nici interpretul nu ar trebui, pentru celelalte situații care nu sunt enumerate la art. 257 se aplica cotele corespunzătoare de contribuție așa cum sunt prevăzute la art. 259 si art. 260 din Legea 95/2006.
Previzibilitatea si predictibilitatea obligației fiscale fata de FNUASS este susținuta de cadrul legal al asigurărilor sociale de sănătate. In acest context, dispozițiile Legii nr. 95/2006 privind reforma in sănătate (art. 257 alin. 2 lit. b) si Codul de procedura fiscala sunt opozabile erga omnes, dispozițiile acestora fiind clare in ceea ce privește obligația persoanelor care realizează venituri din activități independente de a contribui la FNUASS.
Cât privește motivarea deciziei de impunere, aceasta este motivata atat in drept - prin indicarea actului normativ in baza căruia a fost emisa -, cat si in fapt - prin precizarea faptului ca respectiva Decizie a fost adoptată ca urmare a nedepunerii declarațiilor privind obligațiile de constituire si plata la FNUASS, menționându-se denumirea obligației de plata si natura veniturilor pentru care se calculează contribuția.
În ceea ce privește obligativitatea contribuirii la FNUASS, dispozițiile legii nr. 95/2006, precum si art. 7 si 8 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 sunt imperative si prevăd: "Persoanele care desfășoară activități independente au obligația de a vira trimestrial contribuția; Pentru veniturile realizate din activități independente, contribuția se plătește de persoana care le realizează" – respectivele prevederi fiind aplicabile tuturor persoanelor din aceasta categorie, nu numai acelor persoane care sunt deja asigurate si au încheiat un contract de asigurare.
Art. 208 pct. (3) din Legea nr. 95/2006 statuează: "Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii (....) e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate".
Prin urmare, in mod corect si legal, instituția-pârâtă a emis pe numele reclamantei Decizia de impunere contestata - in baza informațiilor comunicate de ANAF.
În drept întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 si urm. din Legea 134/2010.
În contradovadă, pârâta a depus la dosar înscrisuri.
În aceeași dată – 30.06.2014 -, pârâta a formulat cerere de chemare in garanție împotriva Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice D..
În motivarea acesteia s-a învederat faptul că actele administrative contestate au avut la baza datele privind veniturile impozabile realizate de reclamant - preluate informatic in baza Protocolului nr. P/5282/2007/_/2007 încheiat intre ANAF si CNAS. Prin urmare, responsabilitatea cu privire la realitatea si corectitudinea datelor in baza cărora instituția pârâtă a întocmit actele administrative contestate revine in mod exclusiv organului fiscal.
Astfel, în opinia pârâtei, sunt întrunite condițiile cerute de art. 59, 60 și 435 Cod proc. Civila si se impune introducerea in cauza a A.N.A.F. – D.G.R.F.P. C. – A.J.F.P. D. pentru opozabilitate, deoarece, in eventualitatea in care contestația va fi admisa, instituția anterior menționată sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces.
Mai mult decât atât, în conformitate cu prevederile art. V alin 4 din OUG 125/2011, începând cu data de 1 iulie 2012, instituția pârâtă a predat Agenției Naționale de Administrare Fiscala, in vederea colectării, "creanțele reprezentând contribuții sociale datorate de persoanele fizice (....) stabilite si neachitate pana la data de 30 iunie 2012."
În drept, cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 72-74 din Legea 143/2010 – privind Codul de procedură civilă.
Au fost depuse la dosar: copia Deciziei de impunere din oficiu – privind stabilirea obligațiilor la Fondul național unic de asigurări de sănătate, ca urmare a nedepunerii declarației de către contribuabilul persoana fizică -, nr._/23.12.2013; copia contestației formulate de reclamantă împotriva respectivei Decizii de Impunere – înregistrată sub nr. 3512/29.01.2014 -, și copia Deciziei nr. 554/28.02.2014, prin care a fost soluționată respectiva contestație; copia unei adrese trimisă de pârâtă reclamantei în data de 05.02.2014; copii după două Convenții civile de prestări servicii specifice – purtând nr._/11.08.2008, respectiv_/11.08.2008; copii după Acordurile de reziliere a Convențiilor civile de prestări servicii specifice anterior menționate – întocmite în datele de 26.02.2009, respectiv 01.03.2009; copia unui proces-verbal întocmit în data de 28.05.2009; copie după protocolul încheiat între C. Națională de A. de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală în anul 2007.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin Decizia de impunere nr._/23.12.2013, pârâta a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile realizate din activități independente – în perioada 2008-2009 -, în cuantum de 3.826 lei.
Împotriva acestei Decizii reclamanta a formulat contestație – înregistrată sub nr. 3512/29.01.2014 – iar, prin Decizia nr. 554/28.02.2014, pârâta a admis în parte contestația formulată și a menționat că "urmează a fi emisă o nouă Decizie prin care să se stabilească din oficiu contribuția pentru anii 2008 și 2009, începând cu trimestrele III și IV 2008, respectiv trimestrul I 2009"..
Este de remarcat că, prin Sentința civilă nr. 835/08.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17.09.2013 a Î.C.C.J. -, s-a dispus anularea parțială a dispozițiilor art. 35 alin. 1 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007, respectiv în ceea ce privește posibilitatea organului competent al CAS de a emite decizii de impunere.
În motivarea respectivei hotărâri s-a reținut că textul de lege anterior menționat statuează "în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF."
Curtea de Apel București a stabilit că "dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui Casei Naționale de A. de Sănătate nr. 617/2007 încalcă prevederile art. 86 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, potrivit cărora decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, iar, potrivit art. 17 alin. (5) din același act normativ, organe fiscal sunt Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale. Ca urmare, organele Casei Naționale de A. de Sănătate nu sunt organe fiscale și, în consecință, nu pot emite decizii de impunere".
De asemenea, s-a precizat că, deși "Este adevărat că, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006, "CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", iar, potrivit art. 141 alin. (1) din acest din urmă act normativ, "Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează, în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent... ".
Dar decizia de impunere este un act de stabilire a impozitelor (reglementat de titlul VI al Codului de procedură fiscală) și nu un act de executare silită. Ca urmare, decizia de impunere nu se confundă cu titlul executoriu, în condițiile în care acesta din urmă este emis în mod separat conform dispozițiilor art. 141 alin. (4). În consecință, competența de a emite titluri executorii nu o include pe aceea de a emite decizii de impunere - așa cum s-a arătat mai sus, aceste competențe sunt stabilite de legiuitor în mod distinct.
Sentința civilă nr. 835/08.02.2012 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 243/04.04.2014.
Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare”.
Prin urmare după rămânerea irevocabilă a Sentinței anterior menționate - 17.09.2013 -, cele decise de Curtea de Apel București – și anume că organele competente ale Caselor de A. de sănătate nu au posibilitatea de a adopta Decizii de Impunere pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, o astfel de prerogativă revenind organelor fiscale -, sunt obligatorii pentru Casele județene de A. de sănătate, astfel încât aceste instituții nu mai pot emite Decizii de Impunere ulterior datei de 17.09.2013.
În mod similar, după publicarea în Monitorul Oficial a Sentinței civile nr. 835/08.02.2012, instanțele judecătorești investite a soluționa acțiunile prin care se solicită anularea unor Decizii de Impunere adoptate de C.A.S., nu pot face abstracție – atunci când analizează legalitatea unor astfel de acte administrative -, de cele stabilite în mod irevocabil de către Curtea de Apel București, ci sunt ținute a lua în considerare faptul că a fost anulat în mod parțial art. 35 alin. 1 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 – text de lege care conferea posibilitatea organului competent al CAS prerogativa de a adopta decizii de impunere pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Pârâta a invocat faptul că prevederile art. V alin. 2) și 7) din O.U.G. 125/2011 – care modifică și completează Codul fiscal (Legea 571/2003) statuează "2) Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade", respectiv "7) După stabilirea contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice potrivit alin. (2), casele de asigurări sociale transmit Agenției Naționale de Administrare Fiscală o copie a titlurilor în care sunt individualizate contribuțiile sociale astfel stabilite, până cel târziu la data de 30 iunie 2013" -, îi confereau prerogativa de a administra contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice, prin noțiunea de administrare înțelegându-se inclusiv posibilitatea de "stabilire" a contribuțiilor, prin emiterea Deciziilor de Impunere.
În primul rând, este de remarcat că respectivele dispoziții au intrat în vigoare în data de 01.01.2012, așadar erau în vigoare la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 835/08.02.2012 și, ca atare, ar fi trebuit invocate în apărare în fața Curții de Apel București sau, eventual, în fața instanței de recurs.
În al doilea rând, este de remarcat că art. V alin. 2) din O.U.G. 125/2011 face trimitere în mod expres la "legislația specifică aplicabilă fiecărei perioade" – din moment ce, în mod evident, acest act normativ nu poate produce efecte decât pentru viitor, nu și pentru perioade anterioare intrării în vigoare întrucât, în caz contrar, ar contraveni principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României – or, Curtea de Apel București, analizând cadrul normativ în vigoare la momentul adoptării hotărârii anterior menționate, a apreciat că, din coroborarea prevederilor Legii 95/2006 cu dispozițiile O.G. 92/2003, se desprinde concluzia că Deciziile de Impunere pot fi emise doar de organul fiscal competent – A.N.A.F și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale -, nu și de către Casele de A. de sănătate.
În consecință, chiar dacă pârâta a primit - în baza Protocolului încheiat C.N.A.S și A.N.A.F. -, Declarațiile de venit care certificau faptul că reclamanta a realizat – în perioada 2008-2009, venituri din activități independente, nu avea - ulterior rămânerii irevocabilă a Sentinței civile nr. 835/08.02.2012 -, competența de întocmi Decizii de Impunere în cuprinsul cărora să fie evidențiată cota de contribuție datorată de persoanele fizice la Fondul Național al Asigurărilor de Sănătate pentru respectivele venituri, o astfel de prerogativă revenind unităților subordonate A.N.A.F.
Or, în contextul în care respectiva Sentință a rămas irevocabilă în data de 17.09.2013 iar Decizia de Impunere contestată a fost adoptată în data de 23.12.2013, pârâta a procedat în mod nelegal, astfel încât reclamanta este îndreptățită a obține desființarea atât a Deciziei de Impunere nr._/23.12.2013, cât și a Deciziei nr. 554/28.02.2014 – prin care, în mod eronat, a fost admisă numai în parte Contestația declarată împotriva Deciziei de Impunere.
Pentru considerentele expuse anterior, va fi admisă cererea de chemare în judecată, cu consecința anulării actelor administrative anterior menționate.
Totodată, instanța va da eficiență prevederilor art. 453 alin. 1 N. C.pr.civ. și va obliga pârâta să achite reclamantei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată – reprezentând contravaloarea taxei de timbru.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de instituția pârâtă în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., instanța reține că, potrivit disp. art. 72 alin. 1 N. C.pr.civ., „Partea poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte, cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri”.
Textul de lege anterior menționat implică faptul că, între persoana care formulează o astfel de cerere și chematul în garanție există anumite raporturi juridice care îndreptățesc pe cel care introduce acțiunea să pretindă o anumită prestație din partea chematului în garanție. Or, între pârâtă și chematul în garanție nu există raporturilor juridice preexistente care să îi permită CAS D. să o acționeze pe A.J.F.P. D. și să-i solicite să-i achite cheltuielile de judecată, în ipoteza în care pârâta va fi obligată, la rândul său, la plata unor astfel de cheltuieli. Este adevărat că, în baza Protocolului încheiat C.N.A.S și A.N.A.F. au fost transmise pârâtei Declarațiile de venituri pe care reclamanta le-a depus la organele fiscale, însă acest aspect nu îndreptățește concluzia că instituția chemată în garanție ar avea vreo responsabilitatea în ceea ce privește emiterea Deciziei de Impunere contestate. Răspunderea pentru întocmirea actului administrativ-fiscal anterior menționat revine în exclusivitate pârâtei CAS D., care a calculat contribuții datorate FNUASS pentru veniturile realizate din activități independente deși, nefiind organ fiscal, nu era îndreptățită să evidențieze respectivele contribuții. Afirmația că "responsabilitatea cu privire la realitatea datelor in baza cărora instituția pârâtă a întocmit actul administrativ contestat revine in mod exclusiv organului fiscal", este lipsită de relevanță juridică, din moment ce reclamanta nici nu a pretins că sumele evidențiate în cuprinsul Declarațiilor de venituri ar fi fost transmise în mod incorect.
Date fiind aspectele prezentate anterior, urmează a fi respinsă cererea de chemare în garanție intentată, ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta P. D.-L., domiciliată în Calafat, .. 95, jud. D., în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D., având sediul în C., ., nr. 8 ,jud. D., având ca obiect anulare act administrativ.
Dispune anularea Deciziei de Impunere nr._/23.12.2013, precum și a Deciziei nr. 554/28.02.2014.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, în contradictoriu cu chemata în garanție Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., având sediul în C., .. 2, jud. D., ca fiind neîntemeiată.
În baza art. 453 alin. 1 N. C.pr.civ., obligă pârâta să achite reclamantei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs, în termen de 15 zile de la comunicare, cererea de recurs urmând a fi depusă la Tribunalul D..
Pronunțată în ședința publică, azi 28 octombrie 2014.
Președinte, C. M. G. | ||
Grefier, M. M.-S. |
Red. C.G./12.11.2014
Tehnored. M.M/4 ex./
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 268/2014.... | Pretentii. Sentința nr. 841/2014. Tribunalul DOLJ → |
|---|
