Obligaţia de a face. Sentința nr. 32/2016. Tribunalul IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 32/2016 pronunțată de Tribunalul IAŞI la data de 28-01-2016 în dosarul nr. 32/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBIAS:2016:015._
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL IAȘI
SECȚIA II CIVILĂ-C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 32/2016
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE P. C. D.
Grefier M. B.
Pe rol judecarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamant G. S. și pe pârât I. JUDEȚEAN DE POLIȚIE IAȘI, având ca obiect obligația de a face
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că,
Dezbaterile asupra fondului cauzei, au avut loc în ședința publică din data de 14.01.2016, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când instanța din lipsă de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea pentru azi, 28.01.2016, când:
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de față :
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași sub nr._ reclamantul G. S. a chemat în judecată pe pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Iași, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat acesta din urmă Ia plata la plata ajutorului de 12 de solde ale funcției de bază, indexate și reactualizate până la momentul plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat în primul rând că, a lucrat în cadrul Ministerului de Interne până la data de 20 martie 2015 când, prin decizia nr._, Casa Județeană de Pensii sectorială a MAI, a dispus pensioanarea sa pentru limită de vârstă și acordarea drepturilor începând cu data de 4 iunie 2013.
Reclamantul a mai arătat că, deși în baza art. 20 alin.1, coroborat cu Anexa VII, cap.II, secțiunea a 3-a, din Legea nr.284/2010 la trecerea în rezervă avea dreptul la un ajutor egal cu 12 solde aferente funcției de bază însă pârâtul nu șia îndeplinit această obligație legală.
În final, reclamantul a solicitat indexarea acestor sume cu indicele de inflație determina de faptul că obligația pârâtului este exigibilă de la data pensionării sale.
Acțiunea nu a fost întemeiată în drept.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosar, în copii, înscrisuri.
Pârâtul, legal citat, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii întrucât plata drepturilor solicitate de către reclamantă a fost suspendată prin mai multe acte normative succesive.
În susținerea poziției procesuale, pârâtul a depus la dosar, în copii, înscrisuri.
În cauză a fost administrată proba cu înscrisuri.
Analizând actele și lucrările dosarului, asupra fondului cauzei, instanța reține următoarele :
Așa după cum rezultă din actele și lucrările dosarului, a lucrat în cadrul Ministerului de Interne având funcția de agentul șef principal de poliție agent III la serviciul financiar, poziția 149 din statul de organizare al unității iar prin Dispoziția Șefului Inspectoratului de Poliție Județean Iași, nr. 4173 din 21.01.2015 (fila 14),îi încetează raporturile de serviciu cu Inspectoratul de Poliție Județean Iași, ca urmare a împlinim limitei de vârstă in gradul profesional, cu drept la pensie pentru limită de vârstă.
În decizie se mai reține că, la data încetării raporturilor de serviciu, reclamantul din prezenta cauză avea vârsta de 56 ani, 04 luni și 00 zile, vechimea electivă în structuri militare și de poliție de 16 ani, 06 luni și 08 zile, stagiul complet de cotizare de 42 ani, 03 luni și 00 zile (din care 01 ani, 03 luni și 14 zile perioade asimilate) și stagiu de cotizare in specialitate de 16 ani, 06 luni și 08 zile.
Ulterior, prin decizia nr._ din 20 martie 2015 Casa Județeană de Pensii sectorială a MAI, a dispus pensioanarea reclamantului pentru limită de vârstă și acordarea drepturilor începând cu data de 4 iunie 2013 ( fila 8).
Dispoziții legale incidente:
Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Anexa VII, cap.II, secțiunea a 3-a, art.20 alin.1 și 2: „ (1) La trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu, cu drept la pensie, personalul militar, polițiștii și funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare, pentru activitatea depusă, în funcție de vechimea efectivă ca militar, polițist, funcționar public cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personal civil în instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională, beneficiază de un ajutor stabilit în raport cu solda funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate, astfel:Vechime efectivă:................... - între 20-25 ani - un ajutor egal cu 12 solde ale funcției de bază/salarii ale funcției de bază;........................”.
Din perspectiva reglementărilor internaționale:
Conform art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.
De asemenea, art. 20 alin 2 din Constituția României prevede că: „2) Dacă exista neconcordante între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile” .
Declarația Universală a Drepturilor Omului: art. 17: „1. Orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.”
Potrivit dispozițiilor art. 148 alin 2 din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne.
Conform alin 4 al aceluiași articol, „Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alineatului (2).
De asemenea art. 4 alin 3 teza II-a și a III-a Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ) stipulează că: „Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii. ” .
Art. 6 alin 1 teza 1 și teza 2 și alin 3 din Versiunea Consolidată a Tratatului Privind Uniunea Europeană (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ) prevede expres că: „Uniunea recunoaște drepturile, libertățile si principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adoptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor”. „ Drepturile, libertățile și principiile prevăzute în Cartă se interpretează în conformitate cu dispozițiile generale din titlul VII al Cartei privind interpretarea și punerea sa în aplicare și cu luarea în considerare în mod corespunzător a explicațiilor menționate în Cartă, care prevăd izvoarele acestor dispoziții. ” (3) Drepturile fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și astfel cum rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, CONSTITUIE PRINCIPII GENERALE ALE DREPTULUI UNIUNII. “
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 83 din 30 martie 2010 ): art. 17 alin 1: “ Dreptul de proprietate (1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. “ și art. 52 alin 1 și 3 “ (1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea principiului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. 3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă”
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente, instanța reține că acțiunea este întemeiată pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata ajutorului de 12 de solde ale funcției de bază, indexate și reactualizate până la momentul plății efective, precum și plata cheltuielilor de judecată.
Din decizia de pensionare nr._ din 19.09.2013, rezultă că reclamantul, – agent șef principal de politie - a ieșit la pensie pentru limită de vârstă, având o vechime efectivă de 21 de ani și 10 luni .
Potrivit dispozițiilor art.20 alin.1, coroborat cu Anexa VII, cap.II, secțiunea a 3-a, art.20 alin.1 și 2 din Legea nr.284/2010, rezultă că la trecerea în rezervă reclamantul, în raport de vechimea în efectivă de peste 20 de ani, cât și diferența de vârstă până la limita de vârstă pentru pensionare, este îndreptățit la un ajutor reprezentând plata a 12 de solde ale funcției de bază.
Contrar susținerilor pârâtului, acțiunea reclamantului nu este nefondată deoarece, actele normative la care face referire prin întâmpinare nu au suprimat dreptul reclamantului la plata indemnizațiilor ci, au suspendat temporar plata acestora din rațiuni economice.
Este adevărat că, în ceea ce privește drepturile acordate cu prilejul ieșirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă, Curtea Constituțională a statuat că aceste drepturi reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora și că acestea nu fac parte din categoria drepturilor fundamentale, astfel că legiuitorul este în drept să dispună cu privire la conținutul, limitele și condițiile de acordare a acestora, precum și să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării lor, fără a fi necesară întrunirea condițiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, nr. 326 din 25 iunie 2013 și nr. 334 din 12 iunie 2014).
Cu toate acestea, plata drepturilor reclamantului nu poate fi amânată la nesfârșit deoarece, în aceste condiții, este afectat însăși dreptul de proprietate al reclamantului. În acest sens, trebuie reținut că, de la data pensionării reclamantului au trecut mai bine de doi ani, fără ca aceasta să poată beneficia de drepturile sale. Fiind vorba, nu doar de speranta legitima de a obtine in viitor drepturi banesti ., ci de un drept garantat sub aspectul existentei, castigat in virtutea raporturilor de serviciu desfasurate, proportional cu vechimea in functie, si exigibil odata cu incetarea acestora, suprimarea acordarii acestuia, fara a fi compensat in nici un fel si fara o justificare obiectiva si rezonabila, echivaleaza cu ruperea echilibrului intre necesitatea protejarii intereselor generale si garantarea dreptului de proprietate ocrotit de dispozitiile Conventiei.
În acest sens, practica judiciară a statuat că: „..........nu suntem în ipoteza în care se pune în discuție dacă CEDO garantează dreptul de a primi în viitor drepturi banesti într-un anumit cuantum stabilit la un moment dat, care ulterior a fost modificat prin lege, situatie in care statul beneficiaza de o marja de apreciere pentru determinarea oportunității și intensității politicilor sale în acest domeniu, cu privire la introducerea unor modificări legislative, ci ne aflam in ipoteza in care reclamanților le-au fost suprimate ajutoarele benesti după scadența acestora, în mod retroactiv, situație în care este evident că avem de a face cu o privare de dreptul efectiv câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată, pentru că acesta a devenit parte din patrimoniul salariaților.
Prin prisma practicii CEDO răspunsul asupra problemei menționate anterior este negativ pentru că instanța europeană a decis cu titlu de principiu în Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007 următoarele: „Convenția nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum(…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată.” iar în Hotărârea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005 a stabilit că: „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare.......” - Tribunalul București, Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, sentința civilă nr. 4653 din 3 octombrie 2013.
Așadar, reclamantul are dreptul la sumele solicitate în baza art. 20 alin 1 al anexei VII din Legea nr. 284/2010, în condițiile în care acest drept nu a fost suprimat de către legiuitor.
Acest aspect a fost statuat și de instanța supremă, COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE D., prin decizia nr. 16 din 8 iunie 2015 care a statuat: „În noul cadru legislativ, aplicabil începând cu anul 2011, dreptul la acordarea de ajutoare la ieșirea la pensie, retragere ori la trecerea în rezervă a fost prevăzut la art. 20 din anexa nr. VII la Legea nr. 284/2010. Totodată, la art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 s-a prevăzut că:
"Art. 13. - (1) În anul 2011, dispozițiile legale privind acordarea ajutoarelor sau, după caz, indemnizațiilor la ieșirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă nu se aplică."
Din interpretarea normelor legale enunțate rezultă că voința legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenței dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, ci doar de suspendare a exercițiului acestui drept.
Rațiunea acestei interpretări este impusă și de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispozițiilor legale privind ajutoarele/indemnizațiile în anii 2011-2015. …………………………………. Prin urmare, se impune a se reține că efectele dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 au vizat exercițiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizații, în sensul suspendării acestuia în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, și nu existența acestui drept.”.
Așa după cum s-a reținut și în practica judiciară în materie, referitoare la suspendarea plății drepturilor salariale, pentru ca dreptul să nu fie o simpla fictiune, ceea ce ar echivala cu înlaturarea lui, cu lipsirea de substanță, este necesar ca dupa încetarea suspendarii, dreptul sa produca efectele pentru care a fost creat, sens în care autoritatile statului trebuie sa asigure plata sporului de fidelitate
Obligativitatea plății, dupa încetarea suspendarii, rezulta si din principiul general constitutional prevazut în art.1 alin.5 din Constitutie, care dispune ca în România, respectarea Constitutiei, a suprematiei legii si a legilor este obligatorie.
Or, trebuie remarcat că, intenția declarată a legiuitorului a fost aceea de a suspenda temporar plata acestui drept, prin art. 13 din Legea nr. 285/2010, efectul temporar al măsurii a fost eludat prin actele normative successive prin care se perpetuează această suspendare ( Legea nr. 283/2011 – art. 9, OUG nr. 84/2012 – art. 4, OUG nr. 103/2013 – art. 10, OUG nr. 83/2014 – art.9), așa încât, dreptul reclamantului devine iluzoriu, înlăturându-se efectul provizoriu al măsurii.
De altfel, din prevederile art.64 din Legea 24/2000 privind tehnica legislativa, suspendarea are durata determinata, iar la expirarea duratei de suspendare dispozitia afectata de suspendare reintra de drept în vigoare.Numai aceasta interpretare este de natura a asigura principiul constitutional al suprematiei legii si acela al caracterului exceptional al limitarii unor drepturi.
În acest sens este relevantă și practica Inaltei Curți de Casatie si Justitie - Sectiile Unite care, in solutionarea recursului in interesul legii declarat ., a statuat că „ pentru ca un drept prevazut sa nu devina doar obligatie lipsita de continut, redusa la nudum jus, ceea ce ar constituí o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu ponte fi considerat ca nu a existat in perioada (...) pentru care exercitiul luí a fost suspendat, iar nu inlalurat. Altfel s-ar ajunge la situatia ca un drept patrimonial, a carui existenta este recunoscută, să fie vidat de substanta sa si, practic. sa devina lipsit de orice valoare.De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege" (Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005).
În același sens a statuat și Curtea de Apel Iași care într-o speță similară, prin decizia NR. 257/C.A. din 5 mai 2008 a statuat că: “Institutia bugetara are obligatia platii tuturor drepturilor salariale cuvenite personalului, aspectele de ordin legislativ, administrativ sau financiar, ori disfunctionalitatile acestora neputand afecta existenta sau cuantumul drepturilor imperativ prevazute de lege. Suspendarea exercitiului drepturilor ar putea sa determine cel mult amanarea platii drepturilor cuvenite, iar nu negarea existentei acestora. In raport de acest aspect se observa ca situatia suspendarii platii sporurilor de fidelitate este asemanatoare cu cea a suspendarii dreptului la prima de concediu de odihna prin acte normative succesive.”.
Si motivul privind conditionarea plății ajutorului, de existenta fondurilor este neîntemeiat deoarece, o astfel de interpretare nu poate fi facuta în sensul ca plata tuturor drepturilor salariale este conditionata de existenta fondurilor deoarece, daca s-ar admite aceasta teza ar însemna ca inclusiv salariul de baza sa nu se plateasca decât în limita fondurilor.
Ori o astfel de abordare este în afara legii, a Constitutiei si a Conventiei Europene a Drepturilor Omului, care interzice limitarea folosirii restrângerii drepturilor. S-ar ajunge la o limitare a unui drept cu caracter civil, care apartine unei activitati profesionale, ceea ce ar contraveni legislatiei nationale analizate mai sus, dar si interpretarii art.6 din CEDO.
Eventuala nealocare a resurselor de finantare a platii drepturilor stabilite prin lege, chiar de catre stat, prin legea bugetului anual, constituie neîndeplinirea de catre acesta a unei obligatii legale.
Asa cum recent s-a pronuntat Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cazul îndeplinirii unei obligatii legale, „statul nu face uz de puterea sa discretionara si poate fi comparat în aceasta privinta cu un angajator privat, parte într-un contract de munca guvernat de dreptul privat”.
În primul rând, suspendarea sine die a drepturilor reclamantului nu satisface condiția previzibilității legii, garantată de convenția EDO. În acest sens, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat că: “Totuși, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva atingerilor arbitrare ale puterii publice aduse drepturilor garantate de Convenție. Atunci când este vorba despre probleme legate de drepturile fundamentale, legea ar merge împotriva supremației dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice consacrate de Convenției, dacă puterea de apreciere acordată executivului nu cunoștea limite (Malone împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotărârea din 2 august 1984, . nr.82, pag. 33, § 68). Într-adevăr, existența garanțiilor adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, din care în special cele ale procedurii de control eficient din partea puterii judiciare, este cu atât mai mult necesară cu cât, sub acoperirea apărării democrației, asemenea măsuri riscă să o submineze, adică să o distrugă (a se vedea, mutatis mutandis, R. împotriva României [GC], nr._/95, §§ 55, 59, CEDO 2000-V)” cauza L. c. României (nr._/04, paragraf 34).
Potrivit statuărilor instanței de contencios european al drepturilor omului, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări draconice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din Convenție, cum ar, de exemplu, principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (cauza Broniowski, împotriva Poloniei, paragrafele 175, 183 și 184). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin Convenție (Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza S. și alții împotriva României, publicată în M. Of. nr.99 din 2 februarie 2006, paragraful 53).
Tribunalul constată că, prin comportamentul său, amânând plata sumelor de bani recunoscute de lege reclamantului, statul încalcă dreptul de proprietate al acesteia, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în condițiile în care intimatul are o creanță suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauzele Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis c. Greciei, Jasiuniene c. Lituaniei, Ș. și V. I. c. României), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea contestatoarei constituie atingeri aduse dreptului său de proprietate, astfel cum este garantat și protejat de Convenție, iar lipsa fondurilor nu este considerată un motiv justificat pentru întârziere.
Actele normative succesive ce vizează suspendarea plății drepturilor reclamantului, care creează un avantaj discriminatoriu al instituțiilor publice față de o persoană fizică sau juridică obișnuită, trebuie privite în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și ținând seama de prevederile art. 20 din Constituția României, care consacră prioritatea convențiilor internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, pentru a se preveni încălcarea articolului 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a articolului 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. În acest sens, trebuie avut în vedere tocmai faptul că debitorul este o instituție publică și are îndatorirea, ca reprezentant al statului, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie și cu promptitudine o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă. Art. 20 din Constituția României permite stabilirea concordanței oricărei legi cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu ocazia verificării efectelor concrete pe care o normă internă le produce într-o anumită speță asupra drepturilor și libertăților fundamentale
Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea ar constitui o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în ipoteza unei privări de proprietate constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției acestui drept și asigurarea realizării unor imperative de ordin general care, eventual, au impus-o (Akdivar și alții împotriva Turciei, cererea nr._/93, hotărârea din 16 septembrie 1996, Yagtzilar și alții împotriva Greciei, nr._/98, paragraful 40, J. împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008 paragraful 30).
De asemenea, în hotărârea din 13 decembrie 2007, dată în cauza GASHI C. CROAȚIA, nr._/05, § 41 , CEDO a reținut că: „În sfârșit, Curtea reiterează faptul că a statuat că o persoană lipsită de proprietatea sa sau a ei, în principiu, trebuie să obțină compensații "rezonabile raportat la valoarea sa", chiar dacă "obiective legitime de" interes public "pot impune rambursarea unei sume mai mici decât valoarea de piață ". Rezultă că echilibrul menționat mai sus este atins în general în cazul în care compensația plătită persoanei a cărei proprietate a fost luată,este rezonabilă în raport cu valoarea de "piață", determinată la momentul exproprierii (a se vedea Pincová și Pinc citată mai sus, § 53 )” .
În cauza KECKO C. UCRAINEI, hotărârea din 8 noiembrie 2005 (nr._/00, paragraf 26 teza finală ) s-a reținut că: „Curtea nu accepta argumentul referitor la buget invocat de către Guvern, deoarece nu este permis unei autorități de stat să invoce lipsa de fonduri ca o scuză pentru a nu-și onora obligațiile sale (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov c. Rusiei, nr._/00, § 35, CEDO 2002-III).” Aceeași linie a jurisprudenței a fost menținută de instanța de contencios european și în două cauze împotriva României CEDO reiterând, prin hotărârea din 26 ianuarie 2010, dată în cauza A. P. c. ROMÂNIEI ( nr. 1690/05, paragraf 24) că: „Curtea reamintește că a statuat deja că, chiar dacă procedura este în curs de faliment poate justifica unele întârzieri în plata unei datorii, o astfel de procedură împotriva unei societăți sub responsabilitatea statului nu poate în temeiul convenției, pentru a justifica neplata de către autoritățile de o cerere care decurge dintr-o oprire mort. Ca atare, ar trebui să fie reiterat faptul că autoritățile nu pot scuza lipsa de resurse pentru a nu executa o datorie pe baza unei hotărâri judecătorești (M., § 35; Grigoryev și Kakaurova, supra, § § 16 și 37, Shlepkin c. Rusiei, nr 3046/03, § 25, 1 februarie 2007 și, mutatis mutandis, Kletsova c. Rusiei, nr_/04, § 30, 12 aprilie 2007 și Burdov c. Rusiei, nr_/00, § 35, CEDO 2002-III).” Același lucru fiind statuat anterior prin hotărârea din 29 iulie 2008, dată în cauza M. c. ROMÂNIEI ( nr._/02, paragraf 35) .
Pe de altă parte, în cauza KOPECKÝ VERSUS SLOVACIA, Marea Cameră, hotărârea din 28 septembrie 2004,_/98, se reține: „ Curtea a admis că, prin excepție, art. 1 din Protocolul nr. 1 garantează speranța legitimă de a obține un bun ori o creanță certă cu valoare patrimonială. Pentru a exista speranța legitimă este necesar ca solicitarea de obținere a unui bun să se bazeze pe un act juridic, ale cărui condiții să fie îndeplinite indiscutabil și să devină practic o formalitate recunoașterea actuală a dreptului….”.
De asemenea, instanța reține și și faptul că nu se poate reține lipsa fondurilor deoarece, Curtea EDO prin hotărârea pronunțată în cauza KECKO C. UCRAINEI, hotărârea din 8 noiembrie 2005 (nr._/00, paragraf 26 teza finală ) a reținut că: „Curtea nu accepta argumentul referitor la buget invocat de către Guvern, deoarece NU ESTE PERMIS UNEI AUTORITĂȚI DE STAT SĂ INVOCE LIPSA DE FONDURI CA O SCUZĂ PENTRU A NU-ȘI ONORA OBLIGAȚIILE SALE (a se vedea, mutatis mutandis, Burdov c. Rusiei, nr._/00, § 35, CEDO 2002-III).” Aceeași linie a jurisprudenței a fost menținută de instanța de contencios european și în două cauze împotriva României CEDO reiterând, prin hotărârea din 26 ianuarie 2010, dată în cauza A. P. c. ROMÂNIEI ( nr. 1690/05, paragraf 24) că: „Curtea reamintește că a statuat deja că, chiar dacă procedura este în curs de faliment poate justifica unele întârzieri în plata unei datorii, o astfel de procedură împotriva unei societăți sub responsabilitatea statului nu poate în temeiul convenției, pentru a justifica neplata de către autoritățile de o cerere care decurge dintr-o oprire mort. Ca atare, ar trebui să fie reiterat faptul că autoritățile nu pot scuza lipsa de resurse pentru a nu executa o datorie pe baza unei hotărâri judecătorești (M., § 35; Grigoryev și Kakaurova, supra, § § 16 și 37, Shlepkin c. Rusiei, nr 3046/03, § 25, 1 februarie 2007 și, mutatis mutandis, Kletsova c. Rusiei, nr_/04, § 30, 12 aprilie 2007 și Burdov c. Rusiei, nr_/00, § 35, CEDO 2002-III).” Același lucru fiind statuat anterior prin hotărârea din 29 iulie 2008, dată în cauza M. c. ROMÂNIEI ( nr._/02, paragraf 35) .
Pentru aceste considerente, urmează ca instanța să admită acțiunea formulată de reclamantul G. S. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Iași și să oblige pârâtul plătească reclamantului contravaloarea a 12 solde ale funcției de bază, prevăzute de art.20 alin.1 și 2 din Legea 284/2010, Anexa VII- secțiunea a-3-a, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Referitor la cheltuielile de judecată instanța reține că, potrivit art. 453 Cod procedură civilă, partea care cade in pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Cu toate acestea deși, raportat la soluția adoptată mai sus, de admitere a acțiunii și reclamantul era îndreptățit la cheltuielile de judecată, urmează ca instanța să respingă cererea acestuia întrucât, nu a făcut dovada efectuării vreunei cheltuieli în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Admite acțiunea formulată de reclamantul G. S., CNP_, cu domiciliul în Iași, Cpt. P. nr. 8, jud. Iași în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Poliție Județean Iași, CF_, cu sediul în Iași, .. 6, jud. Iași.
Obligă pârâtul să plătească reclamantului contravaloarea a 12 solde ale funcției de bază, prevăzute de art.20 alin.1 și 2 din Legea 284/2010, Anexa VII- secțiunea a-3-a, sumă ce se va actualiza cu indicele de inflație la data plății efective.
Respinge cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, recurs ce va fi depus la Tribunalul Iași..
Pronunțată în ședință publică, azi, 28 ianuarie 2016, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, în condițiile art. 396 alin.2 Cod procedură civilă.
Președinte, P. C. D. | ||
Grefier, M. B. |
M.B. 28 Ianuarie 2016
Red/. D.P.C.-02.02.2016
5 ex
| ← Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 3/2016.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 36/2016. Tribunalul IAŞI → |
|---|
