Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 19/2016. Tribunalul MARAMUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 19/2016 pronunțată de Tribunalul MARAMUREŞ la data de 26-02-2016 în dosarul nr. 19/2016
Cod ECLI ECLI:RO:TBMAR:2016:006._
cod operator 4204
ROMÂNIA
TRIBUNALUL MARAMUREȘ
SECȚIA A II-A CIVILĂ DE C.
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ Nr. 19/R
Ședința publică din 26 Februarie 2016
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE V. I.
Judecător E. M. S.
Judecător S. O.
Grefier A. H.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul H. V., domiciliat în Lăpuș, ., județul Maramureș, împotriva sentinței civile nr. 286 din 19.06.2015 pronunțată de Judecătoria Târgu Lăpuș, în contradictoriu cu intimații INSPECTORATUL DE POLIȚIE AL JUDEȚULUI MARAMUREȘ, cu sediul în Baia M., .. 37, județul Maramureș și C. I., cu domiciliul în Lăpuș, nr. 541, județul Maramureș, având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. C. C. M. în reprezentarea intimatului lipsă C. I., în reprezentarea intimatului Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș, se prezintă cons. jr. M. A., recurentul fiind lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Se constată că prezenta cauză a fost repartizată ciclic la Completul cont. adm. nr. 4 recurs, urmare a desființării Completului cont. adm. nr. 6 recurs în Baza Hotărârii nr. 2/18.01.2016 a Colegiului de Conducere a Tribunalului Maramureș.
Reprezentanta intimatului C. I. arată că nu formulează cereri, nici nu invocă motive prealabile.
Reprezentanta intimatului Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș depune la dosarul cauzei delegație de reprezentare și arată că nu formulează cereri, nici nu invocă motive prealabile.
Deliberând, instanța declară cercetarea procesuală încheiată și acordă cuvântul părților în dezbaterea cauzei.
Reprezentanta intimatului C. I. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică, pentru considerentele expuse prin întâmpinarea formulată.. Cu cheltuieli de judecată în cuantum de 1500 lei reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței atașate la dosarul cauzei Arată că susținerile petentului nu pot fi avute în vedere, că acesta se face vinovat de săvârșirea contravenției raportat la probațiunea administrată în cauză și nu a reușit să facă dovada nevinovăției sale și nici să răstoarne veridicitatea și legalitatea procesului verbal de contravenție întocmit în cauză.
Reprezentanta intimatului Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii instanței de fond ca legală și temeinică. Arată că aprecierile instanței de fond sunt corecte, procesul verbal de contravenție fiind întocmit cu respectarea dispozițiilor legale.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 286 din 19 Iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Târgu Lăpuș, s-a respins plângerea introdusă de petentul H. V., în contradictoriu cu intimatul Inspectoratul de Poliție al Județului Maramureș și cu intervenientul forțat C. I. și s-a menținut Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 03.08.2012, petentul fiind obligat să plătească intervenientului forțat suma de 1.500,00 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Procesul-verbal de contravenție . nr._ din data de 03.08.2012, petentul a fost sancționat contravențional pentru nerespectarea prevederilor art. 41 alin. 1 din OUG 195/2002 cu modificările și completările ulterioare.
În fapt, s-a reținut în sarcina petentului că, la data de 3.08.2012 orele 1900, pe drumul comunal Ruoaia – Lăpuș, a condus autoturismul marca Mercedes Benz cu nr. de înmatriculare 00LK8636, iar în dreptul imobilului cu numărul 1271, a acroșat TAF – ul condus de C. I., care se deplasa din sens opus, intrând în coliziune cu lemnul transportat în sapă de TAF, din cauză că nu a păstrat o distanță suficientă, respectiv nu a circulat cât mai aproape de partea dreaptă a drumului.
Petentul a fost sancționat potrivit art. 101 alin.1 pct. 8 din OUG 195/2002 cu amenda contravențională în cuantum de 420 lei. (fila 7)
În temeiul art. 34 din O.G. nr.2/2001, s-a verificat legalitatea și temeinicia procesului-verbal de contravenție, iar sub aspectul legalității procesului-verbal de contravenție, verificându-se îndeplinirea condițiilor de formă, prima instanță a reținut că au fost respectate cerințele obligatorii prevăzute la art. 17 din OG nr.2/2001, neexistând cauze de nulitate absolută, a căror verificare din oficiu este impusă de lege.
În ceea ce privește temeinicia actului sancționator, prima instanță a reținut că petentul nu a făcut dovada existenței unei alte situații de fapt decât cea reținută în sarcina sa în procesul-verbal de contravenție, fapta săvârșită de acesta întrunind elementele constitutive ale contravenției prevăzute de art. 41 alin. 1 din OUG nr.195/2002.
Potrivit dispozițiilor legale menționate, vehiculele, atunci când circulă pe drumurile publice pe care le este permis accesul, trebuie conduse pe partea din dreapta a drumului public, în sensul de circulație, cât mai aproape de marginea părții carosabile, cu respectarea semnificației semnalizării rutiere și a regulilor de circulație, nepăstrarea distanței laterale suficiente față de vehiculul care circulă din sens opus fiind sancționată potrivit dispozițiilor art. 101 alin. 1 pct. 5 cu amenda prevăzută în clasa a III-a de sancțiuni.
S-a reținut că petentul a invocat culpa exclusivă a intervenientului C. I., însă probatoriul administrat în cauză contrazice această aserțiune, prima instanță reținând culpa comună în producerea accidentului, care rezultă, în primul rând, din cele două rapoarte de expertiză judiciară tehnică întocmite în cauză.
S-a constatat că expertul Rajta R. a conchis în sensul că petentul trebuia să circule cu o viteză adaptată la condițiile de drum (cu pietriș, balast), care să-i permită oprirea autoturismului Mercedes înainte de a intra în contact cu TAF - ul condus de intervenient și, chiar dacă expertul nu a putut stabili cu exactitate vitezele de deplasare a celor două vehicule, această împrejurare nu a constituit un impediment în concluzionarea faptului că petentul a circulat cu o viteză care nu i-a permis să oprească autoturismul în timp util, deși avea vizibilitate de cel puțin 25 - 30 m față de vehiculul care se deplasa din sens opus.
A reținut prima instanță că, prin conduita sa, șoferul autoturismului a încălcat regulile de circulație reglementate de dispozițiile art. 41 alin. 1 din OUG nr.195/2002, coroborate cu art. 47 și art. 48 din același act normativ, conform cărora conducătorii vehiculelor care circulă din sensuri opuse trebuie să păstreze între vehicule o distanță laterală suficientă, să circule cât mai aproape de marginea din dreapta a benzii de circulație, să respecte regimul legal de viteză și să o adapteze în funcție de condițiile de drum, astfel încât să poată efectua orice manevră în condiții de siguranță.
Pe de altă parte, privind pe intervenientul C. I., s-a reținut că este culpabil pentru că ar fi putut să se apropie mai mult de marginea drumului, distanța față de locul opririi TAF - ului (0,4 m), conform urmelor de frânare consemnate de către organele de constatare, permițându-i acest lucru. În aceste împrejurări, intervenientul a încălcat normele prevăzute de art. 41 alin. 1 din OUG nr.195/2002 coroborate cu art. 35 alin.1 din Codul rutier, potrivit cărora participanții la trafic trebuie să aibă un comportament care să nu afecteze fluența și siguranța circulației, să nu pună în pericol viața sau integritatea corporală a persoanelor și să nu aducă prejudicii proprietății publice ori private (filele 81-87).
În fine, s-a reținut că, în esență, aceleași concluzii au fost reiterate și de către expertul C. E., potrivit căruia accidentul putea fi evitat de către ambii conducători, dacă petentul H. V. ar fi condus autoturismul propriu cu o viteză adaptată la condițiile de drum, iar conducătorul TAF – ului s-ar fi deplasat mai mult pe partea dreaptă a drumului, neexistând nici un pericol pentru tractor dacă s-ar fi efectuat această manevră, iar principala cauză a acroșajului a fost derapajul lateral stânga al autoturismului către TAF, pe fondul neadaptării de către petent a vitezei la condițiile de drum coroborată cu apariția TAF – ului după ieșirea din curbă.
Totodată expertul mai reține că petentul putea opri autoturismul înainte de impact dacă ar fi avut o viteză sub 27 km/h, ceea ce duce la concluzia că viteza de deplasare a autoturismului Mercedes depășea această limită.
În situația în care conducătorii ar fi respectat recomandările expuse, trecerea celor două vehicule, unul pe lângă altul, s-ar fi putut realiza fără nicio problemă. (filele 155 – 160).
Constatările celor doi experți se coroborează și cu declarațiile martorilor.
Astfel, martorul C. G., pasager în tractorul forestier, precizează că autoturismul se deplasa cu o viteză considerabilă, în jur 90 km/h după aprecierea sa, iar intervenientul a apropiat tractorul cât mai aproape de șanțul din dreapta al drumului. În momentul în care petentul a frânat, TAF - ul era deja oprit, însă, din cauza vitezei mari de deplasare, șoferul autoturismului Mercedes a pierdut controlul mașinii, și, deși a frânat cu câțiva metri înainte de a se intersecta cu TAF - ul condus de intervenient, nu a putut evita impactul.
Martorul C. C. I., pasager în TAF, a apreciat că viteza de deplasare a autoturismului a fost de circa 80 - 100 km/h. În momentul în care a observat TAF - ul, șoferului mașinii a frânat însă din cauza vitezei cu care se deplasa a pierdut controlul volanului și a intrat în zona din spate a tractorului, probabil în roată sau în scut, fără a putea preciza cu exactitate locul impactului. Intevenientul a virat imediat către partea dreaptă a drumului pentru a se evita un contact frontal.
În mare parte, aceleași aspecte au fost susținute și de către cel de-al treilea pasager aflat în tractor la momentul accidentului, respectiv martorul M. A., în opinia căruia autoturismul a intrat în coliziune cu TAF - ul și nu cu lemnul cărat în sapă.
Din declarația martorului G. B. N., pasager în autoturism, rezultă că înainte de impact petentul a pus frână și, încercând să oprească, a întors de volan în stânga și dreapta însă a pierdut controlul mașinii, alunecând pe zgură și nemaiputând astfel să evite impactul cu TAF - ul.
Martora G. A. R. arată că viteza autoturismului ar fi fost în jur de 30 - 40 km. TAF - ul a apărut brusc în curbă, din sensul opus, iar reclamantul a frânat, neputând să vireze mai mult în dreapta deoarece drumul era limitat de o vale, însă din cauza pietrișului autoturismul a intrat în derapaj și ulterior în lemnul transportat de TAF -ul.
Martora G. C. R. menționează că lemnul legat de sapa TAF - ului depășea lățimea tractorului, și că, deși nu își amintește detalii, înainte de impact, reclamantul, observând tractorul venind din sensul opus, a tras de volan dreapta, atât cât i-a permis lățimea drumului întrucât în partea dreaptă se afla o râpă.
Trecând peste aspectele contradictorii determinate de aprecierile subiective ale martorilor (în referire la vitezele de deplasare ale celor două vehicule, lungimea lemnului transportat de TAF, posibilitățile de evitare a impactului, posibilitatea ca cele două vehicule să treacă în paralel dată fiind lățimea drumului), chiar și depozițiile pasagerilor din autoturism, propuși de contestator, confirmă că petentul a putut observa tractorul venind din sensul opus și a frânat înainte de impact însă a pierdut controlul mașinii.
Cu prilejul investigării evenimentului rutier în cauză, organele de constatare au stabilit, prin procesul verbal . nr._ din 03.08.2012, că intervenientul C. I. a încălcat dispozițiile art. 41 alin.1 din OUG nr.195/2002 pentru faptul că nu a circulat cât mai aproape de marginea din dreapta a drumului comunal Ruoaia, . coliziune cu autoturismul înmatriculat cu nr. OOLK 8636 acroșându-l cu lemnul pe care îl transporta după TAF. (fila 185 din dosar)
Pe cale de consecință, contravenientul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 420 lei, în condițiile art. 101 alin.1 pct. 8 din OUG nr. 195/2002.
A concluzionat prima instanță că, din evaluarea judiciară a materialului probator administrat în cauză, rezultă fără putință de tăgadă că petentul H. V. și intervenientul C. I. sunt deopotrivă culpabili de producerea incidentului, petentul neconformându-se obligației impuse de lege relativ la păstrarea distanței laterale suficiente față de tractorul forestier, astfel încât s-a apreciat că prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal nu a fost răsturnată, esențial fiind faptul că rezultatul evenimentului rutier, așa cum rezultă din constările tehnico științifice redate prin cele două lucrări de expertiză, putea fi evitat prin demersul comun și concomitent al celor doi șoferi de a circula cât mai aproape de marginea drumului.
Numai dacă acțiunea intervenientului ar fi fost cea determinantă în producerea incidentului, se putea reține culpa exclusivă a acestuia, ceea ce nu este cazul în speță.
Din punct de vedere al laturii subiective, drept consecință a conduitei sale de neadaptare, petentul și-a asumat riscul producerii unui accident, accident care s-a și realizat și care, în condițiile de trafic necorespunzătoare - drum acoperit cu pietriș, balast - era previzibil, astfel că acțiunea celuilalt șofer implicat nu înlătură vinovăția contestatorului.
Potrivit art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, sancțiunea aplicată trebuie să fie proporțională cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârșită fapta, de modul si mijloacele de săvârșire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum și de circumstanțele personale ale contravenientului și de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
Criteriul principal de care se ține cont când se individualizează sancțiunea este împrejurarea în care s-a săvârșit contravenția. Pe lângă acest criteriu, în aprecierea gradului de pericol social, mai trebuie avută în vedere, mai ales, atitudinea contravenientului față de fapta comisă.
Fapta imputată petentului este o faptă de pericol, rațiunea instituirii ei fiind, în primul rând, prevenirea accidentelor de circulație, iar limitele ridicate ale amenzii contravenționale (între 6 și 8 puncte amendă), denotă un pericol social ridicat.
În ceea ce privește pericolul social concret, pe fondul evoluției negative a dinamicii accidentelor rutiere din ultima perioadă de timp, înregistrată la nivel național, prin creșterea alarmantă a numărului de accidente, ca urmare a nerespectării disciplinei în trafic, ținând cont și de urmările mult mai grave (nu numai materiale dar și personale) care s-ar fi putut produce, la care se adaugă atitudinea de negare și implicit lipsa de asumare a faptei comise de către petent în condițiile evidente de imputabilitate relevate de probatoriul administrat, instanța este de părere că scopul preventiv și reeducativ instituit de legiuitor prin stabilirea amenzii contravenționale, nu poate fi atins prin aplicarea unei sancțiuni avertisment.
De altfel, petentul nu a invocat în cauză circumstanțe reale sau personale care să atragă reținerea unui pericol social concret redus al faptei săvârșite, de natură a conduce la înlocuirea sancțiunii amenzii cu cea a avertismentului.
A concluzionat prima instanță, în baza art. 21 alin. 3 din OG. 2/2001 și în baza art. 5 alin. 5 din OG 2/2001, că sancțiunea contravențională aplicată de către agentul constatator a fost corelată cu gravitatea faptei și cu situația contravenientului avută la data săvârșirii contravenției, drept pentru care, în baza art. 34 alin.1 din OG 2/2001, a respins plângerea formulată împotriva procesului - verbal de contravenție . nr._, încheiat de IPJ Maramureș în 3.08.2012.
Fiind în culpă procesuală, conform art. 274 alin. 1 vechiul Cod de procedură civilă, prima instanță a admis în parte cererea intervenientului forțat C. I. de acordare a cheltuielilor de judecată, obligând pe petentul H. V. la plata acestora în favoarea intervenientului, într-un cuantum de 1.500 lei, reținându-se că dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ. de la 1865 conferă instanței prerogativa de a reduce onorariile avocaților ori de câte ori constată motivat că sunt nepotrivit de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
În cauză s-a constatat că s-au solicitat de către intervenient cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial în cuantum de 3.000 lei (conform chitanțelor atașate la filele 101 și 189), prima instanță considerand necesară diminuarea acestuia la suma de 1.500 lei, sumă care răspunde exigențelor legale.
Împotriva acestei hotărâri, în termenul legal, a declarat recurs petentul H. V., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței civile atacate, în sensul admiterii plângerii astfel cum a fost formulate.
În motivarea cererii de recurs s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, susținându-se nulitatea hotărârii împotriva căreia a fost exercitat recursul.
Subsumat motivului de recurs enunțat s-au formulat criticile redate rezumativ în cele ce urmează:
- hotărârea primei instanțe a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal contestat necuprinzând arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube pricinuite, recurentul apreciind că, potrivit jurisprudenței dominante în materie, în cazul în care descrierea faptei lipsește cu desăvârșire sau aceasta este descrisă doar în mod generic, precum și în cazul în care orice mențiune privind împrejurările în care fapta a fost săvârșită este inexistentă, duce la aplicarea sancțiunii nulității absolute a actului constatator, în baza art. 17 din OG nr. 2/2001, sancțiune ce nu poate fi acoperită în nici un fel;
- deși prin plângerea formulată s-a arătat că mașina petentului a fost avariată de lemnul ancorat de TAF-ul condus de C. I., prin procesul-verbal contestat nu s-au arătat toate împrejurările care pot servi la aprecierea gravității faptei sau a pagubelor produse autoturismului său, iar din actele aflate la dosarul cauzei rezultă că există contradicție între cele susținute de petent și de intimat și rapoartele de expertiză întocmite în cauză, la momentul efectuării acestora nefiind avut în vedere nici procesul-verbal încheiat pentru intimatul C. I., nici documentele TAF-ului condus la data de 03.08.2012;
- din probele administrate rezultă neconcordanța dintre starea de fapt reținută și cea reală, în sensul că, potrivit raportului de expertiză, viteza de deplasare la care conducătorul auto putea opri autoturismul înainte de impact se poate calcula dacă conducătorul auto H. V. ar fi sesizat apariția pericolului de la 20 de metri și ar fi acționat sistemul de frânare, iar din declarațiile martorilor (G. C.; G. A.), a rezultat că TAF-ul a apărut brusc în curbă, din sensul opus, acesta fiind observat înainte de impact;
- în fine, s-a arătat că procesul-verbal nu a fost semnat de petent întrucât nu a fost culpa sa în producerea incidentului, iar potrivit art. 19 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal trebuia semnat de un martor, semnătura acestuia fiind obligatorie, dar instanța de fond a reținut, ca și dovadă a săvârșirii contravenției, numai rapoartele de expertiză depuse la dosar, împotriva cărora petentul recurent a formulat obiecțiuni, ce au fost admise numai cu privire la primul raport, iar nu și cu privire la cel de al doilea, deși existau neconcordanțe între acesta și susținerile petentului și ale intervenientului, și anume faptul că autoturismul sau a fost acroșat de lemnul ancorat de TAF..
Cererea de recurs este scutită de timbrare conform art. 15 lit. i) din Legea nr. 146/1997, sub care a început procesul.
Intimatul C. I. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și obligarea recurentului la plata sumei de 1.500,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței atașate la întâmpinare.
A susținut intimatul că sentința atacată este temeinică și legală, prima instanță nereținând cauze de nulitate absolută a procesului-verbal contestat, iar recurentul a semnat actul, consemnând că nu are mențiuni.
În ce privește vinovăția, a arătat intimatul că, așa cum rezultă din probele administrate în fața primei instanțe, producerea accidentului este imputabilă ambilor conducători auto implicați, iar petentul, prin nici unul dintre mijloacele de probă, nu și-a dovedit nevinovăția.
În recurs nu s-au propus probe noi.
Examinând cererea de recurs și sentința atacată, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 304Cod procedură civilă, tribunalul reține că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succed:
Preliminar, se constată că recursul a fost exercitat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu este supusă apelului, conform art. 34 alin. 2 din OG nr. 2/2001, în forma de la data începerii procesului.
Astfel fiind, potrivit art. 304 Cod procedură civilă, cauza va fi examinată sub toate aspectele, în limitele criticilor formulate, Tribunalul constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu.
Conform art. 312 Cod procedură civilă, soluțiile ce le-ar putea pronunța instanța de recurs, în caz de admitere a recursului, sunt fie modificarea hotărârii primei instanțe, fie casarea acesteia, după cum motivul de recurs se referă la nesocotirea unei norme de ordine privată sau de ordine publică, astfel că soluția de constatare a nulității sentinței, astfel cum a solicitat recurentul nu ar putea fi pronunțată.
Motivul de recurs invocat de recurent, cu referire la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, este unul de modificare a hotărârii atacate, fiind incident atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în toate cazurile soluția fiind de modificare a hotărârii.
Dintre cele trei teze ale acestui motiv de recurs, petentul recurent a invocat încălcarea legii, cu referire la dispozițiile art. 16 din OG nr. 2/2001, precum și la art. 17 din același act normativ, apreciind, în final, că omisiunea de a se menționa, în cuprinsul procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției, a împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea eventualelor pagube, se sancționează, potrivit jurisprudenței dominante în materie, cu sancțiunea nulității absolute, ce nu poate fi acoperită în nici un mod.
Contrar acestei susțineri, Tribunalul constată că cerința enunțată de acesta este înscrisă la art. 16 alin. 1 din OG nr. 2/2001, iar potrivit Deciziei nr. 22/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile Unite, alte omisiuni decât cele la care se referă art. 17 din OG nr. 2/2001 sunt guvernate de regimul nulității relative a actelor de procedură, regim conform căruia, printre altele, actul este anulabil numai dacă cel interesat face dovada existenței unei vătămări procesuale, rezultate din neregulata întocmire a actului, iar vătămarea nu este posibil a fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.
În cauză, se constată că petentul H. V. a fost sancționat contravențional pentru fapta constând în aceea că, la data de 3.08.2012, ora 1900, pe drumul comunal Ruoaia – Lăpuș, a condus autoturismul marca Mercedes Benz, cu nr. de înmatriculare 00LK8636, iar în dreptul imobilului cu numărul 1271, a acroșat TAF – ul condus de C. I., care se deplasa din sens opus, intrând în coliziune cu lemnul transportat în sapă de TAF, din cauză că nu a păstrat o distanță suficientă, respectiv nu a circulat cât mai aproape de partea dreaptă a drumului.
Prin Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 03.08.2012, a fost aplicată petentului, pentru fapta reținută în sarcina sa, sancțiunea principală a amenzii de 420,00 lei, în baza art. 101 alin. 1 pct. 8 din OUG nr. 195/2002, cu referire la art. 41 alin. 1 din același act normativ.
Recurentul petent nu a dovedit vătămarea procesuală suferită ca urmare a omisiunii aici analizate, dimpotrivă, Tribunalul constată că acesta a beneficiat de toate garanțiile unui proces echitabil, acestuia fiindu-i încuviințate probele ce le-a apreciat necesare pentru demonstrarea împrejurărilor în care a fost săvârșită fapta pentru care a fost sancționat.
Astfel fiind, întrucât cele două cerințe enunțate trebuie a fi întrunite cumulativ, nedovedindu-se o vătămare procesuală rezultată din omisiunea mențiunii constând în arătarea tuturor împrejurărilor necesare pentru aprecierea gravității faptei sau pentru evaluarea eventualelor pagube, nu se mai impune cercetarea imposibilității de înlăturare a vătămării suferite în alt mod decât prin anularea actului.
Privind cea de a doua cauză de nulitate a procesului-verbal contestat, referitoare la lipsa semnăturii unui martor asistent, se constată că în cuprinsul actului sancționator s-a consemnat refuzul petentului de a semna procesul-verbal, iar lipsa semnăturii martorului la care se referă art. 19 din OG nr. 2/2001, reprezintă o omisiune ce se află, pentru considerentele deja expuse, sub același regim al nulității relative, astfel că, pentru a obține anularea actului, se impune ca petentul să facă dovada atât a vătămării procesuale suferite ca urmare a acestei omisiuni, cât și a imposibilității de înlăturare a acestei vătămări în alt mod decât prin anularea actului, ceea ce în cauză nu a fost demonstrat.
Prin plângerea formulată împotriva Procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 03.08.2012, petentul nu a invocat motivele de nulitate analizate de instanța de recurs, iar pentru că acestea nu puteau fi analizate din oficiu, Tribunalul constată că recurentul nu ar putea critica hotărârea primei instanțe sub motivul că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din OG nr. 2/2001, ceea ce înseamnă că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct . 9 Cod procedură civilă.
Prin plângere, petentul s-a mărginit la susținerea potrivit cu care nu îi este imputabilă producerea accidentului rutier în care a fost implicat, acesta susținând că intervenientului C. I. îi aparține culpa, în exclusivitate.
În acord cu prima instanță, Tribunalul reține, pe baza probelor administrate, culpa comună în producerea accidentului rutier care au fost implicate autovehiculul condus de petent și TAF-ul condus de intervenient, principala cauză a acestui accident fiind derapajul lateral stânga al autoturismului condus de petent, determinat de frânarea bruscă a acestuia, manevra de frânare fiind efectuată pe un sector de drum acoperit cu piatră spartă și balast de râu.
Potrivit expertului Rajta R., în condițiile de drum menționate, „este destul de periculos la frânări bruște (...); poate să ducă la deraparea, alunecarea mașinii”, iar potrivit expertului C. I. E. „cauza principală a acroșajului a fost deraparea laterală spre stânga, către TAF”, cauza derapajului fiind „neadaptarea vitezei la condițiile de drum, coroborată cu apariția TAF-ului după ieșirea din curbă, iar accidentul putea fi evitat cu siguranță de către conducătorul H. V. dacă acesta adapta viteza la condițiile de drum, evitând prin aceasta . a autoturismului.” (f. 84, f. 160).
Martorii, G. B. N. și G. A. R., ascultați fiind în cauză, au declarat în același sens, arătând că petentul „a încercat să oprească, a întors de volan și stânga și dreapta, pentru că l-a purtat zgura, probabil că petentul a pierdut puțin controlul volanului” (f. 45); „reclamantul a frânat de îndată însă a derapat datorită pietrișului și era să ne răsturnăm într-o vale pe partea dreaptă; a intrat mai apoi în lemnul tras de TAF și a avariat autoturismul pe care îl conducea” (f. 53).
Prin urmare, este dincolo de orice îndoială că derapajul lateral stânga a autovehiculului condus de petent a constituit legătura de cauzalitate dintre fapta de a nu păstra distanța laterală suficientă față de celălalt vehicul și urmarea imediată a acesteia, ceea ce înseamnă că petentul a săvârșit fapta pentru care a fost sancționat, iar fapta a fost săvârșită cu vinovăție în forma culpei, petentul putând și trebuind să prevadă că acțiunea sa de a „întoarce de volan și stânga și dreapta” determină, în condițiile de drum existente, un derapaj al autovehiculului său spre banda de circulație pentru sensul opus.
Atenția și prudența petentului se impunea a fi sporită cu atât mai mult cu cât conducea un autovehicul având volanul pe partea dreaptă, ceea ce, în opinia expertului Rajta R., a determinat o vizibilitate redusă în curba la dreapta, petentul aflându-se la coborârea unei pante abrupte, de natură a determina și această împrejurare o vizibilitate redusă (f. 84, dosar fond).
Intervenientul C. I. a fost sancționat pentru o faptă având același conținut, acestuia fiindu-i aplicată aceeași sancțiune ca și petentului, astfel cum rezultă din Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._ din data de 03.08.2012 (f. 185), ce a fost semnat de intervenient fără obiecțiuni și nu a fost contestat.
Împrejurarea că în procesul-verbal de sancționare a petentului este înscris ca rezultat al faptei săvârșite de acesta mențiunea „intrând în coliziune cu lemnul ce-l transporta în sapă cu TAF-ul numitul C. I.”, iar în procesul-verbal de sancționare a acestuia din urmă, cu privire la rezultatul faptei de a nu conduce cât mai aproape de partea dreaptă a drumului pe sensul său de mers, s-a consemnat mențiunea „acroșându-l cu lemnul pe care-l transporta”, nu constituie o cauză de neconcordanță între susținerile celor doi conducători de vehicule implicați și concluziile experților desemnați în cauză, cele două rezultate consemnate în cuprinsul proceselor-verbale de sancționare determinându-se reciproc atunci când se produc deodată și într-un timp foarte scurt, iar pentru a se constata întrunit conținutul constitutiv al contravenției pentru care au fost sancționați petentul și intervenientul este suficient ca urmarea imediată a faptei să constituie o stare de pericol, așa cum a reținut si prima instanță.
În cauză, esențială este concluzia comună a experților în sensul că a avut loc un acroșaj, iar acesta s-a produs între cele două vehicule implicate, fiind determinat de faptele conducătorilor acestora, ambele având același conținut, și anume de a nu a nu păstra distanța laterală suficientă față de celălalt vehicul, experții desemnați demonstrând lămuritor această împrejurare de fapt.
În ce privește susținerea recurentului potrivit cu care prima instanță și-a întemeiat hotărârea doar pe expertizele efectuate în cauză, deși împotriva acestora au fost formulate obiecțiuni de către acesta, Tribunalul constată că obiecțiunile la concluziile primului raport de expertiză au fost încuviințate, deși nu au fost formulate nici cel puțin la al doilea termen de judecată după depunerea raportului (f. 100, f. 102), când petentul, prin apărător, a învederat numai că este nemulțumit de concluziile expertului și că intenționează să nu mai plătească diferența de onorariu pusă în sarcina sa.
La același termen (05.09.2013), s-a dispus suspendarea judecății, în baza art. 155Cod procedură civilă, pentru neîndeplinirea obligației de achitare a diferenței de onorariu (f. 102), cauza fiind repusă pe rol, cu termen la data de 09.10.2014, pentru a se verifica incidența perimării.
La acest din urmă termen s-a respins excepția perimării, apreciindu-se incidente dispozițiile art. 250 alin. 3 Cod procedură civilă și, constatându-se îndeplinită obligația de achitare a diferenței de onorariu pentru expertul cauzei, s-a acordat termen pentru depunerea obiecțiunilor la primul raport de expertiză, la data de 06.11.2014.
La termenul acordat, constatându-se că, prin Decizia nr. 18/15.01.2014, la cererea sa, expertul Rajta R. a fost radiat din evidența experților tehnici judiciari, a fost încuviințată cererea petentului de a fi numit alt expert în cauză, pentru efectuarea unei noi expertize, cel de al doilea raport de expertiză fiind întocmit de expertul C. I. E..
Obiecțiunile față de acest din urmă raport de expertiză au fost respinse motivat de prima instanță (f. 194), Tribunalul apreciind, în acord cu prima instanță, că, față de conținutul expertizei și de celelalte mijloace de probă administrate în cursul cercetării judecătorești, completarea raportului de expertiză în sensul solicitat de petent nu mai era utilă cauzei, în cuprinsul acestuia concluziile expertului fiind concordante, atât între ele, cât și față de concluziile primei expertize, iar nu contradictorii așa cum a susținut petentul recurent.
Astfel, expertul C. I. E., descriind dinamica producerii accidentului, a arătat că ambii conducători de vehicule implicați au săvârșit faptele pentru care au fost sancționați, arătându-se în cuprinsul expertizei modul în care fiecare dintre conducătorii auto implicați puteau evita acroșajul, iar în concluziile raportului, în mod firesc, față de obiectul procesului contravențional, s-a făcut referire numai la petent, fiind arătată numai modalitatea în care acesta putea evita acroșajul cu TAF-ul.
A exclus expertul, totodată, ipoteza lovirii autovehiculului petentului de lemnul transportat cu acest TAF.
Recurentul petent a formulat obiecțiuni față de aceste concluzii, apreciind că expertul, arătând că toată partea laterală a autoturismului a lovit tangențial pentru un timp foarte scurt TAF-ul, trebuia să arate și care parte a TAF-ului a intrat în coliziune cu autovehiculul său, teza recurentului fiind aceea potrivit căreia coliziunea s-a produs cu lemnul transportat de intervenient, care depășea lățimea tractorului, așa încât culpa producerii accidentului aparține exclusiv acestuia din urmă.
Însă, expertul C. I. E. a lămurit acest aspect, arătând că dacă bucata de lemn depășea cu 20-30 cm gabaritul lateral al TAF-ului, așa cum au susținut martorii pasageri ai autoturismului, atunci lemnul ar fi lovit stâlpul stânga față al autoturismului și ar fi pătruns în interiorul acestuia, cu urmări imprevizibile pentru pasagerii din partea stângă, iar expertul Rajta R., descriind dinamica accidentului, a ajuns la aceeași concluzie, arătând că „petentul nu a putut să oprească mașina înainte de a ajunge la TAF și mașina era în derapaj; încercând să controleze acest derapaj prin virări stânga-dreapta a venit în contact cu TAF-ul pe suprafețe mici și adâncimi mici, producând deteriorări pe partea stângă a mașinii pe toată lungimea, părerea acestui expert fiind că avariile suferite de autovehiculul petentului au rezultat în urma contactului cu lama TAF-ului care, la poziția de transport, este ridicată la nivelul deformațiilor identificate (f.86).
În fine, așa cum deja s-a reținut, esențial este că fapta reținută în sarcina petentului recurent a fost determinată de derapajul lateral stânga a autovehiculului său, acest derapaj constituind legătura de cauzalitate dintre fapta sa, aceea de a nu păstra distanța laterală suficientă față de celălalt vehicul și urmarea imediată a acesteia, iar fapta a fost săvârșită cu vinovăție în forma culpei, petentul putând și trebuind să prevadă starea de pericol ce rezultă în urma acțiunii sale de a „întoarce de volan și stânga și dreapta”, în condițiile de drum existente, precum esențială este și culpa comună a petentului H. V. și a intervenientului C. I., ambii nesocotind obligația de păstrare a distanței laterale suficiente între vehiculele pe care le conduceau.
Așadar, în mod legal a statuat prima instanță că, din evaluarea judiciară a probelor administrate în cauză, rezultă fără putință de tăgadă că petentul H. V. și intervenientul C. I. sunt deopotrivă culpabili de producerea incidentului, iar acțiunea celuilalt conducător de vehicul implicat nu înlătură vinovăția petentului recurent.
Raportat la considerentele expuse, reținând că hotărârea primei instanțe a fost dată cu respectarea dispozițiilor legale analizate, în baza art. 312 Cod procedură civilă, Tribunalul va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, menținând în întregime sentința atacată, iar în baza art. 274 Cod procedură civilă, căzând în pretenții, recurentul va fi obligat să plătească intervenientului suma de 1.500,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, achitat conform chitanței depuse la dosarul cauzei (f. 18).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
În baza art.312 Cod procedură civilă,
Respinge recursul declarat de către petentul H. V., cu domiciliul în ., Județul Maramureș, împotriva Sentinței civile nr. 286 din 19 Iunie 2015 a Judecătoriei Târgu-Lăpuș, pe care o menține.
Obligă pe recurent să plătească intimatului intervenient C. I., cu domiciliul în . Județul Maramureș suma de 1500,00 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de azi, 26 Februarie 2016.
Președinte, V. I. | Judecător, E. M. S. | Judecător, S. O. |
Grefier, A. H. |
Red. /Tred. M.E.S.
02.03. 2016/ 2 ex.
JUDECĂTOR LA FOND: A. M.
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... | Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 176/2016.... → |
|---|
