Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința nr. 92/2016. Tribunalul MEHEDINŢI

Comentarii

0

Sentința nr. 92/2016 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 20-01-2016 în dosarul nr. 92/2016

Cod ECLI ECLI:RO:TBMHD:2016:016._

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL M.

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

SENTINȚA Nr. 92/2016

Ședința publică de la 20 ianuarie 2016

Completul compus din:

PREȘEDINTE A. C.

Grefier L. C.

Pe rol judecarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamant D. V. – C. și pe pârât M. A. Interne, pârât I. G. al Poliției de Frontieră, pârât I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara, având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (Legea Nr.188/1999) acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariu lunar, începând cu 01.04.2012 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, reactualizat, etc.

La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic C. R. pentru pârâtele IGPF și ITPF, cu delegații depuse în ședința publică, lipsă fiind celelalte părți.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Instanța, din oficiu, văzând dispozițiile art. 131 Noul Cod de procedură civilă, fiind primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, verificând competența generală, materială și teritorială a Tribunalului M., constată si stabilește că Tribunalul M. -Secția a II a Civilă, de C. Administrativ si Fiscal este competentă din punct de vedere general, material și teritorial să judece prezenta pricină, în raport de disp. 95 pct.1 C. pr. civ. rap. la art. 10 alin. 1 teza 1 din Legea nr. 554/2004, litigiul fiind de competența instanțelor judecătorești române, a cărui soluționare în primă instanță revine tribunalului administrativ-fiscal de la domiciliul reclamantului, potrivit alegerii de competență făcută conform art. 10 alin.3 din Legea nr. 554/200, domiciliu ce se află în municipiul Drobeta Turnu Severin, județul M., localitate aflată în circumscripția Tribunalului M..

În temeiul art. 238 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă instanța pune în discuția părților estimarea duratei cercetării procesului.

Consilierul juridic C. R. estimează durata necesară cercetării procesului 30 zile.

Față de dispozițiile art. 238 Noul Cod de procedură civilă, de natura pricinii, de complexitatea raportului juridic dedus judecății, de probele solicitate de reclamant prin cererea introductiva, de poziția procesuală a părților, precum și de aspectul că litigiul se află în faza judecății în primă instanță, instanța estimează durata necesară pentru cercetarea procesului ca fiind de 30 de zile, calculat de la data primului termen de judecata, termen ce se circumscrie principiului stabilit în art. 6 Noul Cod de procedură civilă privind dreptul oricărei persoane de a fi judecată într-un „termen optim și previzibil” și respectiv art. 6 CEDO. Referitor la data de la care se calculează acest termen este important de subliniat că, potrivit filosofiei Noului Cod de procedură civilă, judecata, parte esențială a procesului civil, este restructurată în trei faze: etapa prealabilă judecății (etapa scrisă), cercetarea procesului și dezbaterea fondului. Prin urmare, cercetarea procesului este doar o parte componentă a procesului civil privit ca ansamblu. Din această perspectivă, estimarea duratei necesare pentru cercetarea procesului nu poate viza etapa scrisă, care este premergătoare începerii cercetării procesului. Astfel, estimarea are în vedere, în mod evident, perioada care se va derula în viitor, or, procedura scrisă este deja parcursă.

Instanța acordă cuvântul asupra propunerii de probe.

Consilierul juridic pentru pârâtele ITPF Timișoara și IGPF solicită proba cu înscrisuri, iar în ceea ce privește probatoriul solicitat de reclamant, nu se opune probei cu înscrisuri și solicită respingerea probei cu expertiză contabilă motivând că aceasta nu este utilă soluționării cauzei.

Instanța încuviințează pentru părți proba cu înscrisuri, apreciind-o legală, verosimilă, utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei, potrivit disp.art.225 coroborate cu disp.art.258 C.proc.civilă, respingând proba cu expertiză contabilă solicitată de reclamant, apreciind ca nefiind utilă soluționării cauzei.

Întrucât la dosar se află adresa emisă de ITPF Timișoara din care reies care au fost majorările salariale acordate reclamantului, instanța nu mai apreciază necesar efectuarea unei adrese în acest sens către pârâtul ITPF Timișoara.

Nemaifiind cereri de formulat, probe de administrat, excepții de invocat sau alte incidente de soluționat, instanța, în raport de dispozițiile art. 392 Cod procedură civilă, deschide dezbaterile asupra fondului cauzei și acordă cuvântul atât asupra excepției inadmisibilității formulată de ITPF, MAI, excepției lipsei calității procesuale pasive a MAI și IGPF, excepției prescripției dreptului material la acțiune formulată de MAI, IGPF, ITPF, cât și asupra fondului cauzei.

Consilier juridic C. R. pentru pârâte solicită admiterea excepției inadmisibilității cererii și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale a MAI, lasă la aprecierea instanței admiterea acesteia, iar cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a IGPF, solicită admiterea acesteia așa cum a fost formulată prin întâmpinare.Pe fondul cauzei, solicită respingerea acțiunii ca neîntemeiată, fără cheltuieli de judecată. Precizează că așa cum rezultă din adresa înaintată la dosar, precum și din Decizia nr. 21/18.03.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție premiul anual pentru anul 2010 a fost inclus în majorările salariale din anul 2011 iar pentru restul perioadei nu mai este prevăzut în legislație.

Având în vedere disp. art. 394 alin.1 Cod procedură civilă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, instanța declară închise dezbaterile și reține cauza spre deliberare.

INSTANȚA

Asupra cauzei de față,

Prin cererea adresată acestei instanțe la data de 23.10.2015 și înregistrată sub nr._ reclamanta D. C. V. a chemat în judecată pe pârâții M. A. Interne, I. G. al Poliției de Frontieră și I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la acordarea diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, începând cu 01.04.2012 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective și la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, începând cu 01.04.2012, potrivit O.G. 9/2000, privind nivelul dobânzii legate pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. 13/2011, privind dobânda legală.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că acest drept a fost prevăzut de legislația în vigoare, pentru anul calendaristic anterior, fiind un drept câștigat, care nu mai poate fi desființat în mod retroactiv, iar în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs, în interesul legii, a statuat „ dreptul la acordarea premiului anual, nu a fost înlăturat prin abrogarea art.25 din Legea - cadru DT.330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanță lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului, soldei/indemnizației de bază.

Or, raportat la această concluzie se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art. 25 din Legea - cadru nr. 330 / 2009, începând cu luna ianuarie 2011. În acest sens, aceeași instanță a stipulat în deciziile menționate, că majorarea salarială din anul 2011, rezultă ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.

Astfel, Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității in care subzistă dreptul de creanță al angajatului in cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat in forma anterioară prevăzută de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009.

Din acest punct de vedere a arătat că nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariate prev. de art. 1 din Legea nr. 285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulare cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.

A apreciat că dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat s-a stins odată cu abrogarea Legii - cadru nr. 330/2009, fiind înlocuită cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

A susținut că interpretarea textului din motivarea Înaltei Curți de Casație și Justiție este de natură a-l îndreptăți la introducerea in salariu a premiului anual sub forma unei majorări a salariului lunar. De altfel, atât Înalta Curte, cât și instanțele ordinare au interpretat în același sens textul Legii nr. 221/2009 pentru acordarea unor diferențe salariate profesorilor.

Mai mult decât atât, poate cel mai important argument vine chiar din dispozitivul deciziei nr. 21/2013 care nu prevede imposibilitatea acordării acestui drept salarial, ci "Stabilește că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

A arătat că în acest sens, se poate remarca faptul că prin art. 25 din Legea nr.330/2009, s-a prevăzut acordarea acestui drept și în ceea ce îl privește astfel: Pentru activitatea desfășurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizațiilor de încadrare după caz, realizate în anul în care se face premierea; Pentru personalul care nu a lucrat tot timpul anului, premiul anual se acordă proporțional cu perioadă în care a lucrat, luându-se în calcul media salariilor de bază brute lunare realizate în perioada in care a desfășurat activitate; Premiile anuale pot fi reduse sau nu se acordă în cazul persoanelor care în cursul anului au desfășurat activități profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârșit abateri pentru care au fost sancționate disciplinar. Aceste drepturi nu se acordă în cazul persoanelor care au fost suspendate sau înlăturate din funcție pentru fapte imputabile lor, iar plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

A menționat că dispozițiile sus arătate au fost abrogate de art. 39 pct. w din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 877 din 28 decembrie 2010, ce a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2011 (art.46).

De asemenea, prin art. 8 din Legea m. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 878 din 28 decembrie 2010 (în vigoare de la data de 31.12.2010) s-a prevăzut în mod expres că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute in vedere la stabilirea majorărilor salariate ce se acordă în anul 2011 personalului, din sectorul bugetar.

A apreciat că dreptul de a beneficia de acest premiu este câștigat, atât timp cât dispozițiile legale ce îl prevedeau erau în vigoare la data de 31.12.2010, doar plata sumelor bănești fiind amânată pentru luna ianuarie a anului următor celui pentru care se acordă premiul, orice prevedere contrară încălcând principiul neretroactivității.

În legătură cu acest principiu, a arătat că este de observat că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanță cu prevederea înscrisă la art. 15 alin.2 din Constituție principiul neretroactivității legilor.

Potrivit acestui principiu o lege devine obligatorie numai după promulgare și după aducerea ei la cunoștință prin publicare în Monitorul Oficial al României ea rămânând în vigoare până când intervine o altă lege care o abrogă pe cea anterioară în mod explicit sau implicit.

D. consecință, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii celei noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.

De aceea a susținut că în determinarea câmpului de aplicare a legilor in timp trebuie să se țină seama nu numai de prioritatea pe care o are legea nouă față de cea veche, ci și de siguranța raporturilor sociale, care impune să nu fie desființate sau modificate, fără un motiv deosebit de ordine socială, drepturile care, in momentul intrării în vigoare a legii noi, erau deja concretizate în acte de voință sau in raporturi definitiv încheiate valabil după legea existentă in momentul încheierii lor.

A arătat că norma neretroactivității, înscrisă în art. 1 din Codul civil, se referă la toate raporturile născute sub legea veche care nu și-au epuizat toate efectele.

Este adevărat că aplicarea imediată a legii noi constituie principiul, iar supraviețuirea legii vechi, excepția și tară a admite că legea nouă poate fi interpretată în sensul de a guverna și asupra trecutului, principiul aplicării imediate presupune . noilor dispoziții pentru toate situațiile ale căror efecte nu erau susceptibile să se producă sub imperiul legii vechi

Ori, a apreciat că, dreptul de a incasa premiul anual aferent anului 2010, era deja câștigat, chiar dacă plata era amânată până în luna ianuarie 2011, iar legile sus menționate ce au abrogat posibilitatea acordării lui intrând în vigoare ulterior perioadei prevăzută pentru acordarea lui.

De asemenea, a evidențiat faptul că trebuie observat că potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, intitulat "Tratatele internaționale privind drepturile omului", dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretare și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului cu pactele și cu celelalte tratate Ia care România este parte.

Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, și legile interne au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar a invocat faptul că dacă instanțele de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să ignore aceste prevederi și să facă aplicarea celor din reglementarea internațională mai favorabilă.

Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.

A apreciat că introducerea premiului anual în salariu se impune prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor ante menționate, deoarece pentru perioada de referință nu s-a acordat al 13-lea salariu - premiul anual - și nici majorarea salariată iar prin decizia nr.21/2013 s-a statuat acordarea majorării în mod succesiv.

De asemenea, a arătat că trebuie avută în vedere și soluția dată de Comisia Europeană în cauza C-310 având ca obiect o cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău) secția Civilă - România - în cauza aflată pe rolul acestei instanțe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE (JO L 180 din 19.07.2000 cu privire la punerea în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE (JO L 303 din 2.12.2000) de creare a unui cadru general in favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.

Concluziile Comisiei Europene au fost că: "Dreptul primar al Uniunii și dispozițiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea in aplicare a egalității de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică și ale act. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă trebuie interpretate in sensul că se opun unei decizii a Curții Constituționale prin care li se interzice instanțelor naționale să înlăture aplicarea unor dispoziții interne pe care le considera contrare dreptului Uniunii.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 25 din Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, art. 1 din Codul civil, art. 15 alin.2, 20, 41, 44, 124, 125 din Constituția României, art. 1 din primul protocol adițional Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Directiva Consiliului nr._/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea in muncă și ocuparea forței de muncă, Legea nr. 47/1992, Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curți de Casație și Justiție.

A solicitat proba cu expertiză contabilă, proba cu înscrisuri și judecarea cauzei în lipsă.

La data de 04.11.2015 pârâtul M. A. Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

A invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, având în vedere că în conformitate cu dispozițiile art. 193 alin. (1) C. proc. civ., sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.

În același sens, a arătat că potrivit art. 34 din Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice precum și a art. 7 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2010 a personalului plătit din fonduri publice: „Soluționarea contestațiilor în legătură cu stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi este de competența ordonatorilor de credite", iar conform alineatului 2 al aceluiași articol: „Contestația poate fi depusă în termen de 5 zile de la data luării la cunoștință a actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la sediul ordonatorului de credite ".

A solicitat să se constate faptul că termenele mai sus menționate, prevăzute în mod expres și limitativ de lege, sunt de decădere, normele speciale în cauză fiind de strictă interpretare și aplicare.

A mai invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia pentru următoarele motive:

Calculul și plata oricăror drepturi bănești către reclamant, se face exclusiv de către Inspectoratul de Poliție al Județului M., unitate al cărei șef are calitatea de ordonator terțiar de credite.

Potrivit art. 7 alin. 3 din O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea și funcționarea M.A.I., ministrul afacerilor interne are calitatea de ordonator principal de credite.

Art. 12. 5 din același act normativ prevede că ministrul afacerilor interne stabilește prin ordin, alin conducătorii unităților și subunităților care au calitatea de ordonator de credite.

Anexa nr. 12 la Ordinul M.A.I. nr. S/34/2014 privind exercitarea calității de ordonator de credite în M.A.I., stabilește drepturile și îndatoririle ordonatorilor secundari și terțiari de credite din instituția noastră.

Conform pct. 2 lit. a, ordonatorii terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-șef sau înlocuitorul acestuia.

Conform regulii instituite de prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, ministrul M.A.I, în calitatea sa de ordonator principal de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.

Ordonatorii secundari și terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuială să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-șef.

Așadar, a apreciat că atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare angajat în parte, sunt în competența exclusivă a șefului unității la care acesta este angajat, care, așa cum a arătat mai sus, are calitatea de ordonator secundar de credite.

Prin urmare, a opinat că nu se poate reține că atât instituția centrală, cât și structurile sale subordonate au calitate procesuală pasivă, deoarece într-o atare interpretare s-ar ajunge la concluzia că pot avea calitate procesuală pasivă toate unitățile dintr-o instituție, între care se stabilesc raporturi de subordonare ierarhică.

În sensul celor de mai sus, a învederat decizia civilă nr. 3522/16.10.2008 a I.C.C.J. potrivit căreia ,,în litigiul având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariala, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care funcționarul public are stabilit raportul de serviciu. Faptul că ministerul în interiorul căruia instituția publică este organizată și funcționează, în calitatea acestuia de ordonator principal de credite repartizează instituțiilor subordonate creditele bugetare aprobate, nu constituie un temei suficient pentru atragerea acestuia în litigiu, motivația invocată de reclamant privind garanția că obligația bănească a instituției publice va fi astfel executată, neavând suport în dispozițiile procedurale privitoare la condițiile de exercițiu ale acțiunii civile".

În concluzie, a solicitat să se observe că în cadrul M.A.I. există o procedură de repartizare a creditelor bugetare alocate acestuia.

De asemenea, față de faptul că potrivit art. 12 alin. 2 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, I.P.J. M. este o unitate cu personalitate juridică aflată în subordinea Inspectoratului G. al Poliței Române, în susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne, a arătat că potrivit art. 222 din Codul civil, „Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel".

În raport de data nașterii dreptului material la acțiune a invocat excepția prescripția dreptului material la acțiune pentru perioada cuprinsă între data de 01.04.2012 și momentul anterior cu trei ani datei introducerii acțiunii.

Potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor care le-au instituit, respectiv Decretul nr. 167/1958 care la art. 1 dispunea că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

Prescripția începe să curgă de la data la când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui dreptul la acțiune stingându-se prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.

Acest termen a fost menținut și în art. 2517 Cod civil, în vigoare începând cu data de 01.10.2011 care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.

De asemenea, art. 166 alin 1 din Legea nr. 53/2003 . Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare,face referire la același termen de prescripție de trei ani, după cum urmează: „ Dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale,precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate”.

Cu privire la fondul cauzei, a arătat că potrivit art. 21 alin. (1) din Anexa nr. IV la Legea cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, act normativ în vigoare de la 01.01.2010 până la 31.12.2010, pentru activitatea desfășurată, cadrele militare în activitate, soldații și gradații voluntari în activitate, polițiștii și personalul civil beneficiază de un premiu anual stabilit în raport cu solda lunară/salariul de bază de încadrare, respectiv salariul de bază din ultima lună a anului pentru care se face premierea.

D. urmare, ținând cont că ultima lună a anului este luna decembrie, iar drepturile salariale cuvenite personalului din M. A. Interne pentru luna respectivă sunt stabilite și plătite în luna ianuarie a anului următor, a arătat că premiul anual nu poate fi determinat și plătit decât începând cu aceeași lună ianuarie.

A susținut că această procedură este sprijinită și de prevederile art. 25 alin. 4) din Legea-cadru nr. 330/2009, conform cărora plata premiului anual se va face pentru întregul personal salarizat potrivit legii respective, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

Astfel, pentru activitatea desfășurată în anul 2010, personalul plătit din fonduri publice, inclusiv polițiștii, cadrele militare în activitate și personalul civil, putea să beneficieze de un premiu anual începând cu luna ianuarie 2011.

În conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

În consecință, a apreciat că legiuitorul a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 în majorarea salariala cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, procedeu prin care personalul respectiv nu a fost lipsit de dreptul de a beneficia de dreptul bănesc în discuție.

A menționat că în bugetul pentru anul 2011 al Ministerului A. Interne nu au fost prevăzute sau repartizate fonduri bugetare, potrivit legii, pentru cheltuieli cu premiul anual cuvenit personalului acestui minister pentru activitatea desfășurată în anul 2010, iar potrivit art. 14 alin. 2) și 3) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele instituțiilor publice și nici angajată și efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială și nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare.

A susținut faptul că Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, precum și legile anuale speciale de aplicare a acesteia nu prevăd acordarea unui premiu anual, începând cu anul 2011.

Cu privire la solicitarea reclamantului privind obligarea pârâților „la plata de daune moratorii, respectiv dobânzi legale...", a arătat că actul normativ care reglementează dobânda legală este O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Potrivit dispozițiilor art. 1 coroborate cu cele ale art. 8 din actul normativ mai sus-menționat, părțile sunt libere să stabilească în convenții rata dobânzii pentru întârziere în plata unei obligații bănești, dobânda calculându-se numai asupra cuantumului sumei împrumutate.

Or, a invocat faptul că, în cauza dedusă judecății, părțile nu numai că nu au stabilit printr-o convenție dobânda legală, dar nici nu poate fi pusă în întârziere, deoarece, angajarea cheltuielilor din bugetul aprobat M.A.I. se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.

Astfel, a apreciat că obligarea instituției la plata sumei de bani solicitate prin prezenta acțiune, sub sancțiunea achitării dobânzii legale, pe lângă achitarea acestor drepturi în sumă actualizată cu rata inflației, ar contraveni prevederilor legale.

Mai mult decât atât, a învederat instanței de judecată că nu se pot acorda două modalități de acoperire integrală a prejudiciului (actualizare cu indicele de inflație și dobândă legală) deoarece o asemenea soluție ar determina o îmbogățire tară just temei a persoanei care a formulat acțiunea.

În drept, pârâtul nu și-a întemeiat acțiunea.

La data de 10.11.2015 pârâtul I. G. al Poliției de Frontieră a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant ca neîntemeiată.

A invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuiaîntrucât una dintre condițiile pentru ca o persoană să fie parte într-un proces este calitatea procesuală (legitimatio ad causam) care contribuie la desemnarea titularului dreptului de a acționa și în același timp a persoanei împotriva căreia se poate exercita acțiunea.

A mai arătat că, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, având în vedere că I. G. al Poliției de Frontieră nu deține calitatea de subiect pasiv al dreptului dedus judecății. Calitatea procesuală este titlul legal care îndreptățește o persoană să fie parte în proces.

În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3522 din 16 octombrie 2008 în care s-a reținut faptul că în litigiile având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care funcționarul public are stabilit raportul de serviciu.

Prin urmare, atribuțiile privind stabilirea și plata drepturilor bănești de care beneficiază fiecare polițist în parte, din cadrul I.T.P.F. Timișoara, sunt în competența exclusivă a șefului acestei instituții, care este ordonator terțiar de credite.

De asemenea, s-a precizat faptul ca Ministrul A. Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii. Ordinul M.A.I. nr. S/79/2013 privind împuternicirea ordonatorilor de credite din unitățile M.A.I.

Anexa nr. 12 la același ordin stabilește drepturile și îndatoririle ordonatorilor secundari și terțiari de credite din M.A.I. Conform pct. 2 lit. a si b, ordonatorii secundari și terțiari de credite au dreptul de a angaja, lichida și ordonanța cheltuieli în limita alocațiilor bugetare aprobate, cu condiția ca respectiva cheltuiala să fie prevăzută în mod expres într-un act normativ și să fie vizată pentru controlul financiar preventiv propriu de contabilul-sef.

Având in vedere aceste aspecte, calculul și plata oricăror drepturi bănești către reclamant, se face de către I.T.P.F. Timișoara, unitate al cărei conducător are calitatea de ordonator terțiar de credite.

Calitatea procesuală pasivă este deținută în mod exclusiv de către instituția cu care reclamantul are stabilit raportul de serviciu. Ori, în cauza de față, între pârâta I.G.P.F. și reclamant nu există un raport juridic de drept substanțial, respectiv un raport de serviciu.

Pe cale de consecință, consideră că se impune constatarea lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului G. al Poliției de Frontieră cu consecința scoaterii din prezenta cauză a instituției.

A invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că, raportat la prevederile art.7 din Legea 285/2010 coroborat cu prevederile art. 30 din Legea 284/2010, instanța poate fi sesizată numai de către persoana nemulțumită de răspunsul primit sau care nu a primit răspuns în termenul legal, procedura prealabilă administrativă fiind o condiție de admisibilitate a acțiunii în fața instanței de contencios administrativ, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă.

Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale învederate, înainte de a promova prezenta acțiune, reclamantul ar fi trebuit să conteste actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale subscrisei, iar nemulțumit de soluția ordonatorului de credite, să se adreseze instanței de contencios competente. Nefăcând dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii, reclamantul este decăzut din termenul legal de contestație de 5 zile, termen ce a început să curgă de la data luării la cunoștință de către acesta a actului administrativ emis în luna ianuarie 2011, ca urmare a intrării în vigoare la data de 01.01.2011 a Legii 284/2010 și a Legii nr. 285/2010.

În concluzie, a arătat că, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile fapt ce echivalează cu inexistenta acesteia, astfel că pentru considerentele expuse, solicită admiterea excepției invocate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

A invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, arătând următoarele:

În anul 2011, în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr.285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

În plus art. 9 alin.2) din Legea nr. 285/2010: „ 2) In anul 2011, ordonatorii de credite nu vor acorda premii și prime de vacanță."

Pentru anul 2012, Legea nr 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, la art.7 alin.2 prevede: „In anul 2012, autoritățile si instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacantă."

Referitor la anul 2013, O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, la art. 2 prevede: " Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, și ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) și art. 13 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător și în anul 2013."

În anul 2014 O.U.G. Nr.103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice(actualizată până la data de 1 ianuarie 2015*) la ART. 9 alin.2) prevede:,, (2) în anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță."

În anul 2015 ,ORDONANȚA DE URGENȚĂ nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (actualizată la data de 9 aprilie 2015*) la ART. 8 alin.2 se prevede: „(2) In anul 2015, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță."

Având în vedere că dreptul solicitat a fost înlăturat încă din anul 2011, iar vocația reclamantului de a beneficia de premiul anual aferent anului 2010 ia naștere în ultima lună a anului pentru care se face premierea, respectiv a anului 2010, ținând cont de termenul general de prescripție prevăzut de Decretul Nr. 167/1958 (la momentul nașterii dreptului solicitat prescripția era reglementată de acest act normativ), și de art. 67 din Legea nr. 284/2010: „Drepturile neachitate personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil, nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu. ", rezultă că dreptul solicitat de către reclamant, respectiv includerea premiului anul aferent anului 2010 în salariul lunar era prescris la momentul promovării prezentei cereri de chemare în judecată. Menționează că acest drept putea fi solicitat cel mai târziu în luna ianuarie 2014.

Pentru aceste considerente, solicită instanței să admită prezenta excepție așa cum a fost invocată.

Referitor la fondul cauzei, a învederat următoarele aspecte:

La data de 28 decembrie 2010, Legea 330/2009 a fost abrogată de art. 39 lit. w) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Tot la acea dată a intrat în vigoare Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Acest nou act normativ stipulează la art. 8 că sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Așadar, din interpretarea sistematică a prevederilor legale incidente în cauză, nu poate fi vorba despre încălcarea principiului neretroactivității legii, întrucât Legea 285/2010, care reglementa în mod expres plata premiului anual, a intrat în vigoare la data de 28 decembrie 2010 deci anterior momentului la care, conform vechii legislații ar fi trebuit plătit premiul respectiv, în speță „începând cu luna ianuarie 2011".

Mai mult, apreciază că legiuitorul nu a privat în vreun fel reclamantul de suma de bani reprezentând plata premiului anual, întrucât aceste sume de bani au fost avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce urmau să se acorde în anul 2011.

Reglementarea legala a drepturilor salariale reprezintă una din dimensiunile esențiale ale statutului funcționarului public. In cazul funcționarilor publici, drepturile salariale sunt stabilite de către legiuitor. Soluția legislativa cuprinsă în art. 8 din Legea nr. 285/2010 a fost determinată de apărarea securității naționale.

Faptul că prin Legea nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a fost sistată plata premiului anual pentru anul 2010, nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a adopta acte normative în materia drepturilor salariale, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului și al Parlamentului, și nu al instanțelor judecătorești, al căror atribut este de a aplica legea. Aceste dispoziții nu au caracter retroactiv, ci dau expresie principiului aplicării legii noi referitoare la schimbarea unei situații juridice pentru viitor. Textul de lege criticat, se aplică de la data intrării în vigoare.

Atâta timp cât vocația reclamantului la primirea celui de-al 13-lea salariu nu a fost materializata într-un nou act normativ și nici nu s-a obținut desființarea sau modificarea actelor normative prin care a fost stabilită salarizarea cuvenită acestora, nu există temeiuri de drept pentru a se dispune obligarea instituției noastre la plata vreunei sume cu titlu de premiu anual.

Mai mult decât atât, cererea reclamantului apare ca neîntemeiată și prin prisma faptului că legiuitorul a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 în majorarea salarială cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, procedeu prin care personalul în discuție nu a fost lipsit de dreptul de a beneficia de dreptul bănesc solicitat.

De asemenea, prin Decizia nr. 21/2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis un recurs în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în legătură cu acordarea premiului anual, stabilind că „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariate stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări".

De asemenea, nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, întrucât dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivității legii.

Analizând capătul de cerere privind actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației, a solicitat să se constate netemeinicia acestuia, deoarece atâta timp cât drepturile salariale principale pretinse nu sunt întemeiate, nici drepturile accesorii acestora (indexarea drepturilor salariale pretinse) nu sunt întemeiate, accesoriul urmând soarta principalului.

Având în vedere aspectele prezentate, a solicitat admiterea excepțiilor invocate, iar pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

În drept, și-a întemeiat prezenta întâmpinare pe dispozițiile N.C.P.C., Legea 554/2004 — privind contenciosul administrativ, Legea nr.285/28.12.2010 - privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, iar în conformitate cu prevederile art. 223 și 411 din N.C.P.C, a solicitat judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului instituției.

Cu privire la excepțiile invocate de pârât a arătat că lasă la aprecierea instanței soluționarea acestora, iar pe fondul cauzei a solicit admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, reluând susținerile din cererea de chemare în judecată.

La data de 11.11.2015 pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

A invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art.7 din Legea nr. 285/2010 coroborat cu prevederile art. 30 din Legea 284/2010.

Așadar a susținut că, aceste dispoziții reglementează procedura prealabilă obligatorie, respectiv adresarea personalului bugetar, respectiv reclamanților la ordonatorul de credite, pentru rezolvarea pretențiilor acestora și numai apoi atacarea în instanță a măsurii luate de ordonator.

A arătat că în litigiul pendinte, stabilirea salariilor de bază, indemnizațiilor lunare de încadrare și a soldelor funcțiilor de bază/salariilor funcțiilor de bază în sensul prevăzut de Legea nr. 285/2010 și Legea nr. 284/2010, s-a făcut prin emiterea de către unitatea angajatoare a unui act administrativ în luna ianuarie 2011, prin care s-au comunicat fiecărui reclamant elementele salariale amintite mai sus, pe bază de semnătură de luare la cunoștință și cu dreptul de contestație în termen de 5 zile de la comunicarea acestora.

A apreciat că neîndeplinirea acestei proceduri de către reclamant face ca acțiunea acestora în instanță să fie inadmisibilă iar în sprijinul acestui fapt, vin și prevederile de drept comun, astfel, potrivit art. 193 alin. 1) din codul de procedură civilă „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanței de judecată se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condițiile stabilite de acea lege, urmând ca dovada îndeplinirii procedurii prealabile să se anexeze la cererea de chemare în judecată.”

O astfel de procedură prealabilă este reglementată de Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ., respectiv art.7 alin. l și art. 8 alin. 1.Din interpretarea acestor prevederi, a apreciat că instanța poate fi sesizată numai de către persoana nemulțumită de răspunsul primit sau care nu a primit răspuns în termenul legal, procedura prealabilă administrativă fiind o condiție de admisibilitate a acțiunii la instanța de contencios administrativ, iar lipsa acesteia conduce la respingerea cererii ca inadmisibilă.

Totodată pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru următoarele motive: În anul 2011 în conformitate cu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acorda în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi".

A învederat că, prin Decizia nr. 21 din 18 noiembrie 2013 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, I.C.C.J. a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Din cuprinsul RIL - ului reiese fără putință de tăgadă că acesta se referă doar la interpretarea acordării premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, este limitat expres la anul 2010, și nu se interpretează și cu privire la includerea premiului anual pentru anul 2010 în majorările din anii 2012-2015, astfel că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate în drept.

În anul 2011, art. 9 alin. 2) din Legea nr. 285/2010: „ 2) în anul 2011, ordonatorii de credite nu vor acorda premii și prime de vacanță.", iar art. l din Legea nr. 285/2010 prevede: „(1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. (2) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizația brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții. (3) Cuantumul brut al drepturilor prevăzute la alin. (1) și (2) se va stabili în anul 2011 ținându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcție sau, după caz, în specialitate, dobândite în condițiile legii până la 31 decembrie 2010. (4)Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum și cuantumul gradațiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. (5) în salariul de bază, indemnizația lunară de încadrare, respectiv în solda funcției de bază/salariul funcției de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizațiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcției de bază, precum și sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, și care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizația de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcție, fără ca prin acordarea lor să conducă la creșteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege."

În anul 2012, Legea nr 283/2011 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, la art.7 alin.2 prevede: „ în anul 2012, autoritățile si instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii si prime de vacantă."

În anul 2013, O.U.G. nr. 84 din 12 decembrie 2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum și unele măsuri fiscal-bugetare, la art. 2 prevede: "Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, și ale art. 1 alin. (4) și (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) și (2), art. 6, l 9, 11, art. 12 alin. (2) și art. 13 ale art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2010pentru completarea art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător si în anul 2013."

În anul 2014, O.U.G. Nr.103 din 14 noiembrie 2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (actualizată până la data de 1 ianuarie 2015*) la ART. 9 alin.2) prevede:,, (2) în anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță.""""

În anul 2015, Ordonanța de Urgență nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (actualizată la data de 9 aprilie 2015*) la ART. 8 alin.2 se prevede: „(2) în anul 2015, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță."

A învederat faptul că din interpretarea textelor normative precizate, reiese că drepturile invocate de reclamant, au fost, mai întâi, înlăturate printr-un act normativ echivalent celui prin care au fost instituite, respectiv de articolul 8 din Legea nr.285/2010, iar apoi această înlăturare a fost preluată tot prin acte normative cu aceeași forță juridică, respectiv la nivelul anului 2011 prin art. 9 alin.2 din Legea nr. 285/2010, în anul 2012 prin art.7 alin.2 din Legea Nr.283/2011, în anul 2013 prin art.2 din O.U.G. Nr.84/2012, iar în anul 2014, prin art.9 alin.2 din O.U.G. nr.103/2013 iar pentru anul 2015, prin art.8 alin. 2 din OUG nr. 83/2014.

A solicitat să se observe că, în speța de față avem de a face cu o înlăturare a acordării drepturilor reprezentând acordarea premiului anual, înlăturare instituită prin normele legale precizate, astfel că I.T.P.F. Timișoara ca instituție angajatoare nu are nici o obligație legală de a plăti aceste drepturi. Măsura neacordării premiului anual a fost luată în baza unor acte normative emise de către puterea legislativă, scopul de interes general fiind acela al realizării stabilității economice a tării și implicit al securității naționale, prin reducerea cheltuielilor bugetare.

Având în vedere că dreptul solicitat a fost înlăturat încă din anul 2011, iar vocația reclamantului de a beneficia de premiul anual aferent anului 2010 ia naștere în ultima lună a anului pentru care se face premierea, respectiv a anului 2010, ținând cont de termenul general de prescripție prevăzut de Decretul Nr.167/1958 (la momentul nașterii dreptului solicitat prescripția era reglementata de acest act normativ), și de art. 67 din Legea nr. 284/2010: „Drepturile neachitate personalului militar, polițiștilor, funcționarilor publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare și personalului civil, nereclamate în termen de 3 ani de la data când trebuiau plătite, se prescriu.", rezultă că dreptul solicitat de către reclamant, respectiv includerea premiului anual aferent anului 2010 în salariul lunar este prescris.

În ceea ce privește includerea premiului anual, începând cu data de 01.04.2012 și în continuare, a arătat că, așa cum solicită reclamantul, acest fapt nu poate avea raționament juridic, câtă vreme actele normative în vigoare au înlăturat acordarea acestui drept, încă din anul 2011 și până în prezent, motiv pentru care acțiunea în fond apare ca neîntemeiată, solicitând respingerea ca atare.

În Decizia nr. 21/18.11.2013 a ÎCCJ, se menționează în mod expres că premiul pentru anul 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, și nu este vorba despre alt premiu aferent altui an, așa cum cere reclamantul includerea începând cu data de 01.04.2012 și în continuare.

A mai menționat că din cuprinsul RIL – ului reiese fără tăgadă că acesta se referă doar la interpretarea acordării premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, este limitat expres la anul 2010 și nu se interpretează și cu privire la includerea premiului anual pentru anul 2010 în majorările din anii 2012 – 2015, astfel că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate

Având în vedere aspectele mai sus învederate, a susținut că cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unui drept principal și accesoriile acestuia, pretins a fi născut la data de 01.04.2012, este în mod evident prescrisă pentru întreaga perioadă solicitată, raportându-se la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23.10.2015, având în vedere dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod Civil. Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că, în analiza pretențiilor deduse judecății în speță, regimul lor juridic urmează a fi determinat în aplicarea accesorium sepuitur principale. Astfel, determinarea limitelor, întinderii și exigibilității acestora se apreciază în raport de obligația principală. Ca atare, admisibilitatea lor, de principiu, este condiționată de admisibilitatea debitului principal.

Astfel, a subliniat că termenul de prescripție de 3 ani pentru debitul principal a început să curgă începând cu data de 01.01.2011 și ținând cont de dispozițiile din Decizia ÎCCJ nr. 21/2013 care prevăd modalitatea de acordare, acest termen de s-a împlinit la data de 31.12.2014. În atare condiții, cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificarea unui drept principal și accesoriile acestuia, pretins a fi născut la data de la data de 01.01.2011, este în mod evident prescrisă pentru întreaga perioadă solicitată prin acțiune, raportându-ne la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23.10.2015.

În susținerea acestei excepții a învederat instanței faptul că raportat la obiectul acțiunii prin care se solicită acordarea diferenței de salariu, reprezentând includerea premiului anual începând cu data de 01.04.2012 și în continuare până la includerea acestuia în salariu, reactualizat în funcție de indicele de inflație la data plății efective și obligarea pârâților la daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu data de 01.04.2012, sunt incidente dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958 și menținute de prevederile art. 2500, 2501 și 2517 din Noul Cod civil,care prevăd un termen de 3 ani de la data la care i s-a născut dreptul de a pretinde aceste pretenții.

Prin urmare, a menționat că cererea de chemare în judecată ce reclamă valorificare unui drept principal și accesoriile acestuia, pretins a fi născut la data de 01.04.2012, este în mod evident prescrisă pentru perioada 01.04.2012 – 23.10.2012, raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 23.10.2015. Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că, în analiza pretențiilor deduse judecății, regimul lor juridic urmează a fi determinat în aplicarea accesorium sequitur principale.

Astfel, determinarea limitelor, întinderii și exigibilității acestora se apreciază în raport de obligația principală, iar admisibilitatea în principiu a acestora este condiționată de admisibilitatea debitului principal.

Pentru aceste considerente, a solicitat instanței să rețină pretențiile deduse judecății pentru perioada 01.04.2012 – 23.10.2012 ca fiind prescrise, urmând a le respinge în consecință.

Pe fondul cauzei a arătat că este adevărat că prin art. 25 din Legea - cadru nr. 330/2009, era stipulată acordarea premiului anual, însă potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, se dispune încetarea acordării premiului anual începând cu luna ianuarie 2011 și se prevede că aceste sume vor fi incluse în creșterile salariale ce se acordă in anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispozițiile legii.

A solicitat să se constate că nu se poate susține că o lege este „nelegală", din moment ce provine de la Parlamentul României, autoritatea învestită, potrivit Constituției, cu prerogativa legiferării. Așadar, sub aspectul emiterii unor reglementări legale într-un sens sau altul, în orice domeniu al vieții sociale, Parlamentul are competență deplină, nefiind permisă contestarea legilor în fața instanțelor de judecată sub aspectul oportunității emiterii lor, indiferent de nemulțumirile pe care le produc.

De asemenea, în ceea ce privește premiile în bani acordate angajaților, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1615 din 20 decembrie 2011, a precizat că sporurile, premiile și alte stimulente acordate demnitarilor și altor salariați prin acte normative reprezintă drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate si garantate de Constituție.

Prin aceeași decizie, Curtea a mai reținut că legiuitorul este in drept, totodată, să instituie anumite sporuri la indemnizațiile și salariile de bază, premii periodice și alte stimulente, pe care le poate diferenția în funcție de categoriile de personal cărora li se acordă, le poate modifica in diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.

De altfel, art. 25 alin. (4) teza finală din Legea cadru nr. 330/2009, prevedea acordarea acestui premiu începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul, și nu impunea o modalitate de executare, astfel că legiuitorul poate să reglementeze o modalitate de plată eșalonată care să satisfacă și sa mențină un echilibru rezonabil, pe de o parte, între interesele angajaților în cauză, și, pe de altă parte, interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul actualei crize economice.

În concluzie, a arătat că faptul că prin Legea nr. 285/28.12.2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice a fost sistată plata premiului anual pentru anul 2010, nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a adopta acte normative în materia drepturilor salariale, politicile salariale fiind de resortul absolut al Guvernului și al Parlamentului și nu al instanțelor judecătorești, al căror atribut este doar de a aplica legea nu de a face lege.

Atâta timp cât vocația reclamantului la primirea celui de-al 13-lea salariu nu a fost materializată într-un nou act normativ și nici nu s-a obținut desființarea sau modificarea actelor normative prin care a fost stabilită salarizarea cuvenită reclamantului, a susținut că nu există temeiuri de drept pentru a se dispune obligarea instituției noastre la plata vreunei sume cu titlu de premiu anual. Astfel, reclamantul nu dispune de vreun drept salarial „recunoscut prin lege" în sensul art. l din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, la plata căruia instituția noastră să poată fi obligată de instanța de contencios administrativ, în actualul cadru legislativ.

Mai mult decât atât, cererea reclamantului apare ca neîntemeiată și prin prisma faptului că legiuitorul a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 în majorarea salarială cuvenită personalului din sectorul bugetar începând cu 01.01.2011, procedeu prin care personalul nu a fost lipsit de vocația de a beneficia de dreptul bănesc în discuție. Faptul că noua lege prevede o situație nouă, respectiv asimilarea premiului anual în majorările salariale ce se acordă în anul 2011, nu reprezintă o aplicare retroactivă a legii, ci o redimensionare a dreptului substanțial.

Prin urmare, a apreciat că nu se poate reține încălcarea prevederilor Legii nr. 330/2009 și nici dreptul la proprietate.

De asemenea, a susținut că nu se poate reține nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituție, întrucât dispozițiile art. 8 din Legea nr. 285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivității legii.

Cu privire la capătul de cerere privind actualizarea sumelor pretinse cu rata inflației, a solicitat să se constate că acesta este neîntemeiat deoarece atâta vreme cât drepturile salariale principale pretinse nu sunt întemeiate, nici drepturile accesorii acestora (indexarea drepturilor salariale pretinse) nu sunt întemeiate, accesoriul urmând soarta principalului.

Totodată, a arătat că, în bugetul pentru anul 2011 al Ministerului Administrației și Internelor nu au fost prevăzute sau repartizate fonduri bugetare potrivit legii, pentru cheltuieli cu premiul anual cuvenit personalului acestui minister pentru activitatea desfășurată în anul 2010, iar potrivit art. 14 alin. 2 și 3 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice cu modificările și completările ulterioare, nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele instituțiilor publice și nici angajată și efectuată, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială, respectiv nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată potrivit legii și nu are prevederi bugetare. Prin urmare, în ipoteza în care veți admite prezenta acțiune, apreciem că I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara nu poate fi obligat individual la plata drepturilor pretinse, ci numai în solidar cu M. Administrației și Internelor, ca ordonator principal de credite potrivit prevederilor art.21 din Legea Nr.500/2002 privind finanțele publice.

În concluzie, a considerat că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul de proprietate privată, întrucât, deși premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului și constituie un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, dispozițiile de lege criticate de reclamant prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să-si execute întru-totul această obligație financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanțe, iar, în consecință, instituția noastră a procedat în mod corect, punând în aplicare dispozițiile Legii nr. 285/2010.

A susținut că vocația reclamantului la primirea celui de-al 13-lea salariu nu este materializată prin dispozițiile Legii nr.285/2010, astfel încât nu există temei de drept pentru admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 în majorarea salarială stabilită pentru anul 2011 ce s-a acordat începând cu 01.01.2011.

Mai mult decât atât a invocat faptul că reclamantul nu contestă faptul că nu s-a realizat majorarea prevăzută în cuprinsul art. 1 din Legea 285/2010, majorare salarială care a inclus sumele reprezentând premiul anual cuvenit pentru activitatea desfășurată în anul 2010 și care s-a acordat întregului sector bugetar, începând încă din data de 01.01.2011 și în continuare.

În consecință, a apreciat că premiul pretins de reclamant nu poate fi acordat pe cale jurisprudențială în configurarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 330/2009, pe baza efectuării, de către instanțele de judecată, a unui examen de constituționalitate și convenționalitate a normelor cuprinse în art. 8 din Legea nr. 285/2010 sub aceleași aspecte asupra cărora instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în precedent, prin decizii cu efecte general obligatorii.

Nu în ultimul rând, a solicitat respingerea solicitărilor reclamantului referitoare la aplicabilitatea în prezenta cauză a prevederilor art. 272 Codul Muncii întrucât raporturile de serviciu dintre reclamant și instituția noastră nu se supun reglementărilor legale aplicabile conflictelor de muncă și astfel sarcina probei nu incumbă I.T.P.F. Timișoara, ci se supun reglementărilor legii speciale a contenciosului administrativ si dreptului comun, respectiv codului de procedură civilă, art. 249 "Cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de Iepe.".

A precizat faptul că acțiunea reclamantului are ca obiect drepturi bănești, obiect ce rezultă din raporturile de serviciu iar tocmai datorită aplicării în cauză a prevederilor art. 109 din Legea Nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prezenta cauză este de competența secției de contencios administrativ întrucât reclamantul are calitatea de funcționar public cu statut special, astfel cadrul legislativ aplicabil în speța dedusă judecății este reprezentat de Legea Nr.554/2004 a contenciosului administrativ nu de Codul Muncii.

Astfel, conform susținerilor reclamantului, ar fi trebuit ca prezenta cauză să fie de competența secției l-a civilă (Litigii de muncă),or reiese fără putință de tăgadă, că. tocmai calitatea reclamantului de funcționar public cu statut special dă competența materială funcțională în favoarea Secției de contencios administrativ și fiscal.

A susținut că majorarea prevăzută de art. 1 din Legea 285/2010 s-a realizat în mod efectiv, iar instituția și-a îndeplinit obligația de plată față de reclamant în conformitate cu normele legale în vigoare, astfel că solicită onoratei instanțe de judecată să pună în vedere reclamantului să facă dovada, prin depunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor (fluturașii de salariu) de unde rezultă faptul că începând cu data de 01.01.2011, cuantumul brut al salariului de bază/soldei funcției de bază/salariului funcției de bază/indemnizației de încadrare s-a majorat cu 15%.

Astfel instituția a pus în aplicare dispozițiile art. 1 din Legea nr. 285/2010 și dispozițiile cuprinse în Decizia ICCJ nr. 21 din 18 noiembrie 2013 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, raportat la art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, referitor la acordarea premiului pentru anul 2010 personalului din sectorul bugetar, pe cale de consecință acțiunea reclamantului apare ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere privind plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale, potrivit O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești în vigoare până la data de 01.09.2011, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, a solicitat să se constate că acesta este neîntemeiat deoarece atâta vreme cât drepturile salariale principale pretinse nu sunt întemeiate, nici drepturile accesorii acestora nu sunt întemeiate, accesoriul urmând soarta principalului.

În drept, pârâtul și-a întemeiat întâmpinarea pe dispozițiile art.205 și urm. din Codul de Procedură Civilă, precum și toate dispozițiile legale menționate în cuprinsul întâmpinării.

La data de 16.11.2015 reclamantul a depus răspuns la întâmpinarea formulată de ITPF Timișoara.

Cu privire la excepțiile invocate de pârât, a lăsat la aprecierea instanței soluționarea acestora, iar pe fondul cauzei a solicitat admiterea acțiunii așa cum a fost formulată în cererea de chemare în judecată.

Analizând actele și lucrările dosarului, instanța constată următoarele:

Reclamantul D. V.-C. este încadrat în cadrul ITPF Timișoara de la data de 30 iunie 2007, în funcția de agent principal de poliție, fiind funcționar public cu statut special.

Conform relațiilor furnizate de ITPF Timișoara(fila 37 dosar) premiul anual pentru anul 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011 potrivit disp.art.1 din Legea 285/2010.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a MAI și IGPF instanța apreciază că este întemeiată sens în care le va admite, pentru considerentele ce vor fi expuse mai jos:

Calitatea procesual pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel obligat în raportul juridic dedus judecății.

În speță, reclamantul are calitatea de funcționar public cu statut special, polițist în cadrul ITPF Timișoara astfel că, în litigiul ce are ca obiect plata unor drepturi bănești derivate din raporturile de serviciu, calitate procesual pasivă nu poate avea decât unitatea în cadrul căreia funcționează, fiind lipsit de relevanță că aceasta, în calitate de ordonator terțiar de credite angajează cheltuieli în limita creditelor repartizate și utilizează creditele bugetare ce i-au fost repartizate de ordonatorii secundari și principali de credite.

Atragerea în proces a instituției publice centrale în cadrul căreia este organizată și funcționează instituția publică cu care este stabilit raportul de serviciu nu poate fi justificată de necesitatea stabilirii unei garanții pentru aprobarea și repartizarea creditelor bugetare potrivit art. 21 din Legea nr. 500/2002, o astfel de garanție fiind nu numai lipsită de suport legal dar și inutilă în condițiile în care potrivit art. 4 din OG 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat sub acest aspect prin Decizia nr. 3522 din 16 octombrie 2008 statuând faptul că în litigiile având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, calitatea procesuală pasivă este deținută exclusiv de către instituția cu care funcționarul public are stabilit raportul de serviciu.

Referitor la excepția inadmisibilității cererii formulată de pârâții MAI, IGPF și ITPF Timișoara, apreciază că dispozițiile art. 7 din Legea nr. 285/2010 coroborat cu prevederile art. 30 din Legea nr. 284/2010 nu sunt aplicabile în cauză deoarece reclamantul nu a solicitat stabilirea drepturilor salariale ci includerea premiului în salariul lunar, motiv pentru care va respinge excepția invocată.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții MAI, IGPF și ITPF Timișoara prin întâmpinare referitoare la drepturile solicitate, scadente în perioada 01.04._12, se apreciază că este întemeiată, pentru cele ce vor fi expuse mai jos:

Potrivit art.201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor care le-au instituit.

Ca atare, în speța dedusă judecății sunt aplicabile în materie de prescripție extinctivă dispozițiile Decretului nr.167/1958 care statuează, prin art. l că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Pe de altă parte, potrivit art. 166 alin. 1 din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, aplicabil și funcționarilor publici cu statut special, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

În consecință, în raport de aceste dispoziții legale, de pretențiile deduse judecății și raportat la data introducerii cererii de chemare în judecată(23.10.2015), se apreciază că dreptul material la acțiune cu privire la drepturile solicitate, scadente în perioada 01.04._12 s-a prescris și în consecință, urmează să fie respinsă ca prescrisă cererea de chemare în judecată cu privire la această perioada.

Referitor la fondul cauzei, se reține că potrivit art.160 din Codul muncii, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.Salariul este un element esențial al obiectului contractului individual de muncă, alături de prestarea muncii de către salariat, fiind definit ca remunerație în bani a muncii prestate, cuvenită cu titlu permanent salariatului pentru munca sa, neavând un caracter ocazional, precar sau cu titlu de recompensă.

Premiile, nu au, de regulă, un regim prestabilit, constant și obligatoriu, ci reprezintă bonusuri și sunt facultative, benevole și variabile, iar criteriile de acordare trebuie să fie precise și verificabile, în cazul în care primele nu se acordă tuturor salariaților care desfășoară muncă egală sau de valoare egală, pentru a evita problema discriminării.

Prin Decizia nr.414 din 14 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr.780/26.08.2005, Curtea Constituțională a stipulat că drepturile salariale suplimentare, cum sunt primele, sporurile sau adaosurile, prevăzute în acte normative, nu constituie drepturi fundamentale consacrate în Constituție, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate.Prin urmare, modificarea sau suprimarea, pentru viitor, a unui premiu nu afectează dreptul fundamental al salariatului de a primi contraprestație pentru munca depusă.

În cauza dedusă judecății, beneficiar al premiului anual este personalul plătit din fondurile publice, în cazul căruia funcționează principiul prestabilirii salariilor prin lege, al cărui nivel stipulat se află în legătură directă cu încasările și cheltuielile din bugetul public național.

Astfel, potrivit art.25 alin.4 din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, plata premiului anual se va face pentru întregul personal salariat potrivit prezentei legi, începând cu luna ianuarie a anului următor perioadei pentru care se acordă premiul.

În conformitate cu disp.art.8 din Legea 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.

Se constată că legiuitorul a adoptat aceeași poziție cu privire la acordarea premiului anual și pentru perioada 2012-2015, statuând prin acte normative succesive, că personalului plătit din fonduri publice nu i se acordă premiul anual.Astfel, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.283/2011, în anul 2012, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță, iar conform art.2 din OUG 84/2012, prevederile Legii 283/2011 se aplică în mod corespunzător și în anul 2013.

Potrivit art.9 alin.2 din OUG 103/2013, în anul 2014, autoritățile și instituțiile publice, indiferent de modul de finanțare, nu vor acorda premii și prime de vacanță, dispoziție aplicabilă și anului 2015, potrivit art.8 alin.2 din OUG 83/2014.

Așadar, prin modificările legislative enunțate, legiuitorul a înțeles ca începând cu anul 2011 să nu mai acorde personalului plătit din fonduri publice premiul anual, incluzându-l în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, practic, acest premiu nu mai are caracter de sine stătător și nu mai poate fi acordat în forma supusă vechii reglementări, urmând a fi acordat în continuare, însă inclus în majorările salariale intervenite.

De altfel, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat într-un recurs în interesul legii, prin Decizia nr.21/18.11.2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr.37/16.01.2014, statuând cu putere obligatorie că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art.8 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art.25 din Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispozițiilor art.1 din Legea nr.285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.

Cu privire la art.8 din Legea nr.285/2010, Curtea Constituțională s-a pronunțat prin mai multe decizii cum sunt deciziile nr.115/2012 și 257/2012, stabilind că acesta dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte, prevede că aceste sume vor fi cuprinse în creșterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizația de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeași lege.

În acest context, se impune interpretarea dată de Curte referitor la faptul că dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art.25 din Legea-cadru nr.330/2009, ci reprezintă, în continuare, o creanță certă, lichidă și exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, și anume, eșalonat și succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază.

Or, raportat la această concluzie, se reține că dreptul la premiul anual a fost menținut și după abrogarea art.25 din Legea-cadru nr.330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, în acest sens majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizația de bază, este acordată și în continuare.

Așadar, Curtea Constituțională, prin această interpretare cu caracter obligatoriu, a statuat asupra modalității în care subzistă dreptul de creanță al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, astfel încât el nu mai poate fi acordat în forma anterioară prevăzută de art.25 din Legea –cadru nr.330/2009.

Din acest punct de vedere nu se poate analiza includerea premiului în majorările salariale prevăzute de art.1 din legea nr.285/2010, ca argument de menținere a dreptului la plata premiului în forma anterioară, întrucât ar contraveni celor stipulate cu forță obligatorie de Curtea Constituțională.

Dreptul de a pretinde acordarea premiului sub forma unui salariu de bază scadent în prima lună a anului următor celui lucrat sau sub forma diferenței de salariu reprezentând includerea premiului anual în salariul lunar, în modalitatea solicitată de reclamant prin cererea introductivă, s-a stins odată cu abrogarea Legii-cadru nr.330/2009, fiind înlocuit cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă.

Referitor la susținerile reclamantului privind încălcarea art.1 din Protocol nr.1 CEDO, se reține că prin deciziile pronunțate Curtea Constituțională a statuat că, în contextul în care Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, premiul anual pe anul 2010 reprezintă o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public și constituie un „bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Dispozițiile de lege criticate prevăd, în același timp, doar modalitatea prin care statul urmează să își execute întru totul această obligație financiară, și anume, așa cum s-a arătat mai sus, eșalonat și succesiv, respectiv prin creșterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizației de bază, fără a fi afectate în niciun fel cuantumului sau întinderea acestei creanțe, astfel încât, din această perspectivă, prin modificarea formei de executare a obligației de plată a premiului anual, legiuitorul a acționat în limitele marjei de intervenție, recunoscută în domeniul politicii salariale, neexistând astfel o încălcare a prevederilor constituționale și convenționale la dreptul de proprietate privată.

De asemenea, prin deciziile Curții Constituționale nu a fost reținută nici încălcarea principiului neretroactivității legii civile consacrat de art.15 alin.2 din Constituție, în condițiile în care dispozițiile art.8 din Legea nr.285/2010, prin conținutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivității legii.

În ceea ce priveșțe petitul privind acordarea daunelor-interese moratorii, acestea fiind considerate accesoriu petitului principal, în raport de soluția adoptată și potrivit principiul accesoriul urmează soarta principalului(accesorium sequitur principale), va fi respins și capătul de cerere ce vizează daunele interese-moratorii.

Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Văzând și disp.art.424 și următoarele C.proc.civilă, art.20 alin1 din Legea 554/2004,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților M. A. Interne și I. G. al Poliției de Frontieră invocată de aceștia prin întâmpinare.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul D. V. C., cu domiciliul procesual ales în municipiul Drobeta Turnu Severin, ., ., ., județul M. în contradictoriu cu pârâții M. A. Interne, cu sediul în municipiul București, ., sector 1 și I. G. al Poliției de Frontieră, cu sediul în municipiul București, . C, sector 6, ca fiind promovată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâții M. A. Interne, I. G. al Poliției de Frontieră și I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara prin întâmpinare.

Admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâții M. A. Interne, I. G. al Poliției de Frontieră și I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara prin întâmpinare.

Respinge acțiunea cu privire la drepturile solicitate, scadente în perioada 01.04._12, ca prescrisă.

Respinge acțiunea formulată de reclamantul D. V. C., cu domiciliul procesual ales în municipiul Drobeta Turnu Severin, ., ., ., județul M. în contradictoriu cu pârâtul I. T. al Poliției de Frontieră Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, .. 49, județul T..

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu recurs, cale de atac ce se va depune la Tribunalul M..

Pronunțată în ședință publică de la 20.01.2016, la sediul Tribunalului M..

Președinte, Grefier,

A. C. L. C.

Red.A.C./Tehn.L.C./28.01.2016

Ex:6/28.01.2016

Cod operator 2626

← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 108/2016....		Obligaţia de a face. Sentința nr. 69/2016. Tribunalul MEHEDINŢI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pretentii. Sentința nr. 1985/2015. Tribunalul MEHEDINŢI Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 108/2016. Tribunalul MEHEDINŢI