Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 190/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 190/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 18-03-2014 în dosarul nr. 1317/308/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA NR.190
Ședința publică din 18 martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. R.
JUDECĂTOR: I. O.
JUDECĂTOR: A.-M. A.
GREFIER: S. C.- G.
Pe rol fiind judecarea recursului în contencios administrativ și fiscal formulat de recurenta ., împotriva sentinței civile nr.2183 din data de 19.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
S-a făcut referatul cauzei după care:
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 25 februarie 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie și când pronunțarea s-a amânat pentru data de 04 martie 2014, pentru data de 11 martie 2014 și apoi pentru data de azi.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.2183 din 19 noiembrie 2012 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosar nr._ s-a respins excepția prescripției aplicării sancțiunii invocată de intimata .; s-a admis excepția autorității de lucru judecat invocată de către intimata . în ce privește constatarea clauzelor abuzive prevăzute de art.5 lit.f), privind comisionul de rezervă,și cele prevăzute la secțiunile 8,10 din Condițiile generale ale convenției de credit, privind scadența anticipată și costurile suplimentare.
Pe fond, s-a admis în parte cererea petentei ANPC-Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor M. în contradictoriu cu intimata ., precum și în parte cererea de intervenție în interes propriu a intervenientului T. R. M. și, în consecință, prima instanță a constatat că prevederile art.5 lit.a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/11.01.2007 încheiat între . și împrumutații T. R. M. și T. M. C. constituie clauză abuzivă.
S-a dispus obligarea intimatei . să înlăture din convenția de credit clauza constatată ca fiind abuzivă și să restituie către intervenient sumele încasate cu titlu de comision de risc, începând cu data încheierii convenției și până la data îndeplinirii dispoziției instanței.
S-a dispus astfel menținerea în parte a procesului verbal de constatare a contravenției . nr._/1103 din 28.05.2012 al Comisariatului Județean de Protecție a Consumatorilor M. în ce privește clauza menționată, iar în baza art. 16 din L. nr. 193/2000 instanța de fond a aplicat intimatei . amenda contravențională de 500 lei, anulând pentru rest procesul-verbal de constatare a contravenției.
Împotriva acestei sentințe petenta . a declarat în termen legal recurs, prin care solicită modificarea hotărârii atacate și respingerea sesizării ANPC ca nefondată ; respingerea cererii de intervenție ca nefondată și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecaată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta petentă susține că în ceea ce privește comisionul de risc constatat de prima instanță ca fiind o clauză abuzivă raportat la prevederile Legii 193/2000, instanța de fond a încălcat și a aplicat greșit prevederile art.4 din legea 193/2000, art.969 din Codul civil, art.13 din OG 2/2001, art.1,3 și 12 din Decretul Lege 167/1958 și art.II alin.2 din OUG 50/2010. Se mai susține că instanța de fond în mod eronat a înlăturat de la aplicare nemijlocită legislația comunicară, Directiva 93/13/CEE.
Recurenta invocă prevederile art.304 pct.9 și art.304 ind.1 din codul de procedură civilă și arată că în ceea ce privește comisionul de risc și clauza care reglementează perceperea acestuia, prevederile contractuale dintre părți au fost adaptate la OUG 50/2010 prin implementarea unui act adițional în mod tacit, având în vedere aplicabilitatea art.II alin.2 din Legea 288/2010 și lipsa notificării exprese din partea clienților băncii în privința aplicabilității prevederilor convenției conform formei anterioare intrării în vigoare a OUG 50/2010. În consecință, clauza ce viza perceperea comisionului de risc și-a încetat aplicabilitatea în termen de 60 de zile de la . legii 288/2010, adică la data de 3 februarie 2010, fiind înlocuită cu clauza privind perceperea comisionului de administrare. Într-adevăr perceperea comisionului de risc este o acțiune continuă, astfel încât data constatării acesteia este data săvârșirii. Se susține că totuși raportat la art.13 din OG 2/2001 și la argumentele de mai sus, această contravenție s-a epuizat la data de 3 februarie 2011, astfel că a început să curgă termenul de prescripție de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii contravenționale, care s-a împlinit la data de 6 august 2011. Cu toate acestea, ANPC a întocmit procesul-verbal prin care a constatat existența contravenției la data de 28 mai 2012, a sesizat instanța de judecată și aceasta a aplicat sancțiunea la data de 19 noiembrie 2012, cu încălcarea prevederilor art.13 din OG 2/2001.
Se arată apoi în subsidiar, că potrivit cadrului contractual actual dintre părți, reglementat prin actul adițional implementat tacit, nu mai există clauzele privind comisionul de risc respectiv data ajustării dobânzii. D. urmare, sesizarea vizând anularea clauzei privind comisionul de risc din convenția de credit anterior modificării acesteia prin actul adițional se impunea a fi respinsă ca fiind lipsită de interes întrucât viza anularea unor clauze care nu mai existau la momentul formulării sesizării.
În privința analizei stricte a clauzei privind comisionul de risc de dinainte de aplicarea actului adițional din 2010, recurenta petentă susține că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.4 alin.1 din lege, cu privire la care instanța de fond a făcut doar o analiză sumară a lor.Se susține în acest sens că instanța de fond nu a analizat deloc în ce măsură clauzele ar fi sau nu exprimate în limbaj clar, inteligibil, trecând direct la analiza acestora. Lipsa acestei argumentări este prin ea însăși o încălcare a prevederilor art.304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Recurenta susține în continuare că acest comision de risc este parte din prețul contractului, se regăsește identificat în mod expres inclusiv în graficul de rambursare, alături de celelalte elemente ale prețului creditului, fiind asumat ca atare de către clienții băncii prin semnarea graficului de rambursare pe fiecare pagină. Fiind un element al prețului contractului, este evident că perceperea acestuia nu poate fi analizată drept clauză abuzivă având în vedere prevederile art.4 alin.6. Recurenta face referire la art.4 alin.2 din Directiva nr.93/13/CEE care spipulează că « aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului ori a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor și inteligibil ». Prin această disspoziție se urmărește evitarea ca un consumator să utilizeze legislația clauzelor abuzive pentru a contesta prețul convenit cu un profesionist pentru un bun sau serviciu determinat. Excluderea se explică prin faptul că, pe de o parte, controlul prețului ține de dreptul concurenței și de aceea nu trebuie să își găsească locul într-o reglementare privind protecția consumatorului, iar pe de altă parte prețul este elementul cel mai bine înțeles de consumator. Se susține pentru aceste motive, că instanța de judecată nu poate anula clauza contractuală privind dreptul recurentei petente de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a prețului contratului. Recurenta arată că instanța de fond a apreciat asupra caracterului abuziv al clauzelor deduse judecății prin raportare la condițiile privind lipsa negocierii și existența dezechilibrului semnificativ, contrar bunei credințe, între drepturile și obligațiile părților ( condiții prevăzute de art.4 din Legea 193/2000), raportându-se la evoluția contractului dintre părți când analiza trebuie făcută raportat la momentul static al încheierii contractului. Se arată că lipsa intenției de a negocia din partea clienților nu trebuie confundată cu lipsa negocierii, care este o posibilitate reală și că în speță reiese clar că aceștia nu au dorit negocierea și nu că acesta nu ar fi existat. Clienții puteau refuza clauzele contractuale care, contrar celor reținute de prima instanță nu erau preformulate (cuantumul dobânzii și comisionului de risc erau și sunt pe deplin negociate, dovadă fiind modificările aduse prin actul adițional) și se puteau îndrepta spre o altă bancă. Aceștia au ales să încheie contractul, astfel că raportat la momentul semnării nu erau îndeplinite condițiile art.4 din legea 193/2000. Se susține apoi că această clauză privind comisionul de risc nu a creat un detzechilibru semnificativ, contrar bunei credințe, în drepturile și obligațiile părților și se arată că intervenienții cu încheiat convenția de credit în anul 2007, înainte de criza economică și financiară și au reclamat un dezechilibru contractual în cursul anului 2012, în timpul crizei economice. Între aceste două momente nu și-au arătat cu niciun prilej nemulțumirea în legătură cu presupusul dezechilibru semnificativ care să afecteze utilitatea contractului, cauzat de clauzele indicate ca abuzive în prezent. De fapt, clienții susțin în continuare utilitatea contractului în ceea ce îi privește, dar încearcă să își reducă contraprestația. Se susține că raportat la momentul încheierii contractului nu se pot identifica disproporții considerabile și nejustificate care să îl facă lipsit de interes pentru reclamanți. Se susține în continuare că instanța a încălcat legea întrucât a analizat incomplet condițiile legale, ajungând în mod greșit la concluzia aplicabilității art.4 din legea 193/2000 întrucât s-a omis a se analiza și condiția ca acest dezechilibru să fi fost contrar bunei-credințe. Or, în măsura în care buna credință este prezumată, a revenit reclamantei și intervenienților obligația să dovedească contrariul. Se arată că nu s-a realizat această dovadă și mai mult, având în vedere răspunsurile la interogatoriu, a rezultat că nu este vorba de rea-credință din partea băncii la momentul încheierii contractului. Se invocă înaplicarea prevederilor Decretului nr.167/1958 întrucât instanța de fond, admițând cererea de intervenție, a dispus restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc, de la momentul încheierii convenției, adisă 11.01.2007. Având în vedere termenul general de prescripție de 3 ani, precum și caracterul contractului de împrumut ( cu executare succesivă) restituirea de sume se poate dispune doar pentru perioada de 3 ani anterioară cererii în acest sens, moment identificabil în intervenția împrumutaților depusă la data de 18.09.2012. Se invocă prevederile art.12 din Decretul nr.167/1958 și se arată că în privința contractelor cu executare succesivă efectele nulității sunt pentru viitor, iar restituirea prestațiilor nu operează dacă intervine prescripția extinctivă.
Intimata CRPC Regiunea Centru B. – CJPC M. și intervenientul T. R. M. au depus concluzii scrise.
Intervenientul a depus la dosar la data de 4 martie 2014 înscrisurile redate în încheierea de ședință de la acel termen.
Examinând legalitatea sentinței atacate prin raportare la motivele de recurs invocate (art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă) și în limitele efectului devolutiv prevăzut de art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, tribunalul reține următoarele.
În cauză prevederile art.II alin.2 din Legea 288/2010 sunt aplicabile sub forma tezei finale, existând o notificare a consumatorului de neacceptare a actului adițional. Această împrejurare reiese din înscrisul existent la fila 129 dosar fond ( notificarea consumatorului nr.1113/17.09.2010) la care recurenta a răspuns prin adresa nr.264/2010 (fila 130 dosar fond), precum și din reclamația formulată de intervenientul T. R. M. la Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor M. nr.1023/16.05.2012.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, nu sunt incidente prevederile art.II alin.2 teza întâia din legea 288/2010 ( existența unui act adițional acceptat tacit).
Pe cale de consecință, nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la modificarea clauzei privind comisionul de risc printr-un act adițional implementat tacit și încetarea aplicabilității clauzei din convenția de credit nr._/11.01.2007 referitoare la perceperea comisionului de risc.
Prevederile art.5 lit.a din clauzele speciale și art.3.5 din clauzele generale ale convenției amintită produc în continuare efecte, motiv pentru care nu pot fi reținute susținerile recurentei referitoare la lipsa de interes a sesizării intimatei vizând comisionul de risc.
Recurenta nu contestă caracterul continuu al contravenției, astfel că data săvârșirii este data constatării. Neputându-se reține pentru motivele prezentate mai sus, o epuizare a contravenției continue la o dată anterioară, data săvârșirii contravenției continue este data de 28.05.2012 (data constatării contravenției conform procesului-verbal existent la fila 3 dosar fond).
Criticile invocate de recurentă cu privire la aprecierea greșită de către instanța de fond a caracterului abuziv la comisionului de risc, urmare a unei aplicări greșite a art.4 din legea 193/2000, a art.969 din Codul civil și a Directivei Consiliului European 93/13/CEE din 5.04.1993, sunt nefondate.
Din cuprinsul convenției de credit nr._/11.01.2007 (existent la fila 8 dosar fond), reiese că acel comision de risc este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției.
Față de susținerile redate de recurentă cu referire la natura acestui comision, tribunalul are în vedere că în convenția de credit în discuție, riscul în legătură cu care banca percepe acest comision nu este determinat sau determinabil.
Terminologia „comision de risc” nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului și nici în condițiile speciale ale convenției. Suntem în prezența unui comision a cărui percepere de către bancă nu este explicată.
Contrar susținerilor redate în motivele de recurs, recurenta nu a făcut dovada că această clauză ar fi fost negociată cu clientul împrumutat. Lipsa negocierii reiese din imposibilitatea împrumutatului de a influența natura acestui comision.
Nu poate fi primită susținerea recurentei că acest comision de risc face parte din prețul contractului. Comisionul de risc nu are echivalent într-o contraprestație a recurentei, motiv pentru care perceperea acestuia nu poate fi apreciată ca fiind o plată.
Din condițiile speciale ale convenției și din condițiile generale ale convenției rezultă că acest comision este perceput „pentru punerea la dispoziție a creditului” și se prezintă prin urmare ca o garanție percepută lunar (și nu o „plată”).
Atâta vreme cât natura acestuia este aceea de „garanție”, clauza în discuție trebuia urmată de o altă clauză care să prevadă restituirea comisionului la momentul plății integrale a ratelor.
În speță însă, în lipsa unei asemenea clauze comisionul de risc se prezintă ca o obligație de plată suplimentară, nejustificată și care nu se restituie clientului.
Iar cerința ca această clauză supusă analizei în prezenta cauză să fie exprimată în limbaj clar, ar fi presupus tocmai explicarea motivului perceperii acestui comision.
Aceste elemente conturează crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, în înțelesul prevederilor art.4 din legea 193/2000 și al Directivei Consiliului European 93/13/CEE.
Această clauză cu caracter abuziv este stipulată în contract și prin urmare a existat la momentul semnării contractului, neputând fi primită susținerea recurentei în sensul că la acel moment situația juridică a comisionului denumit „comision de risc” era diferită.
Sunt neîntemeiate și susținerile recurentei referitoare la intervenirea prescripției prestațiilor succesive (art.12 din DL 167/1958) întrucât odată cu constatarea caracterului abuziv al clauzei în discuție, sumele achitate de consumator rămân fără suport contractual.
Instanța doar a constatat caracterul abuziv, astfel că toate acele plăți se prezintă ca plăți nedatorate ce se impun a fi restituite consumatorului. Nu se poate reține așadar existența unor prestații contractuale succesive.
Nu se poate reține nici încălcarea art.969 cod civil în sensul invocat de recurentă.
Prin urmare în mod corect, în aplicarea principiului repunerii părților în situația anterioară, urmare a înlăturării clauzelor abuzive din contractul cadru, instanța de fond a dispus și obligarea băncii intimate la restituirea către clienții intimați a sumelor încasate în baza clauzelor constatate abuzive calculate începând cu data contractului.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă prezentul recurs urmează a fi respins, ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE ELGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta ., cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr.2183 din data de 19.11.2012 pronunțată de Judecătoria Sighișoara în dosarul nr._, ca neîntemeiat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi 18 martie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. R. I. O. A.-M. A.
GREFIER,
S. C.- G.
Red. I.O./ 2 ex./ 4 iunie 2014 jud. fond C. P.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3194/2014. Tribunalul... | Despăgubire. Sentința nr. 1523/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
