Anulare proces verbal de contravenţie. Decizia nr. 437/2014. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 437/2014 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 30-05-2014 în dosarul nr. 4342/289/2010*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA NR.437
Ședința publică din 30 mai 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: I. O.
JUDECĂTOR: A.-M. A.
GREFIER: S. C.- G.
Pe rol se află judecarea recursului în contencios administrativ și fiscal formulat de recurenta intimată ., împotriva sentinței civile nr.1022 din 16.10.2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ și a recursului formulat de recurenta petentă ANPC- C. REGIONAL pentru PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU (B.), C. JUDEȚEAN pentru PROTECȚIA CONSUMATORILOR M., împotriva Încheierii civile nr.1022 din 12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr._ .
Fără citarea părților.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 20 mai 2014, care face parte integrantă din prezenta decizie și când pronunțarea s-a amânat pentru data de 23 mai 2014 și apoi pentru data de azi.
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1022/16.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei Reghin, s-a luat act de renunțarea la judecata cererii de intervenție în interes propriu formulată de Apaș I. și D. C., a fost respinsă excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale în ceea ce privește comisionul de risc și de administrare, a fost admisă excepția prescripției aplicării sancțiunii contravenționale în ceea ce privește comisionul de rezervă minimă obligatorie, a fost admisă în parte sesizarea formulată de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor M. (C. Regional pentru Protecția Consumatorilor – Regiunea centru B.) în contradictoriu cu V. România SA, s-a constatat ca abuzivă clauza cuprinsă în art.5 pct.1 lit.a din convențiile de credit încheiate de pârâtă cu S. A. și R. Lucreția, R. D. C., U. M. și M., C. A. și M. și P. V., dispunându-se ca intimata să înlăture clauzele abuzive prevăzute la ar.5 pct.1 lit.a referitoare la comisionul de risc transformat ulterior în comision de administrare din convențiile de credit menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.4 din Legea 193/2000, niciuna din convențiile în speță nefiind negociată, iar, la . OUG 50/2010, banca nu a avut acordul părților pentru stabilirea unui comision de administrare. De asemenea, a fost creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, nefiind menționat care este riscul asigurat prin aplicarea unui anumit procent la soldul creditului, motiv pentru care nici nu justifică modul de calcul al acestuia, stabilind în mod arbitrar și unilateral un anumit procent raportat la sold. S-a argumentat și caracterul continuu al faptei contravenționale de inserare a unei clauze abuzive în mod unilateral.
Prin încheierea nr.1022/2013 pronunțată la data de 12.02.2014, aceeași instanță a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.1022/16.10.2013, constatând nulitatea sesizării reclamantei privind constatarea clauzelor abuzive din convenția de credit nr._/13.04.2007, față de lipsa de obiect a acestei sesizări, respectiv lipsa indicării clauzelor abuzive și a copiei contractului de credit menționat.
Împotriva sentinței a declarat recurs intimata V. România SA, solicitând admiterea recursului, în principal casarea sentinței și rejudecarea în fond de către instanța de recurs, modificarea sentinței atacate și respingerea în întregime a sesizării, anularea în întregime a procesului verbal de constatare a contravențiilor nr._/14.10.2010, fără cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, intimata a invocat incidența prevederilor art.304 pct.1 și art.312 alin.6¹ C.proc.civ., art.304 pct.5 și 6 C.proc.civ. Astfel, instanța a omis să se pronunțe asupra sesizării ANPC și în privința convenției de credit încheiate cu Apaș I. și D. C., a fost compusă din același judecător care a soluționat cauza în primă instanță, fiind incompatibil, a fost analizat și comisionul de administrare perceput după . OUG 50/2010, deși decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual a avut ca principal argument tocmai distincția temporală dintre comisionul de risc și cel de administrare. De asemenea, instanța de fond a analizat cauza prin raportare la prevederile Legii 190/1999, deși niciuna din convențiile în speță nu erau de credit ipotecar în înțelesul legii, ci de nevoi personale cu ipotecă.
Recurenta a mai invocat motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., referitor la motivarea îndeplinirii cumulativă a condițiilor prevăzute de art.4 alin.1 din Legea 193/2000.
Împotriva încheierii a declarat recurs petentul C. Regional pentru Protecția Consumatorilor – Regiunea centru B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile 1022/2013 raportat la încheierea civilă nr.1022/2013 și admiterea sesizării, cu menținerea procesului verbal ANPC_/14.10.2010.
În motivarea recursului, petenta a arătat că, având în vedere că, prin procesul verbal ANPC_/14.10.2010, instanța a fost învestită cu constatarea clauzei abuzive privind comisionul de risc și din convenția nr._ perceput în procent de 0,1, sesizarea nu poate fi nulă cu privire la acest aspect.
Analizând sentința și încheierea recurate prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art.304, art.3041 C.proc.civ., precum și ale art.34 alin.2 din OG 2/2001, instanța constată că recursurile sunt întemeiate, pentru motivele ce vor fi expuse în cele ce urmează.
Astfel cum rezultă din procesul verbal nr._/14.10.2010 încheiat de Comisariatul Județean pentru Protecția Consumatorilor M. ca urmare a unor reclamații depuse consumatori, s-a constatat, printre altele, că banca V. România SA a perceput ilegal comision de risc înainte de . OUG 50/2010, clauzele reclamate fiind cele din convențiile de credit_/24.10.2008,_/19.07.2007,_/30.05.2008,_/13.04.2007,_/22.10.2008,_/19.06.2007,_/14.08.2008. În temeiul Legii 193/2000, procesul verbal a fost trimis instanței competente, Judecătoria Reghin, care, inițial, a respins ca inadmisibilă sesizarea, întrucât, după apariția OUG 50/2010, reclamanta a primit legitimitatea de a încheia ea însăși procese verbale de contravenție și de a sancționa instituțiile bancare, ceea ce s-a și întâmplat în speță.
În al doilea ciclu procesual, după casarea cu rejudecare dispusă de Tribunalul M., instanța de fond a admis sesizarea, inclusiv pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a întrucât a apreciat că perceperea comisionului de risc, transformat ulterior în comision de administrare, este abuzivă, pentru motivele arătate în considerentele hotărârii.
În cuprinsul recursului formulat de intimată împotriva sentinței, s-au invocat o . aspecte, pe care tribunalul le va analiza, pe rând, în cele ce urmează.
Motivul prevăzut de art.304 pct.5 C.proc.civ. – omisiunea de pronunțare asupra sesizării referitoare la clienții Apaș I. și D. C.
În legătură cu acest motiv de recurs, tribunalul reține că interesul reprezintă o condiție esențială a oricărei cereri de chemare în judecată, inclusiv a căilor de atac exercitate de părțile din proces, indiferent de natura juridică a cauzei, fiind necesar ca acel care declară recurs să justifice și interesul de a ataca hotărârea. Practic, înseamnă că interes are numai partea care a pierdut procesul, deoarece cel care a câștigat în primă instanță nu poate dovedi drepturi ce i-au fost lezate.
În speță, recurenta invocă pretinsa nepronunțare a instanței de fond asupra unei sesizări formulate de CJPC M. împotriva sa cu privire la o anumită convenție de credit, astfel că nu justifică un interes în exercitarea recursului pe acest motiv, întrucât nu se poate considera că a pierdut procesul cu privire la acea sesizare.
Prin urmare, acest motiv de recurs nu va fi analizat, dat fiind că recurenta nu are interesul de a-l invoca.
Motivul prevăzut de art.304 pct.1 C.proc.civ. – hotărârea a fost pronunțată de judecătorul care a pronunțat sentința în primul ciclu procesual
Potrivit art.24 alin.1 C.proc.civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecarea aceleiași pricini în caz de rejudecare după casare. Pentru a deveni, însă, incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunțat o hotărâre prin care dezleagă fondul cauzei, de natură să îl pună în situația de a se fi pronunțat anterior asupra acelorași chestiuni. Așadar, nu este incompatibil judecătorul care a soluționat cauza în temeiul unei excepții, iar în rejudecare soluționează fondul cauzei, cum este cazul în speță.
Astfel, motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.1 C.proc.civ. este neîntemeiat.
Lipsa caracterului abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de risc
Astfel cum rezultă din convențiile de credit nr._/24.10.2008,_/19.07.2007,_/22.10.2008,_/19.06.2007,_/14.08.2008 încheiate între clienții S. A. și R. Lucreția, R. D. C., U. M. și M., C. A. și M. și P. V. și pârâta V. România SA, la clauza nr.5.a din condițiile speciale s-a prevăzut un comision de risc, în cuantum de 0,15% aplicat la soldul creditorului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției, pentru punerea la dispoziție a creditului (astfel cum rezultă din definiția cuprinsă la condițiile generale – art.3.5)
Textul legal aplicabil în speță este art.4 alin.6 din Legea 193/2000, fiind necesar a fi verificată îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de acesta. Din această perspectivă, recurenta – intimată a invocat faptul acele clauze referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului și, împreună cu marja de profit, formează prețul contractului, astfel că ar fi exceptate de la aprecierea caracterului abuziv. Instanța observă, însă, că textul integral al art.4 alin.6 condiționează exceptarea de la evaluarea naturii abuzive a clauzelor de exprimarea acestora într-un limbaj ușor inteligibil și clar. Or, analizând clauzele supuse controlului judiciar, se constată că necesitatea perceperii acestui comision este dată de punerea la dispoziție a creditului, fără a se detalia această noțiune. O astfel de clauză nu poate fi considerată ușor inteligibilă raportat la cunoștințele unui consumator mediu, căruia nu i se poate pretinde, în protejarea drepturilor sale contractuale, să înțeleagă noțiuni de genul punerea la dispoziție a creditului – respectiv ce anume legat de punerea la dispoziție implică un risc pentru bancă. Mai mult, nu este detaliată modalitatea de determinare a procentului perceput, pentru a se putea verifica în ce măsură este necesar ca banca să perceapă comisionul în procentul respectiv, raportat inclusiv la faptul că și-a asigurat, deja, o garanție reală imobiliară în același scop – riscul implicat de acordarea creditului.
De asemenea, nu se poate aprecia că aplicarea comisionului de risc este inclusă în noțiunea de obiect principal al contractului de credit, în sensul art.4 alin.6 din lege, acesta din urmă constând în acordarea unei sume de bani reprezentând credit, în schimbul unui preț – dobânda, iar comisioanele aplicabile au doar un caracter secundar.
Mai departe, tribunalul va înlătura apărările intimatei referitoare la negocierea băncii cu consumatorii. Astfel, tribunalul apreciază că banca era cea care trebuia să facă dovada existenței unor negocieri prealabile încheierii contractului (art.4 alin.3 din Legea 193/2000 – dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, reclamanta neputând face dovada unui fapt negativ (nenegocierea clauzelor). Însuși faptul că fiecare contract de credit cuprinde atât condiții speciale, care conțin elementele concrete ale convenției, cât și condiții generale, care sunt preformulate pentru fiecare tip de credit acordat susține ideea nenegocierii comisionului de risc și a impunerii acestuia consumatorului interesat de obținerea creditului.
Pârâta nu poate invoca, în apărare, faptul că un client are opțiunea de a nu contracta creditul de la respectiva bancă, dacă nu este de acord cu condițiile de creditare; dimpotrivă, o astfel de practică este abuzivă, întrucât consumatorul trebuie să aibă posibilitatea ca, odată ce a decis asupra unității de la care dorește să obțină creditul, să poată negocia condițiile concrete în care i se va acorda, în conformitate cu practicile corecte de piață și cu principiul general al bunei-credințe în activitatea bancară, și nu să aibă doar două opțiuni – aceea de a încheia contractul în condițiile impuse de o anumită bancă sau aceea de a contacta o altă bancă.
Apoi, tribunalul consideră, contrar celor invocate de recurenta – intimată, că introducerea unui asemenea comision determină un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, în sensul art.4 din Legea 193/2000, prin coroborare cu alte prevederi contractuale – existența unei duble asigurări împotriva riscului contractului, atât prin perceperea comisionului, cât și prin constituirea garanțiilor, practică a băncii care poate fi considerată de rea - credință cel puțin sub acest aspect.
În final, instanța va înlătura și apărările referitoare la prezumția de negociere a clauzelor speciale din contractele de credit, observând că acest comision de risc apare în același cuantum și cu aceeași justificare în toate contractele ce fac obiectul prezentului litigiu.
Unicul motiv de recurs invocat de intimată care este întemeiat este cel prevăzut de art.304 pct.6 C.proc.civ., instanța acordând mai mult decât s-a cerut.
Astfel, deși considerentele deciziei de casare se întemeiau pe delimitarea în timp a comisioanelor percepute clienților sub denumirea de comision de risc/administrare, raportat la conținutul sesizării CJPC M. care se întemeia strict pe dispozițiile Legii 193/2000 (deci avea ca obiect doar comisionul perceput anterior intrării în vigoare a OUG 50/2010 sub denumirea de comision de risc), instanța de fond s-a pronunțat și asupra comisionului perceput ulterior ca fiind de administrare.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.3 teza întâi C.proc.civ., instanța va admite recursul declarat de V. România SA, va modifica în parte sentința recurată, în sensul că va dispune ca intimata să înlăture clauzele abuzive prevăzute de art.5.1 lit.a referitoare la comisionul de risc perceput până la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, cuprins în următoarele convenții de credit: convenția de credit nr._/19.07.2007, încheiată de pârâtă cu S. A. și S. R.-Lucreția; convenția de credit nr._/24.10.2008 încheiată de pârâtă cu R. D.-C.; convenția de credit nr._/19.06.2007, încheiată de pârâtă cu U. M. și U. M.; convenția de credit nr._/22.10.2008 încheiată de pârâtă cu C. A. și C. M. și convenția de credit nr._/14.08.2008 încheiată de pârâtă cu P. I.-V., menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Recursul formulat de petentă împotriva încheierii prin care s-a admis cererea de completare a sentinței
În motivarea constatării nulității sesizării reclamantei privind constatarea clauzelor abuzive din convenția de credit nr._/13.04.2007 încheiată de C. A. și M. cu V. România SA, instanța de fond a reținut că reclamanta nu a depus la dosar copia acestei convenții de credit, deși îi revenea sarcina probei, astfel că nu a putut analiza caracterul abuziv al clauzei, și nici nu a indicat ce fel de clauze abuzive conține această convenție.
Tribunalul apreciază, contrar acestor argumente, că sesizarea are obiect, în sensul că petenta a înaintat instanței procesul verbal de contravenție_/14.10.2010, arătând că s-au constatat posibile clauze abuzive în conformitate cu art.4 din Legea 193/2000. Procesul verbal de contravenție în litigiu conține suficiente elemente din care rezultă care anume clauze din contractul de credit privind constatarea clauzelor abuzive din convenția de credit nr._/13.04.2007 ar trebui analizate de instanță. Din acest punct de vedere nu există nicio diferență între sesizarea referitoare la acest contract și sesizările care au ca obiect celelalte contracte pe care instanța le-a analizat. Mai mult, nedepunerea contractului de credit nu putea atrage anularea sesizării pentru lipsa obiectului, fiind vorba despre un înscris care constituie mijloc de probă.
Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art.312 alin.6¹ teza finală C.proc.civ., instanța va admite recursul declarat de C. Regional pentru Protecția Consumatorilor Regiunea Centru B., va dispune casarea încheierii nr.1022/2013 pronunțate la data de 12.02.2014 și reținerea cauzei spre rejudecare (fiind a doua casare cu rejudecare în cauză), stabilind termen pentru rejudecarea cererii de completare a sentinței civile nr.1022/2013 pentru data de 19 septembrie 2014, cu citarea părților.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta . (cu sediul în București, Șoseaua P., nr.42, . 10, sector 2), împotriva sentinței civile nr.1022 din 16 octombrie 2013 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosar nr._ .
Modifică în parte sentința atacată în sensul că dispune ca intimata să înlăture clauzele abuzive prevăzute de art.5.1 lit.a referitoare la comisionul de risc perceput până la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, cuprins în următoarele convenții de credit: convenția de credit nr._/19.07.2007, încheiată de pârâtă cu S. A. și S. R.-Lucreția; convenția de credit nr._/24.10.2008 încheiată de pârâtă cu R. D.-C.; convenția de credit nr._/19.06.2007, încheiată de pârâtă cu U. M. și U. M.; convenția de credit nr._/22.10.2008 încheiată de pârâtă cu C. A. și C. M. și convenția de credit nr._/14.08.2008 încheiată de pârâtă cu P. I.-V..
Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.
Admite recursul declarat de recurentul AUTORITATEA NAȚIONALĂ pentru PROTECȚIA CONSUMATORILOR - C. REGIONAL pentru PROTECȚIA CONSUMATORILOR REGIUNEA CENTRU (B.) prin C. JUDEȚEAN pentru PROTECȚIA CONSUMATORILOR M. (cu sediul în Târgu M., ., jud. M.), împotriva încheierii civile nr.1022/12.02.2014 pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul amintit.
Casează încheierea atacată și reține cauza spre rejudecare.
Stabilește termen pentru rejudecarea cererii de completare a sentinței civile nr.1022/2014 pentru data de 19 septembrie 2014 și dispune citarea părților.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 30 mai 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. I. O. A.-M. A.
Fiind în concediu de odihnă,
semnează președintele instanței,
judecător I. L.
GREFIER,
S. C.- G.
Red./Tehnored.C.P.
03.09.2014/2 ex.
Jud. primă instanță: A. H.
| ← Despăgubire. Sentința nr. 950/2014. Tribunalul MUREŞ | Alte cereri. Sentința nr. 1425/2014. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
