Anulare act administrativ. Sentința nr. 1163/2014. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1163/2014 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 10-12-2014 în dosarul nr. 3705/104/2012*
- contencios administrativ –
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Sentința nr. 1163/2014
Ședința publică din data de 10 Decembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte S. V.
Grefier T. A. F.
Pe rol judecarea cauzei formulată de reclamantul S. G., cu domiciliul de corespondență din localitatea Malu M., ., jud. D. în contradictoriu cu pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C.- Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., cu sediul în C., ..2, jud. D., având ca obiect anulare act administrativ.
Constatând că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 26.11.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta sentință, s-a amânat pronunțarea cauzei la data de 03.12.2014 și ulterior la data de 10.12.2014, pentru când s-a pronunțat următoarea soluție.
TRIBUNALUL
Prin sentința nr. 2055 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._ s-a respins contestația, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantul S. G. în contradictoriu cu pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice D., ca tardivă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit art. 205 alin.1 din OG 92/2003 R privind Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație potrivit legii, iar conform art. 210 din același act normativ, în soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin decizie sau dispoziție, după caz. Decizia sau dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor administrative de atac.
De asemenea art. 218 alin.2 din OG 92/2003R prevede că, deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
Din interpretarea coroborată a dispozițiilor legale menționate a rezultat că procedurile prealabile administrative de contestare a actelor administrativ fiscale au natura juridică a unor recursuri grațioase, având caracter obligatoriu, nefiind incidente art.21 alin.4 din Constituția României care prevede că jurisdicțiile administrative sunt facultative și gratuite, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin mai multe decizii (ex. Deciziile nr.409/2004, nr.563/2006), în acest sens fiind și practic judecătorească.
De asemenea, art. 218 alin.2 din OG 92/2003R reglementează în mod expres obiectul acțiunii în contencios administrativ ca fiind deciziile date în soluționarea contestației, iar în ceea ce privește termenul de introducere al unei astfel de cereri este incident termenul de 6 luni prevăzut de art.11 alin.1 lit. a din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ, ce începe să curgă de la data comunicării deciziei dată în soluționarea contestației.
În speță, s-a constatat că reclamantului i-a fost comunicată decizia nr. 46/04.02.2012 prin care s-a soluționat de către intimată contestația împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr._/1 din 18.11.2011, la data de 14.02.2012, potrivit înscrisului atașat de către reclamant (fila 214), iar contestația împotriva deciziei nr. 46/04.02.2012 a fost formulată de reclamant la data de 09.10.2012 prin precizările la acțiune (fila 213 dosar), cu depășirea termenului de 6 luni instituit de norma legală menționată.
Pe de altă parte, raportat la obligativitatea cadrului procesual sub aspectul obiectului contestației administrativ-fiscale, înregistrarea contestației reclamantului formulată împotriva deciziei impunere nr._/1/18.11.2011 si a raportului de inspecție fiscala nr._/18.11.2011 la data de 20.06.2012 cu respectarea termenului de 6 luni instituit de art.11 alin.1 din legea nr.554/2004 nu justifică respingerea excepției tardivității formulării contestației, cu atât mai mult cu cât la formularea contestației reclamantul a beneficiat de asistență juridică, așa cum a rezultat din cererea introductivă, iar contestarea în instanță doar a actelor administrativ fiscală ar fi inadmisibilă prin prisma art. 218 alin.2 din OG 92/2003R.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul S. G. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului recurenta arată că instanța de fond a reținut în mod eronat că a formulat tardiv contestația în condițiile în care se poate observa din cuprinsul cererii de chemare în judecată introdusă la data de 20.06.2012, a înțeles să conteste atât decizia de impunere cât și răspunsul primit ca urmare a soluționării contestației împotriva acestei decizii, răspuns materializat în Decizia nr. 46/09.02.2012.
Arată recurenta că în conținutul acțiunii formulată în fața instanței de judecată se regăsesc și critici aduse cu privire la conținutul deciziei 46/2012.
Astfel, în cererea de chemare în judecată a contestat modalitatea de încadrare prin decizia nr. 46/2012 a contractului înregistrat la AFPM C. sub nr._/12.08.2008. În această decizie se reține la filele 6 și 7 că acest contract este considerat unul de închiriere bunuri mobile, iar în contestația depusă la instanța de judecată a demontat această susținere a intimatei ce se regăsește în decizia 46/2012. Tot în același sens a arătat faptul că la fila 8 din decizie se arată raționamentul pentru care reprezentanții intimatei au considerat că veniturile obținute de acesta sunt venituri cu caracter de continuitate ce conduc la plata TVA, făcându-se trimitere la dispozițiile art. 126, 127, 152 și 125/1 din Codul fiscal, iar prin cererea de chemare în judecată a contestat exact modul de interpretare a acestor articole.
Pe de altă parte, arată recurenta, in baza rolului său activ instanța avea obligația să califice criticile formulate în cuprinsul cererii de chemare în judecată ca fiind o contestație și împotriva deciziei 46/2012.
În mod greșit instanța de fond se raportează la data de 09.10.2012 considerând că aceasta ar fi data la care ar fi contestat decizia nr. 46/2012. În realitate, data la care a înțeles să conteste decizia nr. 46/2012 este data de 20.06.2012 când a introdus cererea de chemare în judecată și a criticat actele emise de DGFP.
Prin urmare, la calculul termenului de 6 luni instituit de dispozițiile legale pentru contestarea actului administrativ, instanța ar trebui să se raporteze la data introducerii acțiunii, iar nu la data depunerii precizării la acțiune prin care a dorit numai să lămurească instanța cu privire la solicitările sale din cererea de chemare în judecată.
În cuprinsul cererii de chemare în judecată se precizează că solicită exonerarea sa de plata sumelor reținute cu titlu de TVA și a penalităților eferente. Ulterior, la fila nr. 2 din primul paragraf se menționează că solicită ca actele administrative să fie anulate, formulare din care rezultă că a înțeles să conteste toate actele administrative prin care se reține calitatea sa de plătitor de TVA.
Prin concluziile scrise depuse la data de 31.01.2013 intimata GDFP D. a solicitat respingerea recursului ca nefondat apreciind că în mod corect prima instanță a respins contestația ca tardiv formulată.
Prin decizia nr. 1531/14.02.2013 s-a admis recursul formulat de reclamantul S. G. împotriva sentinței nr. 2055 din 16 octombrie 2012 pronunțată de Tribunalul O. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimata pârâtă DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR PUBLICE D..
S-a casat sentința și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de fond.
S-a reținut în considerentele decizie de casare că după parcurgerea procedurii administrativ fiscale, la data de 20.06.2012 reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care, reluând, în esență, criticile formulate în contestația administrativă, a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, precum și exonerarea de plata acestor sume.
La cererea de chemare în judecată reclamantul a anexat o . înscrisuri printre care raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere contestate dar și decizia de soluționare a contestației nr. 46/09.02.2012, judecătorul desemnat să soluționeze cauza dispunând la primirea cererii de chemare în judecată citarea pârâtei cu mențiunea de a depune actele care au stat la baza emiterii deciziei nr. 46/09.02.2012.
La termenul de judecată din data de 11.09.2012, reclamantul prin apărător a solicitat amânarea cauzei pentru precizarea cererii în sensul indicării actelor administrative contestate, iar prin cererea formulată la data de 09.10.2012 intitulată „ precizare”, a învederat că prin acțiunea introductivă a înțeles să conteste atât decizia de impunere cât și răspunsul primit din partea organului ierarhic superior, urmare a plângerii administrative prealabile formulate, răspuns materializat în decizia nr. 46/09.02.2012.
Apreciind că numai la această dată reclamantul a înțeles să conteste decizia nr. 46/09.02.2012 emisă de DGFP D., în raport de data comunicării deciziei de soluționare a contestației – 14.02.2012 fiind depășit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 din Legea 554/2004, instanța de fond a respins cererea reclamantei ca tardiv formulată.
Ori, în condițiile în care cererea formulată la data de 09.10.2012 nu reprezintă o precizare propriu-zisă a cererii de chemare în judecară, nemodificând nici obiectul cererii, nici cadrul procesual, ci o simplă explicitare a obiectului cererii introductive, Curtea constată că aprecierea instanței de fond este eronată.
Chiar dacă reclamantul nu a indicat în mod expres printre actele contestate decizia nr. 46/09.02.2012, depunerea acțiunii numai după soluționarea contestației formulate în procedura prealabilă administrativă, atașarea la dosarul cauzei a deciziei menționate și formularea unor critici care în mod evident vizează și modul de soluționare a contestației formulate împotriva raportului de inspecție și deciziei de impunere, probează în mod evident intenția reclamantului de a se conforma dispozițiilor art. 218 alin. 2 Cod procedură fiscală, contestând alături de decizia de impunere și decizia de soluționare a contestației.
De altfel, dispunând la primirea cererii de chemare în judecată comunicarea documentației ce a stat la baza emiterii deciziei nr. 46/09.02.2012, este neîndoielnic că, într-o primă etapă, chiar instanța de fond a perceput astfel obiectul acțiunii reclamantului, iar faptul că în cuprinsul întâmpinării, rezumând obiectul cererii reclamantului, pârâta DGFP D. menționează că „ prin acțiunea introductivă reclamantul a înțeles să solicite anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care desfășoară activități independente nr._/1/18.11.2011; Raportul de inspecție fiscală nr. 3306/30.06.2009, Decizia nr. 46/09.02.2012, emisă de Serviciul de soluționare contestații din cadrul DGFP D.”, înlătură orice dubiu în această privință.
În baza rolului activ consacrat de art. 129 Cod procedură civilă instanța de fond avea obligația să lămurească obiectul cererii de chemare în judecată astfel cum acesta a fost determinat prin cererea de chemare în judecată, să-i dea acțiunii reclamantului calificarea juridică necesară, evitând o abordare excesiv de formală în sensul de a nu se considera investită cu analiza legalității și temeiniciei unui act administrativ pe care reclamantul nu l-a indicat în mod expres dar împotriva căruia acesta își construiește întreaga argumentație.
Neprocedând astfel, prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului, admițând eronat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. 5 Cod procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului O. Secția a II-A Civilă, de C. Administrativ și Fiscal sub nr._ .
La solicitarea reclamantului instanța a încuviințare efectuarea unei expertize contabile ale căror obiective au fost încuviințate prin încheierea de ședință din 09.10.2013.
La data de 17.01.2014 a fost depus la dosar raportul de expertiză contabilă întocmit de expert M. I., iar prin încheierea de ședință din 19.02.2014 s-a dispus refacerea acestuia ca urmare a încălcării prev. art. 208 pct.1 c.p.c. privind convocarea părților. S-a întocmit un nou raport de expertiză de către același expert în care au fost menționate și punctele de vedere ale expertului asistent desemnat la solicitarea reclamantului - G. D., care a fost depus la dosar la data de 19.06.2014 filele (104-123).
Împotriva acestui raport de expertiză s-au formulat obiecțiuni de către reclamantul S. G. care au fost admise prin încheierea de ședință din 15.10.2014, expertul conformându-se dispozițiilor instanței, întocmind suplimentul la raportul de expertiză care a fost depus la dosar la data de 06.11.2014, totodată a fost depus la dosar și punctul de vedere al expertului asistent G. D..
Analizând contestația formulată de reclamant în raport cu motivele invocate, probele administrate în cauză și dispozițiile legale aplicabile, tribunalul apreciază că aceasta este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei se reține că prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare nr._/1/18.11.2011, emisă în baza raportului de inspecție fiscală nr._/18.11.2011, organele fiscale din cadrul DGFP D. au stabilit în sarcina reclamantului obligații fiscale suplimentare în cuantum de 178.748 lei reprezentând TVA și accesorii în sumă de 146.587 lei.
Împotriva deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală menționate, reclamantul a formulat contestație la organul fiscal, înregistrată sub nr._/27.12.2011.
Reținând caracterul nefondat al criticilor formulate de contestator, critici ce vizează atât debitul principal cât și accesoriile stabilite în sarcina acestuia, prin Decizia nr. 46/09.02.2012, DGFP D. a respins contestația formulată de reclamant.
După parcurgerea procedurii administrativ fiscale, la data de 20.06.2012 reclamantul a formulat prezenta cerere de chemare în judecată prin care, reluând, în esență, criticile formulate în contestația administrativă, a solicitat anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere prin care au fost stabilite obligații fiscale suplimentare în sarcina sa, precum și exonerarea de plata acestor sume, iar prin cererea formulată la data de 09.10.2012 intitulată „ precizare”, a învederat că prin acțiunea introductivă a înțeles să conteste atât decizia de impunere cât și răspunsul primit din partea organului ierarhic superior, urmare a plângerii administrative prealabile formulate, răspuns materializat în decizia nr. 46/09.02.2012.
Împrejurările și circumstanțele in care s-a desfășurat acest litigiu îl constituie contractul de închiriere nr. 29/27.05.2008 înregistrat la AFP C. prin care reclamantul S. G. a închiriat către . Malu M., pe o perioadă de 2 ani, active corporale și necorporale prevăzute în anexele care fac parte integrantă din contract, stabilindu-se o chirie lunară de 25.000 euro, ce a fost redusă la 12.000 euro pentru perioada 01.05._09 și la 5.000 lei pentru perioada 17.07._09, prin cele două acte adiționale.
S-a stabilit de către organele de inspecție fiscală că reclamantul în lunile iunie și iulie 2008 au obținut venituri din închirieri în sumă totală de 180.870 lei, depășind plafonul de scutire de 35.000 euro, prevăzut de art.152 alin.1 din codul fiscal, fără a solicita înregistrarea în scopul de TVA, fapt pentru care s-a stabilit în sarcina sa obligații fiscale în sumă de 325.335 lei din care 178.748 lei TVA iar suma de 146.588 accesorii privind taxa pe valoarea adăugată, potrivit raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere mai sus menționate.
Art.1 din contractul de închiriere stabilește obiectul acestuia constând în „ Proprietarul, în baza prezentului contract pune la dispoziția chiriașului activele prevăzute în anexele la contract care fac parte integrantă din prezentul contract, respectiv: echipamente și mașini utilaje industriale precum și toată documentația de fabricație conform anexelor la contract, sistem de transmitere și preluarea informației prin internet ( calculatoare, imprimante, etc.)”.
Prin procesul verbal de predare primire nr. 35/01.06.2008 și procesul verbal nr. 171/16.07.2009 și anexe ( filele 17-49 dosar_ ) reclamantul a predat către . Malu M., bunurile ce formează obiectul contractului.
Tribunalul constată că în mod eronat reclamantul susține că obiectul contractului îl constituie pe de o parte, închirierea de bunuri mobile, iar pe de altă transmiterea documentației de fabricație – respectiv cesiunea de active fixe necorporale, nefiind vorba de închirierea acestor documentații în condițiile în care nu exista nici o referire la documentația de fabricație în anexele la contract și nici la actele adiționale ulterioare, anexe care au fost atașate la contractul de închiriere nr.29/27.05.2008 ulterior datei de înregistrare a declarației de impunere înregistrată la A.F.P. C. sub nr._ /12.08.2008.
Cele 3 anexe ale contractului fac referire la: anexa 1 matrițe, anexa 2 dispozitive - atelier tracțiune, anexa 3 lista de inventar mijloace fixe atelier tracțiune.
Astfel, reclamantul a obținut venituri din închirierea bunurilor mobile, fapt justificat si prin actele încheiate cu locatarul, respectiv contractele de închiriere si actele adiționale depuse la organul fiscal, fapt recunoscut chiar de către reclamant în actele adiționale la contractul de închiriere (ex. act adițional nr.29/12.08.08 si înregistrat la AFPM C. sub nr._/04.05.2009 în care se stipulează că „părțile au convenit la modificarea clauzelor contractului de închiriere de bunuri mobile nr._/12.08.2008...").
De asemenea, un alt argument în favoarea situației de fapt reținută în R.I.F. îl constituie faptul că pe de o parte bunurile prezentate în anexele la contract sunt de natura bunurilor mobile (matrițe, dispozitive atelier de tracțiune, pantograf, bancuri de probe, mașini de găurit, presa manuala si presa hidraulica, mașina de filetat, strung paralel, polizoare, bancuri de lucru metal, dulapuri metalice scule si materiale, etc.)
La aceeași concluzie a ajuns și expertul contabil M. I. precum și expertul asistent desemnat de reclamant cu privire la bunurile cuprinse în anexele 1,2 și 4 în urma analizării bunurilor ce fac obiectul contractului raportat la natura lor, caracteristici, durata de folosință, situația in care nu se poate reține susținerile pârâtului că acestea reprezintă în fapt o livrare de bunuri.
Nici transmiterea documentație de fabricație către chiriaș nu se poate reține că reprezintă o cesiune de activ necorporal, în condițiile in care așa cum a reținut și expertul desemnat în cauză, . Malu M. nu a înregistrat în evidența contabilă imobilizări necorporale în relația cu S. G., cesiune care ar fi trebuit înregistrată în conturile 205 „concesiuni, brevete, licențe, mărci comerciale, drepturi și active similare „ 451 „decontări între entitățile afiliate”, 2805 amortizarea concesiunilor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale și contul 6811 „cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor”, aceste înregistrări nefiind operate în evidența contabilă a societății respective.
De asemenea din bilanțul contabil la 31.12.2008 și 31.12.2009, depuse la organele fiscale, rezultă că societatea chiriașă pe perioada 2008-2009 a înregistrat venituri din vânzări mărfuri și nu de producție, neputându-se astfel reține natura juridică a unui contract de franciză /know-how al cărui regim juridic și este reglementat de OG nr. 52/1997 care trebuie să cuprindă toate clauzele și să respecte toate principiile prev. de art. 4- art. 6 din acest act normativ.
Ori, excepția prevăzută la art. 152 alin.2 lit. a din codul fiscal, are în vedere livrările de active fixe corporale sau necorporale, și nu se referă la veniturile realizate din închirieri.
În ceea ce privește taxa de valoare adăugată, majorările de întârziere și penalitățile instanța reține că acestea au fost stabilite corect în sarcina reclamantului având în vedere că închirierea de bunuri mobile este o activitate economică prevăzută la art. 127 alin.2 din codul fiscal, iar contribuabilul care desfășoară această activitate este persoană impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoare adăugată, potrivit art. 127 alin. 1 din aceeași lege.
În perioada 01.06._08 reclamantul a înregistrat venituri din închirieri în suma totala de 180.870 lei, depășind plafonul de scutire de_ euro, prevăzut de art.152 alin (1) Cod fiscal, fără a solicita înregistrarea in scopuri de TVA așa cum prevede în mod expres art.153 alin (1) Cod fiscal. Cifra de afaceri care servește drept referință pentru aplicarea dispozițiilor art.152, alin. (1) Cod fiscal este constituită din valoarea totală a livrărilor de bunuri și a prestărilor de servicii care ar fi taxabile dacă nu ar fi desfășurate de o mică întreprindere, efectuate de persoana impozabilă în cursul unui an calendaristic, incluzând și operațiunile scutite cu drept de deducere și pe cele scutite fără drept de deducere, prevăzute la art. 141 alin. (2) lit. a), b), e) și f), dacă acestea nu sunt accesorii activității principale, cu excepțiile menționate.
Cotele de impozitare, facturarea si baza de impozitare sunt reglementate în mod clar de dispozițiile art.140 alin.(1),art.155 alin.(1) si alin.(5) din Codul fiscal si pct.23 alin.(1) si alin.(2) din HG nr.44/2004, privind aprobarea Normelor metodologice la Codul fiscal.
Nu poate fi reținută nici susținerea reclamantului potrivit căruia în 2008 -2009, A.F.P.M. C. ar fi avut obligația să-l informeze cu privire la faptul ca trebuia sa se înregistreze ca plătitor de TVA, ca trebuie sa se declare plătitor de TVA.
Reclamantul nu se poate prevala de necunoașterea dispozițiilor legale reprezentate în speță de art.153, alin.1, lit.b Cod fiscal, rezultând ca reclamantul a devenit plătitor de TVA începând cu septembrie 2008.
Ca urmare organul de control a procedat legal la înregistrarea din oficiu in scopuri de taxa conform art.153. alin (7) Cod fiscal.
În ceea ce privește TVA inspecția fiscală s-a realizat, în conformitate cu dispozițiile legale speciale, reprezentate de Codul fiscal, stabilindu-se în mod legal cota standard de 19 % prevăzuta de art. 140, alin 1, Cod fiscal.
Pentru faptul ca reclamantul nu a achitat la termenul legal TVA de plata, s-au calculat conform art. 120 si art.120A1 Cod procedura fiscala, majorări de întârziere pentru anul 2008 în sumă de 53.202 lei si penalități de întârziere în suma de 10.731 lei, iar pentru anul 2009 majorări de întârziere in suma de 66.573 lei si penalități de întârziere in suma de 16.081 lei calculate până in data de 26.10.2011 .
În ceea ce privește accesoriile obligațiilor bugetare, în condițiile în care reclamantul datorează debitul principal, se constată faptul că sunt incidente dispoz. art. 120 Cod procedură fiscală.
În urma verificării modalității de calcul a sumelor reținute ca obligații fiscale în sarcina reclamantului rezultă că acestea au fost stabilite în mod corect, reclamantul datorând suma totală de 325,729 lei potrivit răspunsurilor expertului Mușoroi I. la obiectivul nr. 6.
Având în vedere aceste aspecte tribunalul constată că actele contestate sunt temeinice și legale, organele de inspecție fiscale stabilind în mod corect debitele suplimentare în sarcina contribuabilului S. G. cu aplicare și interpretarea corectă a dispoz. legele fiscale aplicabile speței de față motiv pentru care urmează să respingă contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr._/1/18.11.2011, a raportului de inspecție fiscală nr._/18.11.2011 și a deciziei de soluționare a contestației nr. 46/09.02.2012emise de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C.- Administrația Județeană a Finanțelor Publice D..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge contestația formulată de reclamantul S. G. cu domiciliul de corespondență din localitatea Malu M., ., jud. D., împotriva deciziei de impunere nr._/1/18.11.2011, a raportului de inspecție fiscală nr._/18.11.2011 și a deciziei de soluționare a contestației nr. 46/09.02.2012emise de Direcția G. Regională a Finanțelor Publice C.- Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., cu sediul în C., ..2, jud. D., ca neîntemeiate.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 10 Decembrie 2014.
Președinte, S. V. | ||
Grefier, A. F. T. |
V.S.30 Ianuarie 2015/4ex.
| ← Pretentii. Sentința nr. 906/2014. Tribunalul OLT | Pretentii. Sentința nr. 655/2014. Tribunalul OLT → |
|---|
