Decretul-lege nr. 118/1990. Calitatea de persoană persecutată. Vechime în muncă
| Comentarii |
|
Nu constituie vechime în muncă, potrivit Decretului-lege nr. 118/1990, perioada de minoritate a celui a cărui familie a fost persecutată.
Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 1035 din 24 aprilie 2012
Prin sentința civilă nr. 382/25.05.2011, pronunțată în dosarul nr. 728/115/2011, Tribunalul Caraș-Severin a admis acțiunea formulată de către reclamantul D.I., domiciliat în Caransebeș, str. Morii, nr. 47, județul Caraș-Severin, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Prestații Sociale a județului Caraș-Severin și, în consecință a anulat Decizia nr. 534/21.02.2011 și obligă pârâta să emită o nouă decizie, prin care să stabilească reclamantului calitatea de persoană persecutată politic, pentru perioada 1949-1952.
împotriva sentinței a declarat recurs pârâta și prin decizia civilă nr. 1035/24.04.2012 pronunțată în dosarul nr. 728/115/2011 Curtea de Apel Timișoara a admis recursul, a modificat sentința conform art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și a respins ca nefondată acțiunea.
în motivare s-a reținut că prin acțiune reclamantul a arătat că, în perioada 7.09.1953-29.06.1956, a fost deportat împreună cu familia în Moldova, tatăl său fiind condamnat politic la 3 ani închisoare, conform sentinței nr. 1702/18.11.1949, pedeapsa fiind executată în perioada 11.02.1949-20.03.1952, în Penitenciarul Poarta Albă.
Reclamantul a arătat că în perioada deportării, el și familia sa au suportat diferite persecuții politice, fiind arestați la domiciliu, puși în permanență sub teroare, cu percheziții frecvente la domiciliu, atât ziua, cât și noaptea, umiliți în văzul întregii comunități și amenințați chiar cu pedeapsa capitală.
în fapt, Curtea a reținut că reclamantul s-a născut la data de 26.04.1949, în localitatea Domașnea, în județul Caraș-Severin, fiind fiul numitului D.S.
Din Sentința nr. 1702/1949, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, în dosar nr. 1507/1949 (fila 8 dosarul Tribunalului Caraș-Severin) rezultă că tatăl reclamantului, D.S., a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională și 4000 lei amendă, transformată în 40 de zile de închisoare, pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale”, data expirării pedepsei totale fiind 20.03.1952, conform adeverinței nr. C2 1652/PPACT/21.09.2010.
Din probele testimoniale a rezultat că reclamantul - având atunci vârsta între unul și trei ani - a avut, împreună cu familia sa, domiciliul obligatoriu în localitatea Domașnea, județul Caraș-Severin, fiindu-le interzis, de către organele de securitate ale statului comunist, să părăsească localitatea, în timpul privării de libertate a autorului său, până în anul 1952.
în drept, Curtea a reținut că drepturile reclamantului sunt reglementate de Decretul-lege nr. 118/1990, act care a fost republicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, fiind ulterior modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 9/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 18/2000; prin Ordonanța Guvernului nr. 105/1999, aprobată cu modificări prin Legea nr. 189/2000; prin Ordonanța Guvernului nr. 73/1999, abrogată prin Ordonanța Guvernului nr. 7/2001 și respinsă prin Legea nr. 206/2002; prin Legea nr. 18/2000; prin Decizia Curții Constituționale nr. 55/2000; prin Decizia Curții Constituționale nr. 56/2000; prin Ordonanța Guvernului nr. 119/2000, respinsă prin Legea nr. 292/2001; prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 173/2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 563/2001; prin Legea nr. 189/2000; prin Legea nr. 292/2001; prin Decizia Curții Constituționale nr. 148/2001; prin Legea nr. 563/2001; prin Legea nr. 232/2006; prin Legea nr. 349/2006; și prin Legea nr. 19/2007.
Conform art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, „(1) constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice;
b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune;
c) a fost internată în spitale de psihiatrie;
d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu;
e) a fost strămutată într-o altă localitate.
(2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care:
a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944;
b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului.
(3) Fiecare an de detenție sau internare pentru situațiile prevăzute la alin. (1) și (2) se consideră ca vechime în muncă un an și șase luni.
(4) Perioadele prevăzute la alin. (1) lit. d) și e) constituie vechime în muncă, dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în funcții pentru care aveau pregătirea profesională.
(5) Se consideră vechime în muncă și perioada în care o persoană aflată într-una dintre situațiile prevăzute la alin. (1) nu s-a putut încadra ca urmare a unei invalidități de gradul I sau II survenite în timpul în care s-a aflat în acea situație sau, ulterior, dacă dovedește că aceasta s-a produs din cauza ori în legătură cu persecuția la care a fost supusă.
(6) Perioadele prevăzute în prezentul articol constituie și vechime neîntreruptă în muncă și în aceeași unitate și intră în calculul acestor vechimi”.
Examinând temeinicia hotărârii instanței de fond, Curtea a reținut că instanța de fond a interpretat extensiv dispozițiile legale și a reținut că din interpretarea teleologică a prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990, rezultă că atât obiectul, cât și scopul reglementării îl constituie acordarea unor drepturi compensatorii pentru prejudiciile suferite de persoanele persecutate politic, de regimurile respective în perioada arătată, că legiuitorul a urmărit ca, de aceste drepturi compensatorii să beneficieze toate persoanele, cetățeni români, care au suferit consecințele persecuțiilor exercitate din motive politice, de către organele statului comunist, termenul de „persoană persecutată” trebuie înțeles într-un sens mai larg, respectiv de persoană care a suferit persecuții atât în mod direct, cât și în mod indirect - cazul în speță - prin consecințele care s-au răsfrânt nemijlocit asupra lor.
Curtea subliniază însă că drepturile conferite de Decretul-lege nr. 118/1990 trebuie stabilite ținând seama de dispozițiile art. 1 alin. (1) din acest act normativ, text conform căruia „constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei...”, din acest text rezultând că legiuitorul a înțeles să indemnizeze acele persoane apte de muncă și care au fost împiedicate de regimul comunist să desfășoare o astfel de activitate. Referirea legiuitorului la recunoașterea ca vechime în muncă a perioadei de persecuție împiedică interpretarea dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 în așa fel încât să se ajungă la recunoașterea ca vechime în muncă a unei perioade în care persoana în cauză nu era aptă să presteze o astfel de activitate.
Or, Curtea a reținut că în perioada 1949-1952 reclamantul a avut între unul și trei ani, având domiciliul legal la părinții săi și fiind, în mod indiscutabil, în imposibilitatea fizică, de a presta o activitate fizică, din cauza vârstei pe care o avea.
Este adevărat că prin Codul muncii aprobat prin Legea nr. 3 din 8 iunie 1950, publicată în Buletinul Oficial nr. 50 din 8 iunie 1950, nu se instituia o limită minimă a vârstei la care minorul putea încheia un contract de muncă, astfel încât și sub imperiul acestei legi minorii aveau vocația de a li se recunoaște vechimea în muncă pentru perioada respectivă, dacă ar fi încheiat un contract de muncă, însă Curtea a constatat că această reglementare nu poate fi interpretată în sensul admisibilității recunoașterii vechimii în muncă a unui minor în vârstă între unul și trei ani, când în mod evident nu avea capacitatea fizică a de a presta o activitate lucrativă.
în raport cu cele reținute mai sus, Curtea a reținut că dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 nu pot fi interpretate în sensul recunoașterii vechimii în muncă a reclamantului, în condițiile în care acesta avea în perioada respectivă vârsta cuprinsă între unul și trei ani, neputându-se reține posibilitatea reclamantului de a prestat o activitate specifică unui contract de muncă la vârsta respectivă.
în consecință, Curtea, rejudecând cauza, a modificat sentința civilă recurată în sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamant.
| ← Aspecte legate de calificarea actelor contestate, de stabilirea... | Funcţionar public. Radierea de drept a sancţiunii → |
|---|
