Compensare a datoriilor. Funcţiile acesteia
| Comentarii |
|
Instituţia compensaţiei este acel mod de stingere a datoriilor specific obligaţiilor reciproce, prin care obligaţiile - în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, în acelaşi timp şi creditor şi debitor una faţă de alta - se sting până la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia are, în primul rând, rolul de executare simplificată a obligaţiilor, fiind o dublă plată destinată a evita efectuarea concretă a două plăţi efective, evitându-se cheltuieli inutile şi trecerea unei perioade mai mari de timp.
In al doilea rând, compensaţia are rolul unei garanţii, deoarece creditul, compensând creanţa sa împotriva debitorului cu datoria acestuia faţă de el, este sigur că îşi va satisface creanţa, evitând riscul unei insolvabilităţi a debitorului.
(Secţia comercială, decizia nr. 721 din 8 februarie 2001)
CURTEA
Asupra recursului de faţă;
Tribunalul Bucureşti - secţia comercială, prin sentinţa civilă nr. 2673, a admis în 19 mai 1999 acţiunea formulată de reclamanta S.C. “ACRO” S.R.L. împotriva pârâtei S.C. “C.C.C.F.” S.A.,
aceasta fiind obligată la plata sumei de 1.164.673.274 lei, reprezentând c. val. lucrări executate, c. val. actualizată potrivit indicelui de inflaţie, precum şi la suma de 19.915.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.
Considerentele sentinţei reţin că între reclamantă şi pârâtă s-a încheiat contractul de subantrepriză nr. 1200/11.03.1997, reclamanta obligându-se la realizarea obiectivului de investiţii “Modernizare Calea Griviţei”, iar pârâta obligându-se să plătească c.val. lucrărilor executate în cel mai scurt timp cu putinţă şi la intervale lunare, conform disp. art. 101 alin. 1 şi art. 102 pe bază de ataşamente, situaţii de plată provizorii şi facturile corespunzătoare lucrărilor recunoscute.
Atât din actele depuse la dosar de către părţi, cât şi din întâmpinarea depusă de către pârâtă, rezultă că reclamanta a executat lucrările a căror c.val. o pretinde, pârâta refuzând însă, achitarea acestora, motivat de faptul că lucrarea (obiectivul) nu a fost executată în întregime, c.val. lucrărilor parţial neefectuate fiind sensibil egală cu cea a lucrărilor executate.
Pârâta recunoaşte astfel că, în urma “compensării”, datorează reclamantei suma de 18.462.772 lei pe anul 1998.
Tribunalul a constatat că lucrările parţial neexecutate de către reclamantă s-au datorat rezilierii unilaterale a contractului de către pârâtă.
Astfel, deşi în capitolul 14, art. 142,143,144 din anexa la contractul de subantrepriză (fila 23 dosar) se prevăd expres condiţiile în care contractul poate fi reziliat din iniţiativa antreprenorului general (pârâtei), stipulându-se obligaţia acestuia de a comunica în scris părţii contractante cu cel puţin 15 zile lucrătoare înaintea datei de reziliere solicitate, urmând ca după rezilierea contractului în termen de 15 zile lucrătoare să fie convocată comisia de recepţie a lucrărilor executate, pârâta a dispus direct, fără preaviz (fila 69 dosar) “preluarea lucrărilor în calitate de antreprenor general” la data de 16.09.1998, pentru ca la numai cinci zile - pe data de 21.09.1998 - să întocmească în lipsa reprezentantului reclamantei, nelegal convocată, un proces-verbal constatator al situaţiei lucrărilor şi al preluării acestora de către pârâtă.
Potrivit art. 142 lit. cîn cazul în care pârâta ar fi constatat că reclamanta a încetat lucrările (după cum susţine prin întâmpinare), urma să îi dea acesteia dispoziţie scrisă de reîncepere a lucrărilor şi numai în cazul în care subantreprenorul, în mod nejustificat, nu relua lucrările suspendate în termen de 12zile lucrătoare de la primirea dispoziţiei scrise, putea da preavizul de 15 zile lucrătoare în vederea realizării contractului.
Neprocedând în acest mod, pârâta se face culpabilă de încălcarea clauzelor contractuale.
Pentru a putea opera compensaţia, creanţele trebuie să fie reciproce, să aibă ca obiect bunuri fungibile, să fie certe, existenţa lor să nu fie discutabilă din punct de vedere juridic, să fie lichide, adică determinate cu exactitate în valoarea lor, să fie exigibile.
Creanţa pârâtei nu întruneşte aceste caracteristici, urmând ca determinarea ei cu exactitate să se facă pe cale judiciară, având în vedere contestările reclamantei şi stabilirea cuantumului pretenţiilor pârâtei.
Astfel fiind, nu poate opera în cauză nici compensaţia judiciară, deoarece instanţa nu a fost sesizată de către pârâtă cu o cerere reconvenţională pentru ca, creanţa acesteia (pârâtei) să poată fi lichidată prin justiţie.
Pentru aceste considerente, văzând şi disp. art. 969 şi urm. C. civ., tribunalul a constatat întemeiată acţiunea reclamantei urmând a o admite şi a obliga pârâta la plata sumei de 968.522.106 iei c. val. lucrării executate şi neachitate.
Potrivit disp. art. 1084 C. civ., creditorul este îndreptăţit a pretinde repararea pierderii suferite, deci atât preţul cât şi beneficiul de care a fost lipsit.
Din coroborarea disp. art. 970 şi art. 981 C. civ., rezultă că într-un contract clauzele obişnuite se subînţeleg, deşi nu sunt expres prevăzute într-însul, iar convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres prevăzut în ele, dar şi la toate urmările ca echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţii după natura sa.
Cum nu se poate ignora producerea unei pagube reale, prin neplata preţului corespunzător ratei inflaţiei, tribunalul a obligat pârâta şi la plata către reclamantă a sumei de 196.151.168 lei reprezentând daune calculate în funcţie de indicele de inflaţie.
Curtea de Apel Bucureşti - secţia comercială, prin decizia nr. 416, a respins la 9.02.2000, ca nefondat, apelul declarat de Societatea de Construcţii C.C.C.F. S.A. împotriva sentinţei apreciind că nu se pot reţine criticile formulate, deoarece acţiunea a avut ca obiect neplata de către apelanta pârâtă a contravalorii lucrărilor executate, astfel că nu se dovedeşte că reclamanta a abandonat lucrările contractate.
Apelanta pârâtă nu contestă executarea lucrărilor, nici suma reprezentând contravaloarea
acestora, astfel că eventualele sume pretinse de aceasta se puteau solicita formulând o eventuală cerere reconvenţională, cum corect a reţinut instanţa de fond.
Apelantul pârât a declarat recurs împotriva deciziei şi a invocat, în primul rând, faptul că cererea depusă şi intitulată “întâmpinare” este, de fapt o “cerere reconvenţională”, iar în al doilea rând, împrejurarea că, faţă de complexitatea cauzei, se impunea efectuarea unei expertize.
Examinând prima critică, Curtea constatând că judecătorul nu este ţinut de temeiul în drept invocat de parte, are obligaţia a pune în discuţia părţilor temeiul legal.
în speţă, deşi recurenta, la primul termen de judecată, în sensul disp. art. 134 C. pr. civ., a depus o cerere intitulată “întâmpinare” cerere nemotivată în drept, instanţa faţă de această lipsă şi, mai ales, faţă de conţinutul ei, conţinut ce se referă concret la compensare trebuia să pună în discuţie textul de lege pe care se sprijină, art. 115 sau art. 119 C. pr. civ.
Aceasta deoarece în materie comercială operează mai accentuat două principii fundamentale, anume cel al celerităţii şi cel al bunei credinţe, urmărindu-se sancţionarea exercitării cu rea-credinţă a drepturilor, ignorându-se datoriile reciproce ale părţilor.
Instituţia compensaţiei este acel mod de stingere, specific obligaţiilor reciproce, prin care obligaţiile - în cadrul cărora aceleaşi persoane sunt, in acelaşi timp şi creditor şi debitor una faţă de alta -se sting până la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia are, în primul rând, rolul de executare simplificată a obligaţiilor, o dublă plată abstractă care evită, ca inutilă, efectuarea concretă a două plăţi efective, evitându-se cheltuieli inutile şi trecerea unei perioade mai mari de timp.
în al doilea rând, are rolul unei garanţii, deoarece creditorul, compensând creanţa sa împotriva debitorului cu datoria acestuia faţă de el, este sigur că îşi va satisface creanţa.
Această garanţie îi permite, îndeosebi creditorului, în speţă intimata reclamantă, să evite riscul unei insolvabilităţi, a debitorului.
Faţă de cele analizate, conform art. 312 C. pr. civ., recursul va fi admis, casată decizia, în sensul că se va admite apelul aceleiaşi părţi, desfiinţată sentinţa, iar conform art. 297 C. pr. civ., cauza va fi trimisă la instanţa de fond, urmând a se discuta temeiul legal al cererii formulate de recurenta pârâtă, precum şi necesitatea, faţă de complexitatea raporturilor dintre părţi şi efectuarea unei expertize.
| ← Contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat în cadrul... | VÂNZARE A UNUI SPAŢIU COMERCIAL. HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ... → |
|---|
