ICCJ. Decizia nr. 499/2001. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 499.
Dosar nr. 4798/2001
Şedinţa publică din 11 decembrie 2003
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 6 octombrie 1999, reclamanta Primăria municipiului Târgovişte a chemat în judecată S.C. A. S.A. Târgovişte, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 133.908.283 lei compusă din 79.396.635 lei reprezentând chirie şi 54.511.648 lei cu titlu de majorări de întârziere.
La termenul de judecată din 1 februarie 2000, reclamanta a majorat pretenţia dedusă judecăţii, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 232.246.489 lei reprezentând chirie şi penalităţi.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 10 ianuarie 1994 a fost încheiat între RAGC Târgovişte şi pârâtă contractul nr. 16, având ca obiect folosinţa spaţiului în suprafaţă de 120 mp.
Reclamanta a devenit parte a acestui contract, în calitate de locator, urmare trecerii activităţii D.P.O., în temeiul OG nr. 30/1997, de la RAGC Târgovişte la Primăria Municipiului Târgovişte.
Pârâta, în calitate de locatar, nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei, deşi a fost somată în acest sens, în mod repetat, prin adrese emise de reclamantă, precum şi prin notificare comunicată prin executorul judecătoresc.
În probaţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei copia contractului de închiriere menţionat, precum şi după notificările din 30 aprilie 1998, 25 mai 1998, 15 mai 1998. Totodată, aceasta a depus şi un tabel de calcul a chiriei şi penalităţilor datorate de pârâtă.
Prin întâmpinare, contestând dreptul de proprietate al reclamantei, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată. Totodată, pârâta a invocat un drept propriu de proprietate asupra spaţiului menţionat şi semnarea contractului de închiriere, din eroare, ulterior câştigării licitaţiei organizate pentru închirierea spaţiilor comerciale, la data de 8 decembrie 1993.
În cauză a fost efectuată o expertiză tehnică – construcţii prin care s-a concluzionat că reclamanta nu poate dovedi dreptul de proprietate asupra spaţiului închiriat şi că pârâta a probat dreptul de proprietate asupra spaţiului menţionat, constituit în baza procesului verbal din 27 noiembrie 1971 privind preluarea acestuia de la CAP.
Prin sentinţa nr. 1271 din 20 noiembrie 2000, Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea reclamantului Consiliul local al municipiului Târgovişte, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate asupra spaţiului menţionat, iar contractul de închiriere invocat de aceasta a încetat la data de 2 iunie 1994.
Pe de altă parte, în raport de contractul nr. 58 din 19 aprilie 1999, încheiat de reclamantă cu S.C. S.C. SRL, rezultă că aceasta, încă de la sesizarea instanţei, a apreciat contractul de închiriere nr. 16/1994 ca fiind caduc.
Ca atare, pretenţiile reclamantei privind obligarea pârâtei la plata chiriei şi penalităţilor nu sunt întemeiate.
Împotriva hotărârii primei instanţe reclamanţii Primăria municipiului Târgovişte şi Consiliul local Târgovişte au declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost precizată.
În motivarea apelului, reclamanţii au susţinut că instanţa de fond a stabilit eronat raporturile dintre părţi.
Astfel, pârâta a participat la licitaţia organizată pentru închirierea spaţiului, contractul nr. 16/1994 fiind încheiat ca urmare a adjudecării licitaţiei menţionate.
Pe de altă parte, instanţa de fond s-a pronunţat cu neobservarea împrejurării că, ulterior încheierii contractului de închiriere nr.16/1994, prin sentinţa nr. 399/1999 pârâta a fost obligată la plata chiriei restante, iar prin Decizia nr. 294 din februarie 2001, Curtea de Apel Ploieşti a respins cererea S.C. A. S.A. Târgovişte privind constatarea dreptului de proprietate asupra spaţiului menţionat, ceea ce dovedeşte că pârâta nu a fost niciodată titulatura dreptului de proprietate invocat.
Prin Decizia nr. 477 din 10 aprilie 2001, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis apelul declarat de reclamanţi şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei de 232.246.489 lei cu titlu de chirie şi penalităţi.
În motivarea acestei hotărâri, instanţa de control judiciar a reţinut că prin contractul de închiriere nr. 16 din 1 ianuarie 1994, reclamanţii au închiriat pârâtei, pe o perioadă de 5 ani, spaţiul comercial.
Prin acest contract, pârâta s-a obligat la plata chiriei negociate, cuvenită pentru folosinţa spaţiului.
Totodată, potrivit art. 6 din contract, neplata chiriei la termen era sancţionată prin plata unor majorări de întârziere de 0,4% pentru fiecare zi de întârziere.
Începând cu data de 1 ianuarie 1998, pârâta nu şi-a mai îndeplinit obligaţia de plată a chiriei către reclamantă, invocând un drept de proprietate asupra spaţiului.
În dovedirea dreptului invocat, pârâta a depus la dosar un proces verbal de predare încheiat între aceasta şi fostul CAP, cu privire la o baracă din scânduri de brad, în suprafaţă de 55,8 mp, precum şi o documentaţie de construcţie.
Dar, urmare expertizei dispuse în cauză, la judecarea în fond a acesteia, rezultă că suprafaţa formând obiectul contractului de închiriere este de 250,11 mp, asupra căreia pârâta nu a prezentat nici o documentaţie din care ar rezulta că imobilul ar fi proprietatea acesteia.
Pe de altă parte, pretinsul drept de proprietate invocat de pârâtă este infirmat de sentinţa nr. 399/1999, prin care aceasta a fost obligată la plata chiriei restante, precum şi de Decizia nr. 294 din 5 februarie 2000, prin care Curtea de Apel Ploieşti a respins acţiunea în constatare a dreptului de proprietate asupra spaţiului în discuţie.
Ca atare, cum pârâta nu a făcut dovada dreptului de proprietate invocat, contractul de închiriere nr. 16/1994 produce efecte depline între părţile contractante, motiv pentru care acţiunea reclamantei este întemeiată.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta S.C. A. S.A. Târgovişte a declarat recurs, fără a invoca nici unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În motivarea căii de atac exercitate, pârâta a susţinut că instanţa de apel a concluzionat greşit cu privire la neprobarea dreptului de proprietate, deşi la dosarul cauzei a fost depus procesul verbal de predare-primire din 27 noiembrie 1971 privind magazinul alimentar compus din 3 compartimente, cu toate instalaţiile aferente.
Totodată, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă, pe de o parte, efectuarea de îmbunătăţiri la spaţiul menţionat şi, pe de altă parte, plata impozitului pe clădiri.
În acelaşi timp, instanţa de control nu a avut în vedere concluziile raportului de expertiză privitoare la dreptul de proprietate asupra spaţiului comercial menţionat.
Pârâta a mai susţinut că instanţa de apel a dat reclamantei mai mult decât s-a cerut, în sensul cuprinderii în calculul chiriei datorate şi a unei perioade ulterioare ajungerii la termen a contractului de închiriere, precum şi a neexaminării calculului prezentat de locator, printr-o expertiză contabilă.
În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea hotărârii primei instanţe şi, în subsidiar, casarea cu trimitere în vederea completării probatoriului.
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate, se constată următoarele:
Urmare adjudecării spaţiului comercial situat în Târgovişte, la licitaţia organizată în acest scop, a fost încheiat contractul de închiriere nr. 16 din 10 ianuarie 1994, pentru o perioadă de 5 ani.
Pârâta nu a contestat folosinţa spaţiului menţionat, justificând însă neîndeplinirea obligaţiei contractuale de plată a chiriei prin calitatea de proprietară a spaţiului comercial în discuţie.
Or, examinând procesul verbal din 27 noiembrie 1971 invocat de pârâtă în dovedirea pretinsului drept de proprietate asupra spaţiului comercial a cărui folosinţă a făcut obiectul contractului de închiriere, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că primirea-predarea, la care face referire pârâta, nu priveşte spaţiul comercial menţionat.
Ca atare, instanţa de apel a stabilit corect starea de fapt şi a statuat că raporturile dintre părţile în litigiu s-au născut din contractul de închiriere nr. 16/1994 şi actului adiţional nr. 1/1998 la acest contract.
Or, cum reclamanta, în calitate de locatar, şi-a îndeplinit obligaţiile de punere la dispoziţie a spaţiului închiriat, pârâta, în calitate de locator, avea obligaţia de plată a chiriei, conform art.4 din contractul de închiriere, cu referire la art. 1429 pct. 2 C. civ.
Totodată, neîndeplinirea obligaţiei de plată a chiriei, în condiţiile art. 5 din contractul de închiriere, atrage o majorare a acesteia, cu 0,4% pentru fiecare zi de întârziere, conform art. 6 din acelaşi contract, cu referire la art. 1066 C. civ.
În cauză, pârâta nu a contestat faptul că începând cu data de 1 ianuarie 1998 nu a mai plătit chiria stabilită prin contractul de întârziere.
Solicitând respingerea acţiunii reclamantei, pârâta a contestat însăşi temeiul obligaţiei de plată.
Or, în raport de probatoriul administrat în cauză, în mod corect s-a stabilit că pârâta este obligată la plata chiriei restante şi penalităţilor aferente.
Ca atare, criticile formulate sub acest aspect se constată a fi ne întemeiate.
Pe de altă parte, pârâta nu a contestat cuantumul chiriei şi penalităţilor, depus de reclamantă la dosarul cauzei.
Aşa fiind, în cauză nu s-a impus efectuarea unei expertize, aşa încât recursul se constată a fi neîntemeiat şi sub aspectul acestor critici.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. A. S.A. Târgovişte împotriva deciziei nr. 477 din 10 aprilie 2001 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 11decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 500/2001. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 496/2001. Comercial → |
|---|
