ICCJ. Decizia nr. 504/2002. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 504.
Dosar nr. 515/2002
Şedinţa publică din 11 decembrie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 12 iunie 2000, reclamanta S.C. R. S.A. Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta S.C. R.S. S.A. Bucureşti, solicitând anularea hotărârilor adoptate în cadrul A.G.O. şi A.G.E. a acţionarilor societăţii pârâte din data de 6 iunie 2000 şi, în consecinţă, menţionarea hotărârii de anulare a acestor hotărârii în registrul comerţului şi publicarea în Monitorul Oficial al României, precum şi radierea din Registrul Comerţului a menţiunilor făcute în baza hotărârilor Adunării Generale anulate, menţiuni făcute în baza rezoluţiei cu nr. 63305 a Directorului Oficiului Registrului Comerţului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 5049 din 15 septembrie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis excepţia prematurităţii acţiunii invocată de către pârâtă şi, în consecinţă, a respins ca fiind prematur introdusă cererea formulată de reclamantă, obligând-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 10.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în esenţă că cererea de chemare în judecată a fost promovată de reclamantă cu nerespectarea dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora dreptul la acţiune se naşte după 15 zile de la publicarea în Monitorul Oficial a hotărârii A.G.A. a cărei anulare se solicită, acest termen constituind o condiţie suspensivă a naşterii dreptului la acţiune.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta şi, prin Decizia civilă nr. 815 din 10 mai 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, l-a anulat ca netimbrat.
Prin Decizia nr. 5999 din 26 octombrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei mai sus menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Prin Decizia nr. 51 din 5 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, a respins apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, ca fiind tardiv declarat şi a obligat-o pe reclamantă la 16.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială, prin Decizia nr. 5928 din 15 octombrie 2002 a admis recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei mai sus menţionate, pe care a casat-o şi a trimis cauza instanţei de apel pentru soluţionare, reţinând că procedura de comunicare a sentinţei tribunalului este nulă, întrucât reclamanta a comunicat instanţei schimbarea adresei, împrejurare în raport de care nu a operat termenul de decădere din dreptul reclamantei de a formula apel.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, prin Decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002, a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 5049 din 15 septembrie 2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială în dosarul nr. 4912/2000, a anulat sentinţa civilă atacată şi a fixat termen pentru judecarea pe fond a acţiunii pentru data de 22 ianuarie 2002, cu citarea părţilor în litigiu, reţinând în considerente că hotărârea adunării generale a acţionarilor produce efecte de la data adoptării sale, născând astfel, de la aceeaşi dată, dreptul la acţiunea în anulare, al reclamantei, care în calitate de acţionar al societăţii pârâte a participat la lucrările şedinţei în care au fost adoptate hotărârile atacate.
Prin Decizia comercială nr. 1 A din 22 ianuarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, după judecarea apelului evocând fondul.
A respins excepţia invocată de pârâtă, privind inadmisibilitatea capătului de cerere având ca obiect radierea menţiunii efectuată de Registrul Comerţului în baza hotărârilor adunării generale a acţionarilor, a căror anulare se solicită, ca nefondată.
A admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. R. S.A. Bucureşti în contradictoriu cu pârâta S.C. R.S. S.A. Bucureşti şi a dispus anularea hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare şi extraordinare ale acţionarilor S.C. R.S. S.A. din data de 6 iunie 2000, precum şi radierea menţiunilor efectuate în baza acestor hotărâri la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti .
A dispus ca hotărârea să fie menţionată la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti şi să fie publicată în Monitorul Oficial al României.
În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a reţinut că excepţia inadmisibilităţii cererii privind radierea menţiunii efectuate la Oficiul Registrului Comerţului Bucureşti, în baza hotărârilor adoptate de adunarea generală a acţionarilor este nefondată, atât timp cât competenţa judecării pe fond a unui asemenea petiţii revine instanţelor judecătoreşti.
Pe fondul cauzei, a reţinut că susţinerea reclamantei privind împiedicarea nejustificată a reprezentantului său să o reprezinte conform mandatului şi în consecinţă să-şi exprime votul în cadrul lucrărilor adunării generale ordinare şi extraordinare desfăşurate la data de 6 iunie 2000 este fondată.
Astfel, adunarea generală nu a reţinut că nu a fost prezentat exemplarul original al mandatului reclamantei în termenul legal, iar faptul că semnatara mandatului de reprezentare încredinţat numitului A.S.C., - ca reprezentant al reclamantei căruia nu i-a fost permisă participarea la adunările acţionarilor societăţii pârâte – nu avea calitatea de a reprezenta legal societatea reclamantă S.C. R. S.A. nu a fost dovedit.
În consecinţă, s-a considerat că atât timp cât mandatul de reprezentare întrunea condiţiile legale, împiedicarea reprezentantului S.C. R. S.A. de exprimare a votului, după prezentarea pentru participarea la lucrări, cu nerespectarea prevederilor art. 120 din legea societăţilor atrage nulitatea hotărârilor adoptate în cadrul adunării generale ordinare şi extraordinare din data de 6 iunie 2000.
Urmare admiterii capătului principal de cerere, instanţa a dispus, în conformitate cu art. 131 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, menţionarea deciziei în evidenţele Registrului Comerţului şi publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Totodată, potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990 a dispus radierea menţiunilor efectuate în baza hotărârilor, anulate, apreciind ca fiind evidentă prejudicierea intereselor societăţii comerciale reclamante, urmare împiedicării sale neîntemeiate de a participa la lucrările acestui organism de conducere.
Pârâta S.C. R.S. S.A. Bucureşti a declarat recurs atât împotriva deciziei civile nr. 180 A din 18 decembrie 2002 pronunţate în dosarul nr. 2073/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, cât şi împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a aceleiaşi instanţe, - formulând prin urmare două recursuri, care însă datorită caracterului lor conex trebuie considerate ca un tot unitar.
În recursul îndreptat împotriva primei decizii mai sus menţionate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi, în principal, modificarea, iar în subsidiar, casarea în tot a acestei decizii şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea, precum şi obligarea intimatei – reclamante la plata cheltuielilor de judecată.
În susţinerea cererii sale de recurs, recurenta – pârâtă a formulat următoarele motive:
1) – hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, respectiv a dispoziţiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 republicată, devenind astfel incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată a fost pronunţată în şedinţă publică, după cum rezultă în mod expres din conţinutul acesteia, contrar dispoziţiilor legale invocate, ce prevăd judecata în camera de consiliu.
2) – prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., fiind incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Sub acest aspect, recurenta învederează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu neobservarea formelor legale prevăzute în mod expres şi imperativ de legea organică a societăţilor comerciale referitoare la judecarea în camera de consiliu a cererilor acţionarilor privind anularea hotărârilor adunărilor generale, producând prin aceasta societăţii sale o vătămare a dreptului său legal la judecata în camera de consiliu, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea deciziei recurate.
3) – instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut – art. 304 pct. 6 C. proc. civ. – în sensul că deşi apelanta reclamantă, prin consilierul său juridic, a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, desfiinţarea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa, ignorând dispoziţiile art. 129 alin. (6) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., a dispus anularea sentinţei apelate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.
4) – hotărârea dată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine astfel că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, care prevăd în mod expres şi imperativ un „termen de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României", pentru atacarea în justiţie a hotărârilor adunărilor generale contrare legii sau actului constitutiv de către oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generală ori care au votat împotrivă şi au cerut să se consemneze aceasta în procesul – verbal al şedinţei.
Pârâta, în recursul împotriva celei de-a doua decizii pronunţate de curtea de apel, respectiv Decizia comercială nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, solicită cu privire la primul şi al doilea capăt de cerere, în principal casarea în tot cu reţinerea spre rejudecare şi în subsidiar modificarea deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiată a cererii de apel şi respingerii pe fond ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulată de intimată, precum şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, iar cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere solicită a se dispune în principal modificarea hotărârii recurate în sensul admiterii cererii de recurs, respingerii ca neîntemeiată a cererii de apel şi respingerii pe fond ca inadmisibilă ori ca neîntemeiată a cererii de radiere şi, în subsidiar, admiterea cererii de recurs, disjungerea capătului de cerere privind radierea şi trimiterea acestuia instanţei competente potrivit legii, - iar dacă vor fi găsite întemeiate mai multe motive de recurs, unele atrăgând modificarea, iar altele casarea deciziei recurate, solicită casarea în întregime în vederea asigurării unei judecăţi unitare.
În susţinerea acestei cereri, recurenta învederează următoarele motive de recurs.
1) - hotărârea dată încalcă formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., devenind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., - în sensul că aceeaşi instanţă de apel, constituită în acelaşi complet, a pronunţat în aceeaşi cauză două hotărâri definitive şi executorii, respectiv Decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 şi Decizia civilă nr. 1 din 22 ianuarie 2003, deşi în art. 297 alin. (1) C. proc. civ. se prevede expres că urmează a se pronunţa o singură hotărâre definitivă în cazul în care prima instanţă a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, va evoca fondul şi va judeca procesul, - adică exact ca în speţa de faţă.
2) – hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 25 din Legea nr. 26/1990 – art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ. – dar şi cu înfrângerea principiului autorităţii de lucru judecat de care beneficiază două hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Astfel, arată că instanţa de apel a admis capătul doi al cererii de chemare în judecată având ca obiect cererea de radiere, deşi o astfel de cerere era inadmisibilă, în condiţiile în care potrivit textului legal invocat, competenţa aparţinea în primă instanţă judecătorului delegat de la registrul comerţului şi în ultimă instanţă tribunalului comercial.
De asemenea, arată că împotriva rezoluţiilor directorului ORCMB privind înscrierea de menţiuni au fost declarate recursuri, care fiind conexate au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 319/R din 14 iulie 2000, iar împotriva încheierii prin care s–a respins cererea de radiere împotriva rezoluţiei directorului ORCMB s-a promovat recurs, care a fost şi el respins ca nefondat prin Decizia nr. 361/R din 8 septembrie 2000.
3) ca urmare, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei – motiv de recurs reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
4) – prin hotărârea pronunţată au fost încălcate dispoziţiile art. 112 alin. (2), art. 115 teza a doua, art. 124 alin. (1) şi (3), art. 45 alin. (1), art. 50 alin. (1), art. 55 alin. (1) şi art. 138 din Legea nr. 31/1990, republicată; art. 35 alin. (3), art. 36 alin. (3) şi art. 40 alin. (3) din actul constitutiv al recurentei, precum şi actul adiţional întocmit pe baza Hotărârii nr. 1 a A.G.E.A. S.C. R.S. S.A. din 10 mai 1996.
Recurenta susţine astfel că au fost ignorate apărările sale privind lipsa unui mandat valabil al reprezentanţilor intimatei în A.G.A., al modului în care s-a făcut convocarea, întrunirii cvorumului necesar, precum şi nedepunerii de către intimata – reclamantă la sediul social a procurilor speciale originale de reprezentare cu cel puţin 5 zile înaintea ţinerii adunării generale.
5) – în sfârşit, se susţine că hotărârea recurată a fost pronunţată fără ca instanţa de apel să se pronunţe asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. - în sensul că nu s-a pronunţat asupra înscrisurilor doveditoare care erau procurile de reprezentare în A.G.A. a reclamantei şi procesului verbal încheiat în anularea generală, neexercitându-şi rolul activ consacrat de art.129 C. proc. civ. şi nestăruind prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului în cauză.
Recursurile nu sunt fondate şi vor fi respinse în conformitate cu considerentele ce vor fi arătate în continuare.
În ce priveşte criticile exprimate de recurentă împotriva primei decizii, - Decizia civilă nr. 180 A din 18 decembrie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, se constată următoarele:
Referitor la primul motiv de recurs formulat de pârâtă, în sensul că Decizia atacată a fost pronunţată prin încălcarea dispoziţiilor art.131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990 care prevăd că cererea în anularea hotărârii A.G.A. se va judeca în camera de consiliu, or, Decizia curţii de apel a fost pronunţată în şedinţă publică, se constată că nu este întemeiată.
Astfel, este evident că acest text normativ, cuprins într-o lege specială, Legea nr. 31/1990 – reglementează o procedură care are caracterul unei excepţii, faţă de norma procedurală a dreptului comun, art. 121 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că judecata se desfăşoară în şedinţă publică.
În consecinţă, având în vedere că excepţiile sunt întotdeauna de strictă interpretare, prevederea invocată, respectiv judecata în camera de consiliu, trebuie interpretată în sensul strict voit de legiuitor şi anume că se aplică numai la judecata cererii şi nu la judecata căilor de atac formulate împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care s-a soluţionat cererea, iar în speţă, prin Decizia la care se face referire a fost soluţionat apelul reclamantei, s-a anulat sentinţa atacată şi s-a fixat termen pentru judecarea pe fond a pricinii şi prin urmare nu se poate susţine întemeiat că au fost încălcate dispoziţiile art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Atunci când legiuitorul a avut în vedere ca judecata să aibă loc în camera de consiliu, atât în ce priveşte soluţionarea fondului, respectiv a cererii, cât şi a căilor de atac exercitate împotriva hotărârilor pronunţate, a stipulat o prevedere expresă, cum este spre exemplu cea cuprinsă în art. 336 pct. 7 C. proc. civ., în care se prevede expres că apelul şi recursul se judecă în camera de consiliu, or, art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, republicată nemenţionând expres acest lucru, rezultă per a contrario că apelul şi recursul în cazul de faţă se judecă în şedinţă publică.
În strânsă legătură cu primul motiv de recurs, în cel de-al doilea motiv formulat se susţine că prin hotărârea dată, pronunţată în şedinţă publică s-au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., dar nici această susţinere nu este întemeiată, pe de-o parte, pentru că aşa cum s-a arătat mai sus nu s-a săvârşit nici o încălcare a normelor procedurale prevăzute sub pedeapsa nulităţii, iar pe de altă parte, în subsidiar, nu s-a dovedit nici că în acest mod i s-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actelor, respectiv prin casarea deciziei atacate.
În ce priveşte motivul trei de recurs, în sensul că s-a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut, încălcându-se astfel principiul disponibilităţii, se reţine că este de asemenea neîntemeiat, nefiind lezate dispoziţiile art. 129 pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivul cererii este acela care leagă instanţa şi nu susţinerile părţilor iar efectele schimbării hotărârii judecătoreşti ca urmare a admiterii apelului nu ţin de cadrul procesual definit de părţi, ci de cel stabilit de lege.
Privind cel de-al patrulea motiv de recurs, ce se referă la excepţia prematurităţii acţiunii în anulare a hotărârii A.G.A., respectiv la interpretarea greşită de către instanţă a dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 republicată, care, - arată recurenta – prevăd expres şi imperativ termenul de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial pentru atacarea în justiţie a hotărârilor A.G.A., se reţin următoarele:
Nerespectarea acestui termen este sancţionată într-adevăr cu decăderea din dreptul de a ataca hotărârea în justiţie, fiind incidente prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ., dar nu există nici o reglementare legală care să interzică sesizarea instanţei cu o astfel de cerere înaintea îndeplinirii formalităţilor de publicitate, pentru că s-ar încălca accesul liber la justiţie, aşa încât judicios s-a reţinut în considerentele deciziei atacate că hotărârea adunării generale a acţionarilor produce efecte de la data adoptării sale, născându-se de la aceeaşi dată şi dreptul la acţiunea în anulare a reclamantei, care în calitate de acţionar al societăţii pârâte a participat la lucrările şedinţei în care au fost adoptate hotărârile atacate.
Referitor la criticile formulate de recurentă în cel de-al doilea recurs, declarat împotriva deciziei comerciale nr. 1 A din 22 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, din examinarea lor, se constată următoarele.
- primul motiv de recurs priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi, de asemenea ale art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat două hotărâri definitive şi executorii în aceeaşi cauză, respectiv Decizia civilă nr. 180 din 18 decembrie 2002 şi Decizia civilă nr. 1 din 22 ianuarie 2003 şi deşi pârâta a arătat că a declarat recurs împotriva primei decizii, i s-a respins în mod eronat cererea de suspendare a judecăţii pricinii întemeiate pe dispoziţiile art. 244 alin. (1) C. proc. civ. până la soluţionarea recursului, instanţa procedând la judecarea cauzei pe fond şi pronunţând cea de-a doua decizie definitivă şi executorie, dată cu recurs.
Asupra acestui prim motiv de recurs se constată următoarele:
Instanţa nu a încălcat dispoziţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., deoarece nu era ţinută să facă automat aplicarea măsurii suspendării, această măsură fiind lăsată la aprecierea instanţei, iar, pe de altă parte, nici nu erau îndeplinite cerinţele acestui text legal deoarece nu ne aflăm în prezenţa a două cauze separate, unde soluţionarea uneia să atârne de dezlegarea dată celeilalte, ci în prezenţa unei singure cauze deduse judecăţii.
În ce priveşte critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se constată că aceasta nu este întemeiată, atât timp cât aceste dispoziţii au fost corect aplicate, contrar susţinerilor recurentei.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., cu modificările ulterioare, „în cazul în care prima instanţă a respins sau a anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului şi instanţa de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţând o hotărâre definitivă".
Rezultă, prin urmare, că instanţa de apel este investită prin cererea de apel şi se desesizează prin pronunţare asupra acestuia, prin hotărâre definitivă.
Anterior pronunţării hotărârii definitive, instanţa procedează la anularea hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Anularea hotărârii primei instanţe şi pronunţarea hotărârii definitive prin care se soluţionează apelul sunt două operaţiuni juridice care pot coincide în timp şi care pot fi realizate printr-o singură hotărâre sau, cum este cazul în speţă, instanţa de apel se poate pronunţa mai întâi asupra anulării hotărârii primei instanţe şi apoi, la un interval de timp şi asupra apelului, pronunţându-se două hotărâri, împotriva cărora însă recursul se exercită o singură dată.
Prin analogie a se vedea şi dispoziţiile art. 366 alin. (1) din Capitolul VIII. Desfiinţarea hotărârilor arbitrale – C. proc. civ.
Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la greşita aplicare a art. 25 din Legea nr. 26/1990, respectiv la eronata soluţionarea capătului doi al cererii, privind cererea de radiere, susţinându-se că o astfel de cerere este inadmisibilă şi instanţa de judecată nu era competentă să o judece.
Contrar susţinerilor recurentei, se constată că şi acest motiv de recurs este neîntemeiat, deoarece instanţa de judecată este competentă să judece cererea de radiere având în vedere dispoziţiile Legii nr. 348 din 6 iulie 2001 de imediată aplicare prin care a fost modificat art. 25 din Legea 26/1990, art. 131 pct. 7 din Legea nr. 31/1990, republicată, precum şi pe cele de art. 17 C. proc. civ. potrivit cărora cererile accesorii sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, - prin aceste considerente răspunzându-se şi criticii exprimate în cel de-al treilea motiv de recurs, privind încălcarea competenţei instanţei prin hotărârea pronunţată, care este, de asemenea, neîntemeiată.
Nici susţinerile vizând excepţia autorităţii de lucru judecat prin invocarea deciziilor nr. 319/R din 14 iulie 2000 şi nr. 361/R din 8 septembrie 2000 nu sunt întemeiate, întrucât aceste decizii au fost pronunţate după sesizarea instanţei cu prezenta acţiune, la data de 12 iunie 2000 şi recurenta nu a invocat litispendenţa.
În ce priveşte criticile ce fac obiectul celui de-al patrulea motiv de recurs, se constată următoarele:
Pretinsele încălcări ale dispoziţiilor art. 112 alin. (2) şi art. 115 teza 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt străine pricinii, întrucât în speţă nu s-a pus în discuţie legalitatea constituirii cvorumului, ci împiedicarea unui acţionar ca în cadrul Adunării generale să-şi exprime dreptul la vot.
Referitor la încălcarea art. 124 alin. (1) şi (3) din aceeaşi lege, corect s-a reţinut că în procesul verbal nu s-au făcut menţiuni privind data depunerii mandatelor în original al mandatului reprezentantului reclamantei, - ca de altfel nici în cazul celorlalţi acţionari – în raport de dispoziţiile legale mai sus menţionate, cu referire la art. 40 alin. (3) din actul constitutiv, pe care pârâta nu l-a depus la dosar.
Nu s-a dovedit nici că semnătura mandatului de reprezentare, autentificat de organele abilitate nu avea calitatea de a reprezenta legal societatea, recurenta cunoştea de altfel calitatea de director general executiv a semnatarului mandatului, iar pe de altă parte, mandatul a fost autentic şi calitatea de reprezentant al celui desemnat prin mandat nu putea fi contestată decât prin înscrierea în fals.
Cât priveşte susţinerile conţinute de ultimul motiv de recurs, constând în faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate şi nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea adevărului în cauză se constată că sunt neîntemeiate, având în vedere că instanţa s-a pronunţat asupra tuturor probelor administrate şi a examinat susţinerile părţilor în raport de acestea, reţinând corect că întrucât mandatul de reprezentare al societăţii reclamante întrunea condiţiile cerute de lege, împiedicarea reprezentantului reclamantei de exprimare a votului, cu nerespectarea prevederilor art. 120 din Legea nr. 31/1990, republicată, atrage nulitatea hotărârilor adoptate în cadrul adunărilor generale ordinare şi extraordinare din 6 iunie 2000.
Faţă de considerentele mai sus arătate, având în vedere că pârâta S.C. R.S. S.A. Bucureşti nu a exprimat în cele două recursuri privite unitar nici o critică întemeiată, care să conducă la casarea deciziilor atacate, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., urmează ca recursurile pe care aceasta le-a declarat în cauză să fie respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta pârâtă S.C. R.S. S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 180 din 18 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi a deciziei civile nr. 1 din 22 ianuarie 2003 a aceleiaşi instanţe date în dosarul nr. 2073/2002.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 11 decembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 650/2002. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 505/2002. Comercial → |
|---|
